PLUTIND SPRE CĂI LACTEE…
Trecură primăverile, trecură veri în șir…
M-apasă toamnele cu talpa grea pe trup…
Simt cum se usucă al vieții-mi trandafir,
Cu seva-i picurândă-n cristale de porfir,
Pe frunze purpurii, ce vânturile rup
Și, geamătu-mi astup…
Cu fiecare pas, mai mult simt o povară,
În cârcă pe umerii, ce-s tot mai gârboviți…
Pe ridurile frunții vremurile-mi gravară,
Un alt Eu, din primul nimica nu păstrară,
Fugit-au ani de-a dura, cu pașii lor grăbiți,
Lăsând pe-ai mei slăbiți…
Mă îndrept pe drumul, ce duce spre nadir,
O minune așteptând în cale să-mi răsară…
O gură de-aș sorbi din apa vieții în clondir,
M-aș reîntoarce s-aud, să văd și să respir,
Bătrâneții mele, cu fața-i ofilită și amară,
Înapoi să-i vina anii ce zburară…
Să regăsesc zenitul, senin, parcă mai ieri,
La braț cu Tinerețea, în pas vioi pe alee…
Cu trilurile de păsări, cu flori în primăveri,
Fără corbii, ce mă-nsoțeau pe Nicăieri,
Din lumina razelor să mă-nfirip, ca fee
Plutind spre Căi Lactee…
GURI LACOME…
Cineva m-a întrebat odată…
Cam cum îmi pare mie lumea asta ?
Unde-i inocenţa, romantismul de-altădată ?
Parcă de Zmei înverşunaţi a fost prădată,
Lăsând în urmă ruine, cenuşa şi năpasta…
I-am zis… că-mi pare o flamandă gură,
Lacomă, vroind să-nfulece de toate…
Să digere, să soarbă pan’ la picătură,
Să scuipe ce-i rămâne prin dantură
Şi iar să-nghită tot ce calea-i scoate !
Văd cum Îndoiala ronţăie din Credinţă,
Pierzându-ne din faţă drumul drept…
Întrebându-ne-apoi, cum e cu putinţă,
În păcate să cădem ades, fără voinţă,
Uitând ce-odată învăţasem, înţelept ?
Văd cum Lăcomia suge sufletul încet,
Lăsându-ne pe dinăuntru sterpi şi goi…
Cu gândul numai la câştig şi la buget,
Uităm că noima vieţii nu-i secret,
Deschişi doar ne fie ochii, amândoi !
Văd cum Interesul înfulecă pe Bunătate,
Uită de Frăţie, Prietenie şi Iubire…
Vinovăţia înghite şi sensul de Dreptate,
Dar ne-ntrebăm, de ce-i Singurătate
În lume, de ce-i atâta învrăjbire ?
Dar… chiar şi Iubirea înfulecă din inimă,
Durerea soarbe şi puţina bucurie…
Nu bem nectar, ades şuvoi de lacrimă,
Prefăcându-ne în posesor şi victimă,
Jucării… păpuşi cu terminată baterie…
Şi Bătrâneţea muşc-avid din Tinereţe,
Uitarea ne pradă trecutul şi prezentul…
Ne fură amintiri, trăiri şi visele răzleţe,
În loc lăsând coşmaruri hrăpăreţe,
Pierzând şi sentiment şi conştientul…
Şi Timpul ne soarbe lacom viitorul…
Captivi, pe-a pânzei de păianjen, soarte…
Scurtându-ne din aripi, ne interzice zborul,
Moartea-nfulecă Viaţa dată de Mântuitorul,
Dar… şi Eternitatea înfulecă pe Moarte…
Are gratii Gândul mai departe ?
Când dorul plânge și suspină,
Ei se mirau, făceau din mirare o taină,
Suspine încet