Neîntreruptă ardere

Visul cel mai înalt al neamului nostru a fost să fie Unirea tuturor românilor separaţi de vicisitudinile istoriei într-o singură ţară, vorbind cu toţii aceeaşi limbă, având acelaşi crez, aceeaşi credinţă creştină, aceeaşi vatră sub cerul care veghează Pământul oamenilor.

Unirea cea Mare de la 1 Decembrie 1918 este rezultatul luptei de veacuri a fiilor acestui pământ al nostru pentru care au înscris în istorie pagini de glorie şi jertfă Basarabii şi Muşatinii – Mircea cel Mare, Ştefan cel Mare şi Sfânt, Vlad Ţepeş, Mihai Viteazul, Constantin Brâncoveanu, Alexandru Ioan Cuza, regii României Carol I, Ferdinand Întregitorul, dar mai cu seamă eroii ştiuţi şi neştiuţi ai neamului românesc.

La înfrăţire întru iubire de neam şi de limbă au visat poeţii anonimi când şi-au cântat bucuria şi-amarul, spre neuitare a faptelor de vitejie şi luptă pentru libertate ale păstrătorilor de moşie au înscris cronicarii momentele însemnate ale istoriei noastre. Din zestrea de cunoaştere a oricărui şcolar român nu poate să lipsească numele lui Grigore Ureche (1590? –1647), primul cronicar moldovean de seamă, autor al primei cronici de istorie în limba română – Letopiseţul Ţării Moldovei, Miron Costin (1633-1691) continuatorul Letopiseţului Ţării Moldovei de la Aron vodă încoace, de unde este părăsit de Ureche, cu a sa mărturie: „Fost-au gândul mieu, iubite cititoriule, să fac létopiseţul ţării noastre Moldovei din descălecatul ei cel dintăi, carele au fostŭ de Traian-împăratul şi urdzisăm şi începătura létopiseţului. Ce sosiră asupra noastră cumplite acestea vrémi de acmu, de nu stăm de scrisori, ce de griji şi suspinuri. Şi la acestŭ fel de scrisoare gândŭ slobod şi fără valuri trebuieşte. Iară noi prăvim cumplite vrémi şi cumpănă mare pământului nostru şi noaă. Deci priiméşte, în ceasta dată, atâta din truda noastră, cât să nu să uite lucrurile şi cursul ţrii, de unde au părăsit a scrie răpăosatul Ureche vornicul”, Ioan Neculce (1672 –1745), cronicar moldovean care a ocupat importante funcţii în perioada domniei lui Dimitrie Cantemir şi, nu în ultimul rând, Dimitrie Cantemir (1673–1723), în două rânduri domn al Moldovei (martie-aprilie 1693 şi, 1710 –1711), mare cărturar umanist, etnograf, filozof, istoric, geograf, muzicolog şi compozitor, ale cărui scrieri – Descriptio Moldaviae, Istoria creşterii şi descreşterii imperiului otoman, Divanul sau Gâlceava înţeleptului cu lumea; sau Gâlceava sufletului cu trupul, Hronicul vechimei romano-moldo-vlahilor, etc. sunt giuvaieruri de preţ în literatura lumii.

Şi-a fost mai întâi Unirea celor trei Ţări Româneşti sub un singur sceptru, împlinită de Viteazul Voievod Mihai la 27 mai 1600 – „Pohta ce-a pohtit-o” el. Şi-a fost la 24 Ianuarie 1859 Unirea Moldovei cu Ţara Românească sub conducerea unui singur Domnitor – Alexandru Ioan Cuza, după ce au fost anihilate multele intrigi pe la înalte porţi evropeneşti şi mai cu seamă pe la „Sublima”… Şi-a fost Războiul de Independenţă – 1877 când ţara şi-a dobândit prin luptă şi jertfă dreptul de a fi între naţiunile lumii „Naţiune Independentă, Naţiune de sine stătătoare”. Şi-a fost Primul Război Mondial. Şi mai apoi au trecut batalioane române Carpaţii. Au fost momentele de eroism şi sacrificiu de la Mărăşti-Mărăşeşti-Oituz cu acel Pe aici nu se trece!

