Elena VOLCINSCHI: ,,Slovă cu gene lungi’’

„SLOVĂ CU GENE LUNGI’’

Sunt un flămând care deschide cartea,
Foamea să-mi potolesc cu setea de cuvinte.
Lumină mă aprind, când se coboară noaptea
În versuri îmi șoptesc și ruga mea cuminte.

Și-n luciul apei din fântâna somnambulă
Neîncetat te caut ,,slovă cu gene lungi”
Galben îți este chipul precum raza de lună
Dor lăcrimări căzute pe rănile-mi adânci…

Destinul tău mă doare că-i îngropat profund,
În hău de-un fulger care a căzut la întâmplare…
Da-n spațiul meu trăiești, îmi înflorești în gând
Domnești și-n veșnicii: Doar ești, nemuritoare!
…………………………………………………………..

Uneori mai zâmbesc pentru că simt,
Că până și-n durerea ce zbate în agonie,
Filonul viu și vesel, al sfântului cuvânt
Prelinge în căutări continuu… poezie!

—————————————–

Elena VOLCINSCHI

(din vol. ,,La margine de amurg’’, 2014)

Emilia POENARIU SERAFIN: Poeme

Glossă

De nu știi, în loc te-or ține
Cei cu mințile curbate,
Dacă simți ce se cuvine
Doar le cari în cârcă, toate .
Cum să nu-ți iei rolu-n palmă
Că sunt alții să se-aplece,
Unii sunt de luat în seamă
Timpul peste noi petrece.

De-ți găsești prin fese-un dinte
De la cei ce știu să muște,
Mergi cu tine, spre-nainte
Pe ei lasă-i să te guște.
Dă-i cu gândul la o parte,
Sufletu-ți simte ce-i bine
N-au cum sufletu-ți împarte
De nu știi, în loc te-or ține.

Vrei să fugi, dar nu, te plimbă
Scrisă este-n legea firii,
Viața nu te mai preschimbă
Scoate-ți masca asupririi.
Chiar de-i gol oul de Paște
De Crăciun să ai de toate,
Nu te-arăta că te-or paște
Cei cu mințile curbate.

Viața-i ca un amfiteatru
Tu, pe scenă de te sui
Uită-l pe cel egolatru,
Când joci , suflete descui.
Viața, pentru toți e-o artă
Iar de-o joci un pic mai bine,
Parc-ar vrea să ti-o despartă
Dacă simți, ce se cuvine.

Sufletul ți-e tot avutul
Cine-ai vrea că să te-nvețe
Tot pățitu-i priceputul,
Și nu-i timp să te răsfețe.
Numai el simte și știe
Cum le trece, cum le poate
Așternute-n lumea vie
Doar le cari în cârcă, toate.

Cum se-ascunde prin cojoace
Când e lumea proaspăt tristă
Cum să-l porți pe vino-ncoace
Pe o scenă optimistă.
Cum să joci o melodramă
Cum să lași spre public vamă
Alt registrul, altă dramă
Cum să nu-ti iei rolu-n palmă.

Nu te-mpiedica de proști
Prinși prin grijile mărunte,
Ochi pierduți și cam anoști
Joaca-ți rolul, râzi și du-te!
Mâine, ești pe scenă, nou,
Suflet cald, ori suflet rece
Tragi cortina de-un anou
Că sunt alții să se-alpece.

Lumea toată-i o migrenă
Învelită-n felinare
De e teatru, ori arenă
Nicio importanță n-are .
Urcă-n scaun și coboară
In sandale de aramă
Ori de-i ziuă, ori de-i seară
Unii sunt de luat în seamă.

Minți fierbinți te-ar vrea în lanțuri
Alți-ți iau din ochi măsură
Alții te-ar vedea prin șanțuri
Fără chip, fără făptură
Unora le pari prea mică
Altora, le ești cât zece,
Viața trece fără frică
Timpul, peste noi petrece!

Timpul peste noi petrece
Unii sunt de luat în seamă
Că sunt alții să se-alpece
Cum să nu-ți iei rolu-n palmă
Doar le cari în cârcă toate
Dacă simți ce se cuvine
Cei cu mințile curbate
De nu știi, în loc te-or ține.

Îmbrăcată-n clorofilă

Soarele e după dealuri și prin noi e cam târziu
De apune, el răsare, peste alte începuturi.
Poate acolo-i primăvară, ca ‘nainte să te scuturi,
Ca pe cerul grijii noastre când de nori era pustiu .

Vine noaptea pe speranță și nu știu ce să mă fac,
Dar îmi mângâie apusul ca-ntr-o veșnică splendoare,
Pomilor le cade frunza , demult despuiați de floare
Și îmi intră frigu-n oase scăpărând dintr-un amnar.

