Se luminează deasupra Veneției și orașul te primește sub un cer strălucitor!

Intru pe Ponte della Libertà, cu autobuzul din Mestre, o turistă în rând, docilă, obosită, după zborul Viena-Veneția turbulent, cu zgomot furios de elevator, cursa spre aeroportul Marco Polo.  Ceața se ridică, odată cu epuizarea mea. Cu adevărat, realitatea are straturi multiple. Pe podul suspendat, în viteza mașinii, lași în urmă continentul, iar ficțiunea nu a fost niciodată mai reală. Acum un secol, în timp ce cuprindea cu vederea halucinanta arhitectură, Thomas Mann își zise că, a ajunge pe pământ la Veneția, prin gară, este precum ai fi intrat într-un palat pe scara de serviciu, și că ar trebui să acostezi în oraș cu navele, pe marea deschisă, într-un oraș ce pare neverosimil.

*

Arhipelagul, prin poarta deschisă apelor

Între Punta Sabbioni și Lido di Venezia, Laguna își închide și deschide porțile, protejând

inima verde-albastră a orașului. Golful Veneției are, organic, barierele lui naturale, când absoarbe apa albastră a Adriaticii, ca o inimă pulsând. Insule născute într-un timp liniștit, citadele medievale neclintite, zidite în ele însele, izolate, celebre sau anonime, locuite sau pustii, răsar din mare: Venezia, Burano, Murano, San Giorgio Maggiore, La Giudecca, Lido di Venezia, Torcello, La Grazia, San Clemente, San Francesco del Deserto, San Zaccaria, San Lazzaro degli Armeni. Intri într-o câmpie nesfârșită a apelor, teritoriu animist, un Dumnezeu estet a dat viață lucrurilor.

*

Oglinda apei. Formele lucrurilor.

Laguna e senină. Anotimpul lui sirocco, neliniștind apa în bătaia vântului, a trecut. O scurtă perioadă de acalmie, pe imensul lac verzui al Veneției, până la izbucnirile agresivului b.ra, cu valuri uriașe și inundații. Pe fondamenta (stradă-cheu), calli (străzi înguste între două șiruri de clădiri) și campi (spații deschise, piațete), apă până la genunchi. Oamenii traversează San Marco în impermeabile uniforme, cu cizme de cauciuc, zgribuliți, crispați de frig și umezeală, grăbiți. E o perioadă de extrasezon, majoritatea sunt localnici, în călătoriile lor zilnice pe apă, insularii. Turiștii sunt diferiți, fac întotdeauna o figură uimită, o grimasă, la vederea cozilor uriașe de oameni mergînd pe podețe, prin eleganta Piață San Marco.

„Acqua alta” sau „apa înaltă” rămâne o amintire inconfundabilă, înghețată în memorie, fiecarui străin, peregrin prin Veneția. Violente, apele înalte invadează periodic cetatea, lovesc cadențat zidurile albe. Cer sticlos și luminat straniu, translucid ca o sticlă de Murano. Atunci, venețieni și străini sunt obligați să meargă pe o pasarelă de lemn, ca pe o punte superioară a unei nave care se scufundă. Simți neliniștea novicilor și calmul adaptat al locuitorilor. Orașul se scufundă lent, dar aceasta este doar o metaforă romantică a nenumăraților scriitori și artiști excentrici care au văzut în Veneția un simbol al sfîrșitului lumii și sfârșitului frumuseții. Tehnologii moderne au reprogramat scufundarea locului miraculos, într-un viitor îndepărtat. Dar un liman al frumuseții și bucuriei a fost atât de senzitiv perceput, de la Thomas Mann, cu a lui „Moarte la Veneția”, sau Hemingway, prin incredibile mărturii biografice din orașul iubirii, transpuse, ulterior, într-un roman cu măști de epocă, pasiuni celebrate prin amintirea curtezanelor și a conteselor – până la pelicule recente hollywoodiene, temporizând languros, intrigile imprevizibilei Angelina Jolie.

*

Cheia viselor: weekend în Veneția

Veneția nu e comercială, e ireală, mi-a trecut prin minte. Sau e „comercială”, cu Al Pacino, în rolul lui Shylock, neguțătorul din Veneția, plimbându-și înconvoiat registrele, între arcele sacre ale Palatului Dogilor. Cappucino, cu noaptea în cap, pe terasele pline, un espresso scurt, în jur de ora 10 și un tiramisu, un aperitivo, comandat doar de băieți, să se dreagă, în jur de 12, apoi, „frugal”, o gelatola dolce vita combinată intempestiv cu încă un dolce, ambalat într-un pachet lucios. Până deseară mai e. Ochii îmi fug pe afișe, stampe impresioniste și ilustrate colorate, de poveste : „Funny lovers. A lovely impressionist watercolor of San Marco in winter rain. City of love. Love is love.” Iubirea fetiș.

