PLUTIND SPRE CĂI LACTEE…
Trecură primăverile, trecură veri în șir…
M-apasă toamnele cu talpa grea pe trup…
Simt cum se usucă al vieții-mi trandafir,
Cu seva-i picurândă-n cristale de porfir,
Pe frunze purpurii, ce vânturile rup
Și, geamătu-mi astup…
Cu fiecare pas, mai mult simt o povară,
În cârcă pe umerii, ce-s tot mai gârboviți…
Pe ridurile frunții vremurile-mi gravară,
Un alt Eu, din primul nimica nu păstrară,
Fugit-au ani de-a dura, cu pașii lor grăbiți,
Lăsând pe-ai mei slăbiți…
Mă îndrept pe drumul, ce duce spre nadir,
O minune așteptând în cale să-mi răsară…
O gură de-aș sorbi din apa vieții în clondir,
M-aș reîntoarce s-aud, să văd și să respir,
Bătrâneții mele, cu fața-i ofilită și amară,
Înapoi să-i vina anii ce zburară…
Să regăsesc zenitul, senin, parcă mai ieri,
La braț cu Tinerețea, în pas vioi pe alee…
Cu trilurile de păsări, cu flori în primăveri,
Fără corbii, ce mă-nsoțeau pe Nicăieri,
Din lumina razelor să mă-nfirip, ca fee
Plutind spre Căi Lactee…
GURI LACOME…
Cineva m-a întrebat odată…
Cam cum îmi pare mie lumea asta ?
Unde-i inocenţa, romantismul de-altădată ?
Parcă de Zmei înverşunaţi a fost prădată,
Lăsând în urmă ruine, cenuşa şi năpasta…
I-am zis… că-mi pare o flamandă gură,
Lacomă, vroind să-nfulece de toate…
Să digere, să soarbă pan’ la picătură,
Să scuipe ce-i rămâne prin dantură
Şi iar să-nghită tot ce calea-i scoate !
Văd cum Îndoiala ronţăie din Credinţă,
Pierzându-ne din faţă drumul drept…
Întrebându-ne-apoi, cum e cu putinţă,
În păcate să cădem ades, fără voinţă,
Uitând ce-odată învăţasem, înţelept ?
Văd cum Lăcomia suge sufletul încet,
Lăsându-ne pe dinăuntru sterpi şi goi…
Cu gândul numai la câştig şi la buget,
Uităm că noima vieţii nu-i secret,
Deschişi doar ne fie ochii, amândoi !
Văd cum Interesul înfulecă pe Bunătate,
Uită de Frăţie, Prietenie şi Iubire…
Vinovăţia înghite şi sensul de Dreptate,
Dar ne-ntrebăm, de ce-i Singurătate
În lume, de ce-i atâta învrăjbire ?
Dar… chiar şi Iubirea înfulecă din inimă,
Durerea soarbe şi puţina bucurie…
Nu bem nectar, ades şuvoi de lacrimă,
Prefăcându-ne în posesor şi victimă,
Jucării… păpuşi cu terminată baterie…
Şi Bătrâneţea muşc-avid din Tinereţe,
Uitarea ne pradă trecutul şi prezentul…
Ne fură amintiri, trăiri şi visele răzleţe,
În loc lăsând coşmaruri hrăpăreţe,
Pierzând şi sentiment şi conştientul…
Şi Timpul ne soarbe lacom viitorul…
Captivi, pe-a pânzei de păianjen, soarte…
Scurtându-ne din aripi, ne interzice zborul,
Moartea-nfulecă Viaţa dată de Mântuitorul,
Dar… şi Eternitatea înfulecă pe Moarte…
Are gratii Gândul mai departe ?
OCHI ÎNCERCĂNAT
Îmi plânge ochiul a pustiu,
De parc-aş bâjbâi prin ceaţă…
Unde mi-s paşii, nici nu ştiu,
Rămaşi împotmoliţi în gheaţă !
Vreau să merg… pe care drum,
Că toate parcă se-ntretaie?
În spate-s ape, în faţă scrum
Şi sus, spada Domnului ce taie !
Îmi simt sufletul nemernic,
Nu ştiu rele de-am făcut…
Vrăjmaş e timpul şi vremelnic
De nu fac, rău e, c-am tăcut !
În jur simt forţele inamice,
Mă urmăresc, mă-nspăimântă…
De-nchid gura, sunt complice,
La tot ce astăzi mă frământă !
Şi cum să pot privi-n oglindă,
Ochiul, să-l văd fără voinţă,
Neputincios, doar să depindă,
De alţi ochi, gol de dorinţă ?
Cum să-mi duc traiul mizer,
Pe umeri, cât să ţin povară,
Să-mi fure alţii tot ce sper,
Să mă înfrupt doar cu ocară ?
Cum să trăiesc fără de vrere,
Văzând ochiu-mi decadenţe,
Pe cei avari, vânând putere
Pe sărmani cu trupu-n zdrenţe?
Cum să merg cu alţii-n turmă,
Ca maze, fără doleanţe,
Nelăsând în timp vreo urmă,
Cu suflet gol fără speranţe?
Genele mi-s crengi pe ochi,
Stau corbi şi-mi dau târcoale…
Detest, mâini crucişe şi deochi,
Pe cei scuipând în piepturi goale !
Să trezim Lupul ce doarme !
De pe ochi să tragem gluga !
Pumnii strânşi ţinuţi să sfarme
Şi stăpâni de sclavi şi sluga !
Că vor veni şi-alţi după noi,
Copiii ne-or spune trădători…
Că am lăsat pe hoţi, ciocoi,
Să ne fure din comori,
Ce-a mai rămas de la străbuni,
De ne vom umple de ruşine,
Predând la tătari şi huni,
Ochiul Lupului-ntre ruine !
————————————
Anna-Nora ROTARU
Atena, Grecia
28 mai 2019