„Nae Ionescu e singurul filosof român: singurul care are acces fără nelinişte la transcendent. El ancorează nu în imanenţă, ci în transcendenţă.”

         „Nici el nu era un mare împlinit. Ştia să sufere pentru adevăr, la o adică. Trăia maxima aceasta: suferinţa este calea regală a mîntuirii… Antropocentrismul este viciul ei esenţial.

         Nae Ionescu era teocentric perfect, adică spunea cam aşa: fac cu umilinţă tot ceea ce fac la nivelul meu, având perpetuu supraordonarea Divinităţii şi limitarea mea, din raţiuni transcendente, în timp şi în spaţiu…”

                                                                                                Petre Ţuţea

       Poate că niciuna dintre personalităţile intrebelice nu şi-a pus o atât de puternică amprentă asupra epocii sale cum a făcut-o Nae Ionescu.

       Admirat de unii, adulat chiar, contestat de alţii, mult mai puţin, e adevărat, Nae Ionescu se constituie însă într-o vecinătate sine qua non pentru ceea ce a însemnat şi avea să însemne nu numai metafizica românească, cât filosofia naţionalistă în ansamblul ei, aşa cum a evoluat ea, după sfârşitul Primului Război Mondial.

       În mod paradoxal, Iorga, Pârvan, Conta, chiar Motru nu au avut laolalată mai puţini discipoli decât Nae Ionescu, chiar dacă în timp  unii dintre aceştia s-au desprins, s-au depărtat sau, mai mult, s-au delimitat de „năism”.

       Termenul acesta, întîlnit în unele publicaţii ale vremii, ca şi trăirismul, de altfel, spune mult. S-ar putea crede că personalitatea filosofului a fost idealizată cumva, mai ales după moartea sa, la sfârşitul anilor ’30 până în anii ’47. Nu credem.

       Mai degrabă, putem afirma însă că percepţia profesorului de logică, de metafizică, de filosofie a religiilor a fost aproape la  unison receptată şi sedimentată ca atare.

       Nae Ionescu a fost şi în timpul vieţii sale, şi ulterior un reper, o vecinătate, iar avatarurile individului, ale personalităţii ca atare, practic, nu au suscitat vreun interes pentru cei care-i ascultaseră cursurile sau îi citeau articolele.

       Vom aduce ca argument mărturisirea lui Constantin Noica, vizându-l, în principal, pe Mircea Vulcănescu60, însă spunând totodată multe şi despre Nae Ionescu. Noica afirmă că Vulcănescu ar fi  „ scris o întreagă carte, tulburătoare la culme (mă tem că manuscrisul s-a pierdut), despre care, în clipa când ne-a citit-o, mi-am spus că l-ar fi mirat şi poate pus în ordine pe Nae însuşi, dacă se mai putea reface din incredibila lui descumpănire.”

       Un portret similar, accentuând însă datele fizice ale filosofului, găsim la Petru Dumitriu61: „În două rânduri, veni în ţară şi ascultă câteva lecţii ale ilustrului profesor, titularul catedrei de metafizică la Universitatea din Bucureşti. Ultima oară se duse să i se prezinte după curs şi să-l întrebe ceva fără importanţă deosebită. Lucrul se petrecea în odăiţa cu pereţi cenuşii, cu geamuri murdare, cu mobile vopsite cafeniu şi cioplite de mii de bricege, dindărătul amfiteatrului „Odobescu”. Profesorul răspunsese repede, fără să-i dea mare atenţie, cînd deodată se-ntoarse la el şi-l fixă cu ochii săi verzi-gălbui sub sprîncenele stufoase şi arcuite ca ale diavolului Mephistopheles; era cărunt de tot, aproape alb, dar cu faţa negricioasă, de fecior, nepot sau strănepot de ţigan rob boieresc; sprîncenele circonflexe, diavoleşti şi ochii decoloraţi, aproape albi (unul bătea mai mult în verde, celălalt mai mult în galben) erau ca ale unei feţe cioplite în lemn, ale unui chip de idol în ale cărui orbite s-au încastrat două bucăţi de jad, sau de opal şi o agată. Era o figură de neuitat, după cum de neuitat îi era şi vocea ironică şi prestanţa, eleganţa hainelor şi aerul de stăpînitor al sălii, al ideilor şi al oricăror lucruri pe care şi-ar fi pus vreodată în gînd să le stăpînească, aer pe care-l avea comun cu marii prestidigitatori şi şarlatani din toate vremurile…

       Continue reading „Radu-George SERAFIM: Năismul-Metafizica sau trăirism? – Nae Ionescu” →