De la moară pân’ la gară

Drumul urcă și coboară,

De la gară pân’ la moară

Nu-i de cât o ulicioară

Cu o casă mititică,

Unde-o mândră frumușică

De un timp m-ademenește

Și m-a prins de-acum ca-n clește

Cu-a ei gură ce-mi cerșește

Îndulcită sărutate

Să i-o dau când îmi răsare,

Luna-n nopți înrăurate

Pe cărările-ncurcate

Care duc la cea portițo

Îmbrăcată-n foi de viță.

 

Eu, tot vin de-o săptămână

Că mi-e inima nebună

Ce astâmpăr nu mai are

Dup-a ei îmbrățișare,

Să mă îndulcesc în noapte

Cu plăceri de miere-n lapte,

Să  îmi ard ca lumânarea,

Să uit lumea și cărarea

De întors la mine-acasă,

Dar ea mândra nu mă lasă.

*

Bate ceasul miezul nopții,

Eu, năuc în fața porții

Nu mă-ndur să intr-u-n casă

Pe o noapte așa frumoasă.

Dar nu-i bai, va fi și mâine

Dulcele de uns pe pâine

La o casă mititică,

Unde-o mândră frumușică,

De la moară pân’ la gară

Când va fi în prag de seară,

Pe-un drumeag cât o cărare

Mă va prinde-mbrățișare

Și-mi va da o sărutare….

25.05.2019

 

UN  SFAT

 

De la-nceputul lumii, aici, în astă humă

Tot înodăm o viață c-o moarte mai mereu,

Și-apoi o altă viață, ce o sperăm mai bună

O tot trăim de-avalma-n nevoie și în greu.

 

Așa ai vrut Tu Doamne, ca vița omenească

Încet să se îndrepte spre naltul Tău ceresc,

Milenii să îmi treacă până ce ea să crească

În ochii Tăi și-n toate ce încă-s în lumesc.

 

O fi așa Mărite, că prea din cale-afară

Suntem și răi și hulpavi și lași și trădători,

Mai peste tot și-n toate ne facem de ocară

Iar Tu, cel Iertătorul, ne ierți de-atâtea ori.

 

Ca azi, nicicând nu fost-am mai răi în toate cele,

Mai negri-n al nost suflet, mai gârbovi de păcat,

Mai plini cu nu mai fost-am de pisme și de rele,

Fără s-avem onoare, cuvânt ce ni l-am dat.

 

Așa că în nevoie, în rău și-n amăreală

Ne merităm cea viață pe care o trăim,

În fața Ta Mărit, nu suntem în sfială

Și-a Ta învățătură aproape n-o mai știm.

 

Așa ne ține Doamne, că nu vrem să pricepem

Că-n rele și-n păcate nu vom putea trăi,

Că n-avem altă cale, de-acum doar  să începem

A ne schimba în bine, și-a nu ne văicări.

 

Ne trebuie trezire, ne trebuie voință,

Ne trebuie curajul de-a vrea un început,

C-atunci, cu siguranță c-aTa îngăduință

Ne-o pune iar în raiul din timpul cel trecut.

 

De-am fi ca și strămoșii în toate căte-au fost

În cartea de istorii vom fi cu stele-n  frunte,

Și-atunci, această viață avea-va ea un rost,

Că n-am trăit degeaba, aceste vremi mărunte.

 

RĂMAS-A  SCRUMUL

 

Cu păr de foc, cu ochi ca  mura,

Mlădie ca o trestioară,

Privirea ta mă înfioară

Și vii dorințe mă îndeamnă,

Deși morala mă condamnă,

În brațe să te strâng cucoană,

Ca să-ți sărut cu patimi gura

Ce tot mi-ai dato,  într-o vară.

 

Atunci eram, îmi știi preabine,

Doi tineri care se iubeau

Și-a lor dorințe se cereau

Cât mai de grabă împlinite,

Ca-n arderea de-atunci, fierbinte,

Să-mi simtă gustul de divin,

De  amăreala de pelin

Când clipele prea mult lungite

Mai mult de-un ceas, ne despărțeau.

 

Cât vis a fost, câtă trăire,

Cât patos, ardere, sublim

În cupa  noastră cu preaplin,

Și câte toate jurăminte

Le-am spus ne steie înainte,

Apoi te-ai dus, pe-a ta cărare

Și te-am piedut în depărtare

Înlăcrimata mea, iubire.

 

Când după ani trecuți ca fumul

Ai revenit, erai o altă,

Mai răpitoare, mai șarmantă,

Și-n jurul tău bărbați cu carul

Mai toți râvneau în taină darul

Precum flămânzii lupii în haită,

Știind că lumea lor se gată,

Iar tu-ai ales din toți, pe unul.

 

N-am fost acela norocosul eu nebunul

Pe care tu, distinsă doamnă

L-ai dat atunci, în miez de toamnă

Uitării, pentr-o lungă vereme

Fără regrete și-a te teme,

Că-n a lui suflet preacurat

Te-a pus icoană de-nchinat

Și ce-a rămas din toate, scrumul.

 

Acum, când ne-ntâlnim vre-odată

Și-n ochi o clipă ne privim,

Trecute vremi ne reamintim,

Ce trec grăbite, toate-n pripă.

Și cum aș vrea, măcar o clipă

Din timpul tău ce-l faci risipă

Să mi te țin îmbrățișată,

Să-ți dau săruturi, ca odată

Când fost-a lumea noastră toată

Un colț de rai, cu gust de sfânt

În cer, pe ape pe pământ

Și-acum uitată-i, frunză-n vânt,

Taină-ntr-un suflet lăcrimând,

Nestinsă dragoste arzând.

 

DE  LA  MOARĂ  PÂN – LA  GARĂ

 

De la moară pân’ la gară

Drumul urcă și coboară,

De la gară pân’ la moară

Nu-i de cât o ulicioară

Cu o casă mititică,

Unde-o mândră frumușică

De un timp m-ademenește

Și m-a prins de-acum ca-n clește

Cu-a ei gură ce-mi cerșește

Îndulcită sărutate

Să i-o dau când îmi răsare,

Luna-n nopți înrăurate

Pe cărările-ncurcate

Care duc la cea portițo

Îmbrăcată-n foi de viță.

 

Eu, tot vin de-o săptămână

Că mi-e inima nebună

Ce astâmpăr nu mai are

Dup-a ei îmbrățișare,

Să mă îndulcesc în noapte

Cu plăceri de miere-n lapte,

Să  îmi ard ca lumânarea,

Să uit lumea și cărarea

De întors la mine-acasă,

Dar ea mândra nu mă lasă.

*

Bate ceasul miezul nopții,

Eu, năuc în fața porții

Nu mă-ndur să intr-u-n casă

Pe o noapte așa frumoasă.

Dar nu-i bai, va fi și mâine

Dulcele de uns pe pâine

La o casă mititică,

Continue reading „Mircea Dorin ISTRATE: De la moară pân-la gară (versuri)” →