MAMEI, VEȘNICĂ RECUNOȘTINȚĂ
Te-ai stins încet ca lumânarea
În lăcrimatu-i ars, mocnit,
Ți s-a sfârșit încet cărarea
Vieții tale-n, pâlpâit,
Și-n clipa ceea de pe urmă
Mi te-ai făcut un fir de fum,
Simțit-ai poate că se curmă
Vămuitorul vieții drum.
Te-am plâns cu toți, măicuță dragă,
Te-am plâns cu sufletul din noi,
Că prea te-ai dus așa, de grabă,
Și nu te-ai mai re-ntors ‘napoi.
Așa ți-a fost însă sortitul,
Atâta încă ți-a fost scris,
Acum, în cer ți-e veșnicitul,
În Raiul cela, necuprins.
Noi am rămas să pomenim
A ta aducere aminte,
Și cât mai fi-vom să trăim,
Smeritu chip, l-om ține minte.
*
Așteaptă-ne în ceruri sfinte,
Că vom veni și noi la rând,
Vom fi cum fost-a înainte
Cu tine-alături, orișicând.
Acum, în rugi și-n pocăință
În arsul muc de lumânare,
În gând te pomenesc măicuță
Și la mormânt îți pun o floare.
Iar ca să știi c-am fost pe-aice
Și pașii mei mi te-au cătat,
În roua care-i încă udă
O boabă-am pus, din lăcrimat.
PLOIOASĂ VARĂ-I PESTE NOI
De vară, ne-am c-am lins pe bot,
De-o lună-mi plânge-n streșini ploaia,
Pâmântul s-a-nmuiat de tot,
E fleașcă toată, ghionoaia,
Pârâul care-a fost de-un cot
Acum s-antins pe toată valea
De nu-l mai treci decât înot,
Ca râia mi se-ntinde jalea,
Bătrânii plâng că-i doare-n cot,
Li-i pasul mict și-abia de pot
Să-mi tot măsoare-ncet, odaia.
Ce vară-i asta oameni buni?
Că nu-i mai cald și nu-i mai soare,
E ca la casa de nebni,
Furtuni cu fulgere, răcoare
Și-n fiecare zi de luni
O ia din nou de la-nceput,
Pe câmp, i-așa ca pe pășuni,
Doar iarba-n voie, mi-a crescut.
Rugămu-te Mărite Doamne
Izvorul ploii-l mai închide,
Mai lasă soare pentru poame,
C-acuș e toamnă și ne-or prinde
Mai alte ploi ce or să vină
Cu vânturi reci și cețuri sure,
Și-o fi pământul tot o tină
De-acuma până-n veci, purure.
———————————–
Mircea Dorin ISTRATE
Târgu Mureș
Iunie, 2020