Pe Monumentul Eroilor – Leul, ridicat în capitală pe dealul Cotrocenilor întru neuitarea celor care şi-au dat viaţa pentru ţară în Războiul cel Mare stă scris: Spuneţi generaţiilor viitoare că noi am făcut suprema jertfă pe câmpul de bătălie pentru întregirea neamului.

Şi generaţiile viitoare au ascultat. Și s-a împlinit visul de veacuri al românilor prin Actul Marii Uniri de la 1 Decembrie 1918, în cetatea Albei Iulia. Dar lupta pentru păstrarea integrităţii României nu a contenit, nu s-a încheiat şi ea s-a cerut, se cere mereu continuată. Râvnitori la pământul românesc aveau să încerce iar şi iar prin vicleşuguri să ni-l răpească.

Prin odiosul Diktat de la Viena din 30 august 1940 ţara era din nou ciopârţită. Şi-a fost cel de Al Doilea Război Mondial şi ostaşii ţării au ascultat şi au răspuns ordinului comandantului suprem: […] Ostaşi, Vă ordon: Treceţi Prutul! Sdrobiţi vrăjmaşii din răsărit şi miazănoapte. Desrobiţi din jugul roşu al bolşevismului pe fraţii noştri cotropiţi. Reîmpliniţi în trupul ţării glia străbună a Basarabilor şi codrii voievodali ai Bucovinei, ogoarele şi plaiurile voastre. Ostaşi, plecaţi azi pe drumul biruinţelor lui Ştefan cel Mare ca să cuprindeţi cu jertfa voastră ceea ce au supus strămoşii noştri cu lupta lor. Înainte! Fiţi mândri că veacurile ne-au lăsat aci strajă dreptăţii şi zid de cetate creştină. Fiţi vrednici de trecutul românesc. Ostaşi,  înainte! Să luptaţi pentru gloria Neamului. Să muriţi pentru vatra părinţilor şi a copiilor voştri. Să cinstiţi prin vitejia voastră amintirea lui Mihai Vodă şi a lui Ştefan cel Mare, a martirilor şi eroilor căzuţi în pământul veşniciei noastre cu gândul ţintă la Dumnezeu. Să luptaţi pentru desrobirea fraţilor noştri, a Basarabiei şi Bucovinei, pentru cinstirea bisericilor, a vieţii şi a căminurilor batjocorite de păgâni cotropitori. Să luptaţi pentru a ne răzbuna umilirea şi nedreptatea.

După Cel de Al Doilea Război Mondial, România a trecut prin teroarea roşie când „marele popor eliberator” ne-a  exterminat prin „experimente” de tortură fizică şi morală vârfurile intelectualităţii româneşti, ale politicii, ale diplomaţiei şi armatei naţionale, floarea tinerimii, ţărănimea, pilonii credinţei creştine şi ai moralei, transformând întreaga ţară într-o imensă închisoare, lagăr de muncă forţată, cu gropi comune, morminte fără cruci, familii dezmembrate, dislocări ale populaţiei căreia i s-au impus domicilii obligatorii. Astfel, prin îndurarea unor inimaginabile suferinţe de către cei întemniţaţi în anii prigoanei comuniste, „ ni s-a umplut cerul cu sfinţi”.

Poezia carcerală – „poezia în cătuşe”, creată fără creion şi hârtie de martirii închisorilor, fiind parte a nădejdii noastre întru libertate, este cea mai cutremurătoare mărturie a continuării luptei pentru unire-n cuget şi-n simţiri a neamului nostru prin suferinţă, jertfă şi credinţă în izbânda adevărului, a dreptăţii şi a dreptului nostru de a aduna, cum spune Radu Gyr, poetul cel mai autorizat al arhipelagului durerii, liberi fiind, o claie de zări şi-o căciulă de stele de pe cerul care ne veghează fiinţarea.