Ca pe munte iar mă prinde singură și cam orfană,
Plaiul geme după fluier, după cârdul de miori,
Ce-au plecat spre alte pajiști, rumegând pe lăsători,
Și-au rămas pustii și singuri pe sub moartea dolofană.

Gerul prinde să mă crape, din priviri îmi sar cristale,
Mai apuc eu primăvara, oare-n vară-am să mai fiu ?
Cine de sub muchia iernii mai rămâne drept și viu ?
Ori prohod ne canta vîntul, mir, al cerului pocale!

Tu poate-aștepți Învierea, pe Golgota când te sui,
Eu, sunt dincolo de mine și mai am un singur pas.
Calea către nemurire doar de-o șchioapă mi-a rămas,
Stau cu piciorușu-n aer, parcă nu voi să-l mai pui.

Ia ascultă, parcă vântul iar și-a ascuțit tăcerea ,
Iar pe raza de apusuri și-a uitat ce-avea de scris!
Poate mă mai las-o noapte, poate mă mai las-un vis
Și mă paște primăvara…mă cuprinde Învierea !

Parcă încă mai am treabă, parcă voi a cugeta,
Parcă pe cotorul vieții mai văd file-n calendar,
Deși viața-mi curge iute, parcă nu-mi curge-n zadar,
Parcă-i spun la vânt să tacă, două file-a pregeta.

Dar de-și adună orchestra și-o cânta ultima filă,
Să înceapă cum e datul, cum n-am fost eu niciodată…
O minune-n flori albastre, sau o ispășită fată,
Prinsă-n porțile de ceruri, îmbrăcată-n clorofilă.

Iar e soare după munte și prin noi geme-a târziu,
Dar am prins și noi de veste că merge spre începuturi.
Florile de cer, albastre , ai grijă să nu le scuturi,
Că orfan rămâne pomul… și tânjește… din pustiu.

———————————

Emilia (Emma ) POENARIU SERAFIN

Sibiu, aprilie 2019

Alexandra GĂLUȘCĂ: Zarzărul înflorit

Zarzărul înflorit

Dacă zarzărul înflorit din fată geamului ar vorbi,
Ți-ar spune sincer cum zilnic de caut cu privirea,
Cum parfumul tău şi al florilor timpul nu-l ştirbi,
Te văd şi te simt în tot ce ieri ne aducea iubirea

Cu primăvara raiul pe pământ la noi a coborât,
Fluturii ce zboară pe flori, de tine-mi amintesc,
De iubirea curată ce din lumina zorilor a izvorât,
De trilul divin al pasărilor ce de tine îmi vorbesc

Fiecare culoare răsărită îmi aminteşte de tine
Roşul macilor îmi arata inima-ți plina de iubire,
Albul lăcramioarelor de sufletul tau curat ține,
Albastrul mării oglindeşte a ta privire

În verde e acum natura şi mi-a adus speranța,
Mugurii pregatiți să-nflorească, ne aşteaptă,
Prin firele firave de iarbă să ne regasim dorința,
Iar parfumul liliacului în paradis ne invită

——————————–

Alexandra GĂLUȘCĂ

Brăila

4 aprilie 2019

Dunia Pălăngeanu&Cosmin Ștefan Georgescu: Fără cuvinte…

Fără cuvinte…

Cuvintele sunt undeva în buzunar
dar ce nevoie am acum de ele
când răsuflarea ta mă înconjoară
cu-al ei parfum ce picură din stele
și primăvara vine lin pe ape
corăbiile trec prin burgul rece
o lebădă mi-e sufletul întreg
privesc în ochii tăi umbra-i cum trece…
Și plouă azi cu flori de corcoduș
miresme cad mirate peste noi
ca baiadere într-un straniu dans
în care osteni-vom amândoi.

Dunia Pălăngeanu/Giurgiu

PRIMĂVARĂ INTERZISĂ

E interzis să ne iubim ,
Să facem lucrurile bine ,
Ne mai rame doar să fim
În sufletul ce-l ai în tine.

Magia lui să ne cuprindă
Ca apa nuferii deschiși ,
Și-n fața noastră să întindă
Covoare de înfloriți caiși.

Dar unde-s rochiile tale ?
Și inima în ce impas ?
Iar umbra ta pe care cale
Privirii mele nu-i dă glas ?

Să mă iubești încă o vreme ,
Cum numai tu într-una știi ,
La adăpostul unor gene ,
Răsari în visuri peste zi.