În fiecare val care lovește înspumat pluta noastră (de vaporetto uzat), aruncă cerul cu safire și opale, pietre prețioase în monturi fine, pe degetele iubitelor. În toate buticurile, pe străzi medievale pietruite, cupluri, cu pași ușori, sau găști de fete de la Accademia, universitare, așezate la soare vesele, pe treptele Facultății de artă. Rețin doar ce-mi place, în timp ce un grup compact de turiști chinezi ne fac bezele dintr-o gondolă. E o zi de primăvară, cu soare rece.

„Dragii mei, vă îmbrățișez din inima unei Veneții de vis” – văzusem la Muzeul Literaturii Române din București o ilustrată, trimisă de Nichita Stănescu părinților, entuziasmat, evadat din zodia orwelliană, într-o escapadă italiană, exact în perioada „Tezelor din iulie”, când comunismul măcelărea literatura, iar propaganda se străduia să închidă libertatea, gândirea vie. Un poet cât o generație. Așa cum „Vremea călătoriilor”, de Nichita, se deschide doar cu o cheie a viselor: „o călătorie lucidă în real, te poate îmbătrâni”, spunea el, și își întorcea privirea albastră spre îngeri și femei frumoase, ca o supapă a realității.

De altfel, e greu să fii în Veneția doar „turist”. Mistică și ireală, Veneția predispune la un altfel de receptare a concretului, visul nu pare absurd, Divinitatea dă o notă proaspătă și prezentă în labirintul lagunar al catedralelor, calli, campi, corti, fondamenti, piazzeta. Dominând intrarea dinspre mare în principalul canal al orașului, Santa Maria della Salute, catedrala Sfânta Maria a sănătății, a fost construită în secolul al XVII-lea, pentru mântuirea de ciumă. Fațadele palatelor, Ca d’Oro, Palazzo Foscari, Palazzo Rezzonico, Palazzo Pesaro, Ponte di Rialto, aparțin unei alte lumi, Serenissima, Veneția lui Tizian, Guardi, Tintoretto sau Veronese.

Pe Canal Grande, numele stațiilor de „autobuz pe apă”: vaporetti au nume de sfinți, totul este pictat în culorile „gurmande”, mediteraneene. Aici este o catedrală, imediat lângă ea, o piață de pește. Dumnezeu și negustoria, în lumea luminoasă a Mediteranei, nu se contrazic. Timpul curge lent.

*

Cu Eliana la Osteria Al Bacareto

M-a amuzat că are numele meu, Ely. Italienii sunt deschiși ca o poartă spre labirint. „Eliana, Emilio’s sister, and her husband, Meme, also help manage the restaurant”… După o plimbare de ore întregi, în zig-zag, pe Canal Grande cu vaporetto, intru într-o trattoria a cărei poartă, acoperită cu iederă și mascată cu leandri albi, înfloriți într-o lună de primăvară friguroasă, atrag magnetic pofticioșii, curioșii, pe Calle San Samuele, din cartierul San Marco.

„Osteria” înseamnă birt, mic restaurant, iar „Bacareto” vine de la „Bacaro”, un vin vechi, originar din Puglia. Străbunicul patronilor de azi, un negustor înstărit, venit din Brindisi, De Giulios, deschide, în 1902, în inima Veneției, lângă Canal Grande, micul han, rămas în familie de generații. Toate specialitățile de pește și fructe de mare, așezate în vitrine după un design art-nouveau. Rețetele sunt secrete și transmise din tată în fiu, cu mândrie, o spun chiar ei, când își prezintă marfa, autentică. „Baccalà” (codul), servit într-o varietate de feluri, Mantecato (cu smântână), in Umido (cu sos de roșii), alla Vicentina (cu anșoa, capere, ceapă și pătrunjel), somonul, peștele dorada, Seppie in Nero (sepie în „cerneala” ei), foarte proaspete, livrate de pescari chiar atunci.

