MAMEI,  VEȘNICĂ  RECUNOȘTINȚĂ

 

Te-ai stins încet ca lumânarea

În lăcrimatu-i ars,  mocnit,

Ți s-a sfârșit încet cărarea

Vieții tale-n, pâlpâit,

 

Și-n clipa ceea de pe urmă

Mi te-ai făcut un fir de fum,

Simțit-ai poate că se curmă

Vămuitorul  vieții drum.

 

Te-am plâns cu toți, măicuță dragă,

Te-am plâns cu sufletul din noi,

Că prea te-ai dus așa, de grabă,

Și nu te-ai mai re-ntors ‘napoi.

 

Așa ți-a fost însă sortitul,

Atâta încă ți-a fost scris,

Acum,  în cer ți-e veșnicitul,

În Raiul cela, necuprins.

 

Noi am rămas să pomenim

A ta aducere aminte,

Și cât mai  fi-vom să trăim,

Smeritu chip, l-om ține minte.

*

Așteaptă-ne în ceruri sfinte,

Că vom veni și noi la rând,

Vom fi cum fost-a înainte

Cu tine-alături, orișicând.

 

Acum, în rugi și-n pocăință

În arsul  muc de lumânare,

În gând te pomenesc  măicuță

Și la mormânt îți pun o floare.

 

Iar ca să știi c-am fost pe-aice

Și pașii mei mi te-au cătat,

În roua care-i încă udă

O boabă-am pus, din lăcrimat.

 

 

PLOIOASĂ  VARĂ-I  PESTE  NOI

 

De vară, ne-am c-am lins pe bot,

De-o lună-mi plânge-n streșini ploaia,

Pâmântul s-a-nmuiat de tot,

E fleașcă toată, ghionoaia,

Pârâul  care-a fost de-un cot

Acum s-antins pe toată valea

De nu-l mai treci decât înot,

Ca râia mi se-ntinde jalea,

Bătrânii plâng că-i doare-n cot,

Li-i pasul mict și-abia de pot

Să-mi tot măsoare-ncet, odaia.

 

Continue reading „Mircea Dorin ISTRATE: Ploioasă vară-i peste noi (poeme)” →

De câte ori s-a spovedit,

De-atâtea ori păcatul,

În el mai mult s-a-mpotrivit

Întărâtat de dracul.

 

De câte ori o rugă a spus

În față la altare,

Parcă un tainic gând ascuns

La-mpotrivea mai tare.

 

Ca la mai toți din leatul său,

Această crudă viață,

I-a dat doar tot ce-a fost mai rău,

Năcaz legat cu ață.

 

A strâns din dinți și-a asudat

În veri lucrând hotarul,

Dar când a fost la adunat,

Abia umplut-a carul.

 

Când i-a ajuns cât a răbdat

Și  la-nglodat amarul,

Cu Doja s-a încoronat

Arzându-i carnea jarul.

 

Cu Horea, Cloșca și Crișan

A fost cu furca-n mână,

Sperat-a iarăși mai aman

Să aib-o viață bună.

 

A fost și-n nouăsuteșapte

Cu-a lui din sat, ca răzvrătit,

Dar pentru vrut-a lui dreptate

Doar plumbii el a primit.

 

E tristă viața lui sub soare

Și-așa îmi fost-a ea mereu,

Jertfelnicia sa îl doare

Că Bunul nostru Dumnezeu,

 

Nu i-a făcut cinstită parte

Și lui, să merite-a trăi,

Mereu I-a pus în a lui soarte

Necaz, nu bob de bucurii.

 

De-aceea încă mai înjură

Privind la ceruri încânit,

De-aceea când a spus o rugă

Ceva în el s-a-mpotrivit.

 

Mi-l iartă Doamne pe țăran

Că de atâta rău ce duce,

Nu doar o zi, ci an de an,

A fost ca Tine, pus pe cruce.

 

Mereu uitat de toți și toate,

Mereu la urmă pus de noi,

El tot târâș mergând pe coate

Și-a dus viața, în nevoi.

 

Așa cum e, a fost vecia

La neamul nostru de pe humă,

Acum la stins nemernicia,

Trădarea noastră cea nebună.

*

Tu biet țăran jertfelnicit

În  vremile care-au trecut,

Mereu prin timpuri ai răzbit,

Cum doară  singur ai putut.

 

Acuma nu mai ești vecie,

Ci doar un ins obișnuit,

Ca mâine nimeni n-o să știe

Că rostul tău, s-a isprăvit.

 

Când te vom pierde, pierdem tot

Ce-ai dus cu tine-n veac de veac,

Și n-o mai ști al tău nepot,

C-ai fost cândva și fiu de dac.

 

 

LA  SCHIMB

 

Doamne, ce să fac cu toate ce în viață le-am primit,

Chiar de-s bune, chiar de-s rele, chiar de-ncet m-au pricopsit?

Ele-mi încâlcesc viața mult mai rău ca înainte,

Când eram neștiutorul, un copil smerit, cuminte.

 

Ia-mi tu Doamne tot ce-mi dat-ai și avere și putere

Și bănet și bunăstare și ce inima îmi cere,

Ia-mi și liniștea și pacea și locșorul meu tihnit

Și să-mi dai la schimb Mărite, timpul meu ce l-am dorit.

 

Continue reading „Mircea Dorin ISTRATE: Tu biet țăran jertfelnicit (versuri)” →