În Basarabia, poeţii au înălţat Ţării-Mamă, fraţilor întru sânge şi grai, limbii române şi cu osebire lui Eminescu – lumina cea mai înaltă a verbului românesc, cântec de slavă şi iubire, închinare ca la altarele înalte ale sufletului, iar Prutului i-au aşternut pod de flori pentru ca revenirea celor rămaşi dincolo de fruntariile samavolnic trasate după Cel de Al Doilea Război Mondial să se facă nu prin graiul armelor, ci prin cel al dorului de Casă.

Şi iată-ne acum, la aniversarea unui secol de la Marea Unire.

În poezia populară, doine, legende, în cronicile cărturarilor, în întreaga literatură inspirată din lupta neamului românesc pentru păstrarea limbii, identităţii naţionale, a pământului strămoşesc, a neatârnării şi, mai cu seamă în poezia cultă, răzbate iubirea de patrie înţeleasă ca iubire de pământul care ne ştie, de străbuni, de limbă, de libertate, de credinţă, de vatra strămoşească, de tot ce-i românesc.

Imnul Naţional ne aminteşte că datorăm mult întregitorilor de ţară, dar şi că se aşteptă de la noi să fim la înălţimea acestora pentru că altă soartă este mereu de clădit acum ori niciodată!

***

„Urmaşilor mei Văcăreşti!
Las vouă moştenire:
reşterea limbei româneşti
Ş-a patriei cinstire.”

(Ienăchiţă Văcărescu – 1740-1797)

Creaţia populară

„Poezia poporală este întâia fază a civilizaţiei unui neam ce se trezeşte la lumina vieţii, iar când acest neam cade din vechea sa civilizaţie, poezia poporală devine paladium al limbii şi al obiceiurilor strămoşeşti. Pentru noi ea este şi o fază şi un paladium.”

(Alecu Russo – 1819-1859)

MIORIȚA

Pe-un picior de plai,
Pe-o gură de rai,
Iată vin în cale,
Se cobor la vale
Trei turme de miei,
Cu trei ciobănei.

Unu-i moldovan,
Unu-i ungurean
Şi unu-i vrancean.
Iar cel ungurean
Şi cu cel vrancean,
Mari, se vorbiră,
Ei se sfatuiră
Pe l-apus de soare
Ca să mi-l omoare
Pe cel moldovan,
Că-i mai ortoman
Ş-are oi mai multe,
Mândre şi cornute
Şi cai învăţaţi
Şi câni mai bărbaţi.

Dar cea mioriţă,
Cu lână plăviţă,
De trei zile-ncoace
Gura nu-i mai tace,
Iarba nu-i mai place.

– Mioriţă laie,
Laie, bucălaie,
De trei zile-ncoace
Gura nu-ţi mai tace!
Ori iarba nu-ţi place,
Ori eşti bolnăvioară,
Drăguţă mioară?

– Drăguţule bace,
Dă-ţi oile-ncoace,
La negru zăvoi,
Că-i iarbă de noi
Şi umbră de voi.
Stăpâne, stăpâne,
Îţi cheamă ş-un câne,
Cel mai bărbătesc
Şi cel mai frăţesc,
Că l-apus de soare
Vreau să mi te-omoare
Baciul ungurean
Şi cu cel vrâncean!

– Oiţă bârsană,
De eşti năzdrăvană
Şi de-a fi să mor
În câmp de mohor,
Să spui lui vrâncean
Şi lui ungurean
Ca să mă îngroape
Aice, pe-aproape,
În strunga de oi,
Să fiu tot cu voi;
În dosul stânii,
Să-mi aud cânii.

Continue reading „Paula ROMANESCU: La Centenarul Marii Uniri (1) -„Și-a fost Întâi Decembrie la Alba” (selecție de poeme)” →