De câte ori s-a spovedit,
De-atâtea ori păcatul,
În el mai mult s-a-mpotrivit
Întărâtat de dracul.
De câte ori o rugă a spus
În față la altare,
Parcă un tainic gând ascuns
La-mpotrivea mai tare.
Ca la mai toți din leatul său,
Această crudă viață,
I-a dat doar tot ce-a fost mai rău,
Năcaz legat cu ață.
A strâns din dinți și-a asudat
În veri lucrând hotarul,
Dar când a fost la adunat,
Abia umplut-a carul.
Când i-a ajuns cât a răbdat
Și la-nglodat amarul,
Cu Doja s-a încoronat
Arzându-i carnea jarul.
Cu Horea, Cloșca și Crișan
A fost cu furca-n mână,
Sperat-a iarăși mai aman
Să aib-o viață bună.
A fost și-n nouăsuteșapte
Cu-a lui din sat, ca răzvrătit,
Dar pentru vrut-a lui dreptate
Doar plumbii el a primit.
E tristă viața lui sub soare
Și-așa îmi fost-a ea mereu,
Jertfelnicia sa îl doare
Că Bunul nostru Dumnezeu,
Nu i-a făcut cinstită parte
Și lui, să merite-a trăi,
Mereu I-a pus în a lui soarte
Necaz, nu bob de bucurii.
De-aceea încă mai înjură
Privind la ceruri încânit,
De-aceea când a spus o rugă
Ceva în el s-a-mpotrivit.
Mi-l iartă Doamne pe țăran
Că de atâta rău ce duce,
Nu doar o zi, ci an de an,
A fost ca Tine, pus pe cruce.
Mereu uitat de toți și toate,
Mereu la urmă pus de noi,
El tot târâș mergând pe coate
Și-a dus viața, în nevoi.
Așa cum e, a fost vecia
La neamul nostru de pe humă,
Acum la stins nemernicia,
Trădarea noastră cea nebună.
*
Tu biet țăran jertfelnicit
În vremile care-au trecut,
Mereu prin timpuri ai răzbit,
Cum doară singur ai putut.
Acuma nu mai ești vecie,
Ci doar un ins obișnuit,
Ca mâine nimeni n-o să știe
Că rostul tău, s-a isprăvit.
Când te vom pierde, pierdem tot
Ce-ai dus cu tine-n veac de veac,
Și n-o mai ști al tău nepot,
C-ai fost cândva și fiu de dac.
LA SCHIMB
Doamne, ce să fac cu toate ce în viață le-am primit,
Chiar de-s bune, chiar de-s rele, chiar de-ncet m-au pricopsit?
Ele-mi încâlcesc viața mult mai rău ca înainte,
Când eram neștiutorul, un copil smerit, cuminte.
Ia-mi tu Doamne tot ce-mi dat-ai și avere și putere
Și bănet și bunăstare și ce inima îmi cere,
Ia-mi și liniștea și pacea și locșorul meu tihnit
Și să-mi dai la schimb Mărite, timpul meu ce l-am dorit.
Fă-mă dar, copil de-o șchioapă, rupt în coate și desculț,
Fără griji, fără necazuri, fiul ploii, ’nalt, slăbuț,
Și mai lasă-mi Doamne încă, să fac tot ce am tânjit,
Și la popa Vlaicu încă, uită-mă la spovedit.
Ș-apoi Doamne-a mele fie toate viile pe Coastă,
Zmeurișul din pădure, mura de pe Valea noastă,
Fragii toți de pe cărare, câpșunelele din Schini,
Toți cireșii plini de poame, rând la rând de la vecini.
Iar în toamne cucuruzul fript la foc într-o țepușă,
Baraboi aleși de mine, puși în jar, cu urechiușă,
Mere, pere, mari, zemoase, pruna dulce, parfumată
Și-nspre iarnă, cât mi voia, cea gutuie îmbrumată.
Vara, uită-mă la Vale cu o ceată de copii,
Toamna, tâlhărind de grabă toate nucile din vii,
Iarna toți, cu mic cu mare, săniindu-ne-n Ponoare,
Primăvara-n crâng de-acuma, culegând la lăcrămioare.
*
Cât vecia ține-mi Doamne clipa asta fericită,
Uită-mă în ea cu totul, vreme lungă, nesfârșită,
Eu ți-oi mulțumi de toate, în cuvinte mai de soi,
Și topi-m-oi în visare, într-un pat, cu paie moi.
Spune-voi la toți că fost-am în a Raiului Grădină,
Un pruncuț, cum și voi fost-ați preasmeriți și fără vină
Și că-n boaba unei lacrimi, ceea vreme dăruită,
O vom ține ne-ndoielnic, fie-mi clipă, tăinuită.
Cu ce am acum, vezi bine, e doar hâră sândăcoasă,
Dat-așa , la întâmplare, într-o clipă norocoasă,
Patimi multe, păcătoase, mai nimic adevărate,
Doritoare de avere, de putere și-ntinate.
Pe când tu, copilărie, ții în tine preacurat,
Vrerea ta e-ntotdeauna gândul bun, adevărat,
Tu ești crinul purității, oază verde-ntr-un pustiu,
Îngeraș venit din ceruri, gustul Raiului ce-l știu.
———————————–
Mircea Dorin ISTRATE
Târgu Mureș
Iunie, 2020