Cosmin – Ștefan Georgescu/Paris

—————————————————–

Dunia Pălăngeanu&Cosmin Ștefan Georgescu

DIALOG POETIC DE PRIMĂVARĂ GIURGIU – PARIS

7 aprilie 2019

Anatol COVALI: Geană de lumină (gazel)

Geană de lumină (gazel)

Îmi bate începutul în sufletul avid
de împrimăvărare şi de puţin torid,

dar nu îmi pot da seama
de ce mă roade teama

şi nu alerg ca poarta speranţei s-o deschid.

Se pare că de-acuma
n-o să mai cadă bruma

şi nici n-o să mai vină ierni lungi cu ger perfid,

sunt semne că începe
şi-n ale mele stepe

să curgă al luminii renăscător fluid.

Nu m-aş mira ca zorii
să fie vestitorii

unor superbe zile lipsite de sordid,

ca-n prima dimineaţă
să-ncep o altă viaţă

pe care cu tristeţea-mi să nu o mai ucid.

Încă strivit de plânsu-mi,
speriat de mine însumi,

uşa celulei mele uşor o-ntredeschid.

————————————–

Anatol COVALI

București

8 aprilie 2019

Mariana GRIGORE: Stihuri

Mă închei la ultimul nasture al cămășii de zi
trag adânc aer în piept și respir fiecare por de iluzie care a îmbrăcat praful
Îl simt în carierele de piatră din care scot suflet
la mezațul nisipului udat de pre mult deșert

Aud ciorile în jurul stârvului care doare prada
E noapte în bezna din sângele ce curge închegat la margine de suflet
Tristețea leșului stivuit în foamea lupilor
urlă păcatul de a stinge felinarul lunii
Unde e soarele?
De ce tac zorii?
Spre ce se îndreaptă tălpile goale ale clipelor amestecate în mocirla florilor de mărgăritar?

Încă o ceață reflecta morgane în iluzii optice de lumină
….
E frig
Vântul e buzunarul întors pe dosul trăirii
și adună în pântecul gol
bani pentru schimb în monede de furtună

Liniștea încheie și ea ultimul nasture al cămășii mele de zi.

—————————–

Mariana GRIGORE

9 aprilie 2019

Simon JACK: Versuri

Cum se scrie-o poezie?

O poezie nu se scrie din cuvinte
cuvântu-i mort fără silaba lui,
precum o floare prin ambrozii
ce-ar fi parfumu-n buruieni
fără albina ce preumblă
ecleziastul unui roi?

Poezia e firida
ce nu o vezi sub care-n cer,
o simți, o tângui în suflare și-apoi
te ții de ea cu aripi,
când vrei să zbori în ceasuri albe
de doruri sau iubirea ce n-ai ajuns
să o cobori,

cum se scrie-o poezie?

Se ia un arc de cerc din talpă
se face-un vertical de drum
si până să ajungi la capăt,
se ia din el un alt tărâm
căci poezia-i infinitul
ce se răstoarnă peste fum,
când focu-n vetre nu mai arde
un damf plăcut de rimă
albă, te va-ncălzi din nou sub coastă,
si tu vei arde iar pe culmi! …

Ce nu se vede

Peste rânduri sar cuvinte
ce m-ar da curând de gol,
că iti bântui oseminte
ce-au rămas din visuri stol
de apuse răpitoare ce trăiesc
în zborul lor,

din efigii purtătoare de
sintagme fără grai, dulcea pravilă
de soare se îndoaie peste rai,
edenuri de scorțișoară sub santali
împăduriți în noiane de fantasme
îngerești stau înfloriți,

printre ele tu îmi dăinui
stea de mare, cruce-n bolți,
peste valuri si uscaturi mi te-arăți
inveșmântata în străbunii
fără nopți,
esti enigmă adunată peste perle
strânse-n scoici,
o idilă parfumată cu tămâie de la
porți,

ai un freamăt gol pe umeri
o himeră prinsă-n aripi ca un ochi
strivit pe frunți,
lungă stai în umbra care
se întinde între punți, îmi șoptești
de argăseala unor miei în liniști
pare,
palma ta ocrotitoare mă alină
in descânt, mă rostești printre altare
drept poruncă pentru gând,

e ceva ce nu se vede
ingere de catifea, o mistrie ori
un leagăn care stau în preajma ta,
de voi fi zidit în creta ce a nins
in coasta grea,dăinui-va peste
reavăn de răzor închis pe veci,
mâna ce mă construiește-n lauri
sau mă leagănă când treci,
singuratică ca luna, necuvinte
cu prihană așezate fără teamă
peste acolade reci…

————————–

Simon JACK

9 aprilie 2019

Florin-Cezar CĂLIN: Ignoranța șoaptelor noastre…

Ignoranța șoaptelor noastre…

”- Nu-mi zidi din nopți imperii, fiindcă seamăn-a morminte!”,

… nici nu-mi spune vorbe goale … folosite în cuvinte.

lasă-mă să cred în tine, în speranțe … sau nevoi,

… împărțindu-ți disperarea, din privire, între noi.