Până și bucătăria italiană e o formă de cultură. Diminețile la Veneția au o prospețime de

nebănuit. Culorile romane, pastelate. Grădinile suspendate, veșnic verzi, vegetația inundând palatele cu ferestre ogivale, piațetele strălucind de lumină, treptele de marmură ale catedralelor care coboară adânc în mare. Toată această irealitate senzorială care îți provoacă bucurie. Toate limbile pământului, dar, mai ales, engleza („canadiană”, după cum am botezat-o cu prietenii, ușor stricată, adaptată comunicării rapide), și, desigur, italiana, cântată la fiecare frază, peste tot, murmurul mulțimii, ecoul venețian tipic, cel mai colorat și mai viu fond sonor, niciodată strident, în orice tonalitate.

Energia diafană a locului, lumina aurie, toate amănuntele care compun o emblemă locală, o tradiție, delicat impregnată de artă, niciodată kitsch, nici măcar în ilustratele colorate sau în suvernirurile supraexpuse.

*

Venezia unica

Așa se numește oficiul pentru transport public în Veneția. Pe fiecare bilet de vapor, pe fiecare pliant, sunt imprimate simbolurile arhitecturii unice: „Principali monumenti –  Basilica di San Marco, Palazzo Ducale, Ponte di Rialto, Ca d’Oro, Chiesa di San Giovanni e Paolo, Ca’Pesaro, Ghetto, Gallerie dell’Accademia, Chiesa dei Frari, Ca Rezzonico, Chiesa delle Salute, Isola di San Giorgio Maggiore, Museo Guggenheim, Teatro La Fenice, Ferrovia (train station)”.

Dacă rămâi în oraș mai mult, le poți lua la rând, dar mai fericit vei fi să hoinărești în voie, fără obiective fixe, fără ceas și telefon, pe toate străduțele și canalele, debusolat. Cetatea, Città di Venezia, se descoperă la fiecare pas, pe fiecare pod. Te pierzi în umezeala universală, străzi de granit ude, ieșite din apă, aer umed, igrasie din temelii, vizualitate cețoasă. Static, în liniștea istorică, Ghetoul (cartierul Cannaregio), e preferatul meu. Semiobscuritatea, în colțuri închise, între case înalte, gotice, ale căror mansarde se apropie, abia lăsând să pătrundă lumina zilei, un decor misterios îți poate da frisoane spre seară, dar crimele pe aici sunt istorie, tenebroasă. Ca și molima.

Amprenta vrăjită a locului nu e disimulată în niciun fel, orașul secular este, paradoxal, futurist, avangardist, ficțional. Anul acesta, fastuosul Carnaval din Veneția s-a desfășurat chiar în Cannaregio, sub motto-ul: „Creatum civitas ludens”, invocând bucuria, într-un oraș al jocului, care sfidează greutățile traiului scump, în mijlocul apelor, dar și mentalitatea de învingători, supraviețuitori a italienilor venețieni, în veșnică luptă cu degradarea clădirilor orașului, restaurând moștenirea lor culturală, cu energia unui perpetuum-mobile. Formele lucrurilor, dedublate, trăiesc vii, conturate clar, în oglinda apei, amurgul se așază orgiastic colorat peste Lagună, iar înserarea poartă numele consacrat, L’Ora blue, Ora albastră.

*

L’Ora blu

Este o metaforă picturală, populară între localnici, o „umbrelă” semantică pentru câteva

cuvinte: lumină albastră-violetă, înserare, apă monocolor unită de cer, impresionism, liniște netulburată la venirea nopții, magie. Nu durează decât câteva zeci de minute. „Ora albastră” dispare din scena inundată de întuneric. Mii de felinare se aprind. Cinele în trattoria…

***

BY VAPORETTO ON THE BLUE HEART OF THE LAGOON

The dawn is upon Venice and the city receives you under a bright sky!

I’m entering Ponte della Libertà by bus from Mestre, a tourist in place, docile, tired, after the turbulent Vienna-Venice flight, with elevator furious noise, the drive to Marco Polo airport. The fog dissipates, together with my exhaustion. Reality has multiple layers, indeed. On the suspended bridge, at the speed of the car, you are leaving the continent behind and fiction has never been more real. A century ago, while encompassing with his vision the hallucinatory architecture, Thomas Mann told himself that to come to Venice by land, through the train station, was like entering a palace through the service staircase, and that you should land into the city by ships, on the open sea, into a city that seems unreal.

*

The Archipelago, through the gate open to waters Continue reading „Grațiela POPESCU-GIUVARA: Cu vaporetto în inima albastră a lagunei” →