Am obosit de-atâta în zadar cătare,
Bâjbâind doar prin ungherele cu vise…
Vreau să mă pierd de soartă în uitare,
M-am săturat de-umile bocete pe-altare,
Numărând nodurile speranţelor ucise…

Senzaţie am că orbecăiesc prin noapte
Şi-mi simt sufletul adesea-nfrânt…
Gândindu-mă, cum din noian de soarte,
De una mai bună parcă n-avui parte,
Deşi mă miluiesc atât şi mă descânt…

Inima din piept mi-o simt ades uscată
Şi rana-n talpă iarăşi mi se crapă…
Păşind printre hăţişuri, las câte-o bucată
Şi-o dâră sângerie-n noaptea-ntunecată,
Din care liliecii-n urmă-mi se adapă…

La tot ce-a fost odată hâd şi-obscur,
Voi-ntoarce capul să-mi oblojesc privirea…
Cu trupu-mi obosit, dar oţelit şi dur,
Pe verdea pajişte, cu ochii spre azur,
Scormonind, găsi-voi poate… nemurirea…

Înăuntru-i cald, praf auriu și-năbușeală…
Ascult respirația grea, a celora ce dormitează…
Căscând, unii-și întind, picioarele a dezmorțeală
Si-alții-n somnu-adânc, visează și oftează…

Fiecare undeva merge și de-undeva vine…
Ceva și cineva-n lume, pe-undeva-i așteaptă…
Îmbrăcați cu ce-au mai bun, așa cum se cuvine,
Nerăbdători s-ajungă, din somn se mai deșteaptă…

Mă găsesc printr-ei și-s cufundată-n gânduri…
Pe geamul tulbure privind, murdar și colbuit…
Vreau să citesc ceva, dar ochii-mi printre rânduri,
Îmi cad sub pleoape grele, de-atâta zguduit…

În liniște mă las, în voia soartei, așa…ușor…
Priveliștile să mă fure, cum lunecă-n tăcere…
Bâzâitul monoton ascult, al hârbuitului motor,
Sub aerul călduț de-amiază, ce încet piere…

Mintea, de-orice gând, încet mi se golește…
Ma cuprinde-o moleșeală , atâta de plăcută…
De prin geam, difuz, lumina mi se contopește,
Cu ceea de sub pleoapa-mi leneșă, cazută…

Așa că…nu-mi pasă, unde merg, sau de ajung…
Parcă nu-mi vreau călătoria, repede să se termine…
Vreau drumul ăsta spre-nfinit, să-mi fie cât de lung,
Nimic să-mi amintesc, uitând de toate și… de mine !

————————————

Anna-Nora ROTARU

Atena, Grecia