Lasă-mă să îți sfârșesc (cu un gând) pagina vieții,

… știind că tu mâine, iar, vei fi roua dimineții.

sau chiar sufletul din mine … (un văzduh în devenire),

cerul meu de dor albastru, rampa înspre fericire.

Ochii tăi parcă mă dor de când lacrimi de lumină,

visele-mi aleargă-n șoaptă … (fiindcă nu cunosc hodină).

… nici trufia nu-mi dă pace … dar vom fi cei ce zidesc,

morții noastre anotimpul și un Rai dumnezeiesc.

”- Prăbușirea nu-i un vreun vânt sau însemn că e frutună”,

… ci e tihna alergării … după clipa cea nebună.

… altceva mă îngrozește în privirea ta de piatră:

”- Că iubirea noastră pură nu prea-ți este devotată!”.

”- Vezi văzduhul de speranțe ce ne-a fost atribuit?”,

… e o ”piatră de-ncercare” … ca o lamă de cuțit.

așa că … nu-ți face griji că iubirea te-ar trăda,

fiindcă-n conștiința firii … ești demult iubita mea.

Suntem semn de-mpăcăciune într-o lume neloială,

… însă nu avem ”fierturi” să tratăm această boală.

vom agonisi speranțe, certitudini, chiar dorințe,

… pentru ziua când iubirii îi vom semăna … semințe.

Am intrat desculți în viață, consecvenți însă-n iubire,

(că nici moartea nu ne-ntreabă de-avem loc în nemurire).

… botezându-ne pe-aceasta chiar cu numele … Speranță,

vom ucide nepăsarea și a dânsei … ignoranță.

—————————————

Florin-Cezar CĂLIN

9 aprilie 2019

Corneliu NEAGU: Scrisoare mamei

SCRISOARE MAMEI

Pe fața ta văd întristare și teamă,

ce gânduri amare te macină, mamă?

Ți-am scris de curând o scrisoare mai lungă,

socotesc c-ar fi trebuit să ajungă…

Vei afla ce voiai să stii despre mine,

că sunt sănătos și o duc foarte bine…

Vei înțelege, desigur, printre cuvinte,

că nu mai sunt la fel cum eram înainte.

Te rog însă nu-mi căuta vreo pricină,

gândesc prea mult într-o limbă străină,

în minte îmi vin doar cuvinte ciudate

ce-mi zic adevărul pe jumătate.

Nici obiectele nu sunt ca acasă –

oglinda-i mai strâmbă și masa mai joasă,

patul se plimbă năuc prin odaie,

iar geamul ferestrei parcă se-ndoaie.

Pereții curbați se-adună-n oglindă

și vor în ghiocul lor să mă prindă,

iar ușa crăpată ducând înspre hol

cu sunete sumbre m-aruncă în gol.

Dar somnul? – nu-i somnul meu de acasă,

sosește prea greu și cu doruri m-apasă ! –

se bate la marginea nopții, de-a rândul,

cu cugetul plâns, cu visul și gândul…

Târziu, către ziuă, când totuși mă frânge,

prin minte mi-aleargă doar vise nătânge

cu umbre vrăjite ce-n suflet se lasă,

venind peste somn cu mirajul de-acasă.

Dar chipul tău, mamă, dispare deodată –

la margini de doruri rămâne o pată!..

————————————

Corneliu NEAGU

9 aprilie 2019

Anatol COVALI: Cataclism

Cataclism

Ia de pe mine, Doamne, cerul care
s-a prăbuşit când am urlat: De-ajuns!…
Dar fii atent, căci simt că m-a străpuns
cu oiştea-i în derută Ursa Mare.

Adună-ncet mirificele stele
şi pune-le la loc ca să le-admir
cum fiecare parcă-i un safir
de când sângele meu sclipeşte-n ele.

Nu căuta Luceafărul. Se pare
că undeva prin suflet s-a ascuns.
Lasă-l, Te rog, să creadă c-a ajuns
unde-a dorit, în punctul de plecare.

Mă-ncheg cu greu. Au fost stele fatale,
dar un alt aer însetat respir
şi sunt convins c-al meu etern nadir
va fi zenit în cerurile Tale.

————————————–

Anatol COVALI

București

7 aprilie 2019