Mihaela BANU: Poeme

Am să cobor cortina

Am să adun bobițele de rouă
Din câmp năuc de răzvrătiri fierbinți,
Scăldându-le în umbrele cuminți,
Până răsare-n noapte luna nouă.

Am să le cânt sub cer surpat sonate,
Să-înec durerea-n plâns de iarbă viu,
Sub pasul zilei duse-ntr-un târziu,
Cu ale ei poveri înverșunate.

Am să cobor cortina-n faptul serii
Pe spice ce se coc în galben lan,
Iar timpului ce nu s-a scurs în van,
Am să-i închin o cupă a-nvierii.

Nimic în lumea asta
– Sonet –
Continue reading „Mihaela BANU: Poeme” →

Elena VOLCINSCHI: Doamne, Românie

Se-nvârt ai tăi străbunii jelind sub glie
Mă doare mult; e-o mare nedreptate…
Nu te-ai lăsat nicicând învinsă Românie
Ridică-te și-acum și fă-ți dreptate!

Au năvălit atâtea hoarde din țările străine
Și au vrut să te înconvoaie mulți dușmani.
Mișeii cei mai lacomi au tot furat din tine,
Noian de bogății ce-avem de ani și ani.

Frumoșii noștri tineri și pricepuți la toate
Pleacă la muncă slugi, pe cel străin ogor .
Își lasă acas’bătrânii-n dor greu, singurătate
Și atâți copiii ce cresc fără iubirea lor.

Ei pleacă cu speranța c-or să revină iară,
Cu bani mai mulți de trai dar și cu daruri multe,
Ei care au fost școliți pentru a noastră țară
Acolo umilinți doar trebuie să-nfrunte.

Mă doare țară dragă, dar nu te da răpusă,
De trădători de neam;ce aprig te distrug!
Ai fost în fruntea lumii cândva țară sus-pusă,
Dac-aș putea, i-aș arde pe toți acești pe rug…

Dar știu că într-o zi Dumnezeul Cel Sfânt
Iar ne va binecuvânta glia cu liniștire
Și pe al nostru drag și preaiubit pământ,
Pace o să fie iar și multă mulțumire.

Și pe stindardul nostru din nou să strălucească
Soare măreț și blând și-n pagini de istorii,
O să ne bucurăm de cinstea românească
De România Mare din veacuri…. altar de glorii!

––––––––––––-

Elena VOLCINSCHI

(Din vol. ,,Poeme din vadul vremurilor”, 2019)

Emilia POENARIU SERAFIN: Răzvrătire

Răzvrătire

Să nu mai scriu în gând mi-am pus
Cu brușul ăsta de țărână
Nimic în urmă să-mi rămână
Să nu-ntorc fața, nu-s Iisus.

Pe tocul meu m-am răzvrătit
Și nici nu vreau să-l moi în fum
Mai bine nimeni , vreasc în drum
Azi, pentru tot m-am pregătit.

Detest să-mi recunosc menirea
Cu gându-n dor și-n căutare
Privirea lungă, peste zare
Că doar nu-i scrisul mântuirea.

Ce vreau ? O liniște deplină,
Pe-un fir de vară, nu mai mult
Să mă întorc într-un demult
Copilăria mea…vecină !

Că peste toate, mai presus
Nu sunt NIMIC, decât țărână
Un tei din mine să rămână
Că nu-s nici Petru, nici Iisus !

———————————

Emilia (Emma ) POENARIU SERAFIN

Octombrie 2019

Vasile Dan MARCHIȘ: Motivare

Îmi controlez cu pixul poziția, fizionomia și starea mea de bine sau de rău

Deci scriu !

Scriu parcă îmi verific tensiunea arterială redusă

Astfel nu doar mi-o verific ci mi-o măresc, cum că scriind foarte repede mă impacientez nu pentru că mă obosesc (și astfel îmi crește tensiunea)ci pentru că așternând în grabă literele, cuvânt cu cuvânt, poate mă abat de la regula ortografică și astfel voi fi acuzat de o afecțiune mai rar sau mai des întâlnită în rândul celor care folosesc des pixul aceea de ”agramatism”, fie că sunt politicieni de rang înalt , sau cu ce alte funcții … (of,de aș fi și eu unul dintre aceștia cât aș vrea, dar și așa nu aș avea motive să scriu așa…), dar sunt scriitor, și astfel scriu mai lent…să nu pară lucrarea mea text agramat cu ștersături ba o caricatură sau o grafică fără noimă, ce nu pot fi luate nici la propriu nici la figurat…

În cazul acesta, dacă lucrarea mea va părea sub un aspect menționat mai sus, voi chema repede repede un cleric pentru a sfinți această lucrare și să o treacă la rang de sanctuar …Ori voi chema un notar care să ”legalizeze” această lucrare și să o definească document juridic sub acoperire…

Dar ca să nu mă complic mai mult în astfel de ”dileme”

trec la partea electronică…

Deci scriu pe Facebook de parcă cânt la pian …Pe lângă că scriu și la vedere și în gând îmi închipui că și cânt…

Deci scriu după cum vedeți și cânt după cum nu vedeți și nici nu auziți…

Cânt în gând ba chiar și scriu astfel, fie artistic sau în regim profesionist sau de amator…

Doar așa ai o scuză dacă o faci rău, altfel …!!!

——————————–

Vasile Dan MARCHIȘ

Ioana CONDURARU: Versuri

Dacă n-ai fi fost

Dacă n-ai fi fost,
Te-aș fi născocit în grabă
Scriind povești pe frunze ruginii
Și te-aș fi căutat chiar prin ogradă,
Rugându-mă la zeci de gălăxii.
Dacă n-ai fi fost,
Întoarcem tot pământul
Cu plugul tras de palma mea cea mică,
Pătrunzînd adânc săpànd tot lutul,
Te-aș fi aflat să pot să-ți fiu iubită.
Dar mi-ai fost vis
Și cântec și ispită
Redându-mi infinitul de topaz,
Lăsând să mă îmbrace anotimpul,
Cu diamante puse în extaz.
Și ce frumos e la tine în suflet!
Și ce senin este acum în noi!
Mi-a înflori speranța într-un zâmbet
Ce mi l-ai dat pentru a fi amândoi.
Dacă n-ai fi fost! De n-am fi fost
Nimic dintr-o trăire,
Nu am fi durat un rost
Pentru a fi doar iubire.

Ce clipă se pierde pe mări și pe ape!
Ce timp se prevale pe cer și pământ!
Frumoasa pictează și tace
Gândind la iubirea care-a durut.
E noapte și-n luncă se aud bătând
Copite de cerbi și lătrat de câini.
Dar Ea tăcută, pictează visând
La prințul ce în grabă-a plecat surâzând.
Și mâna mai mult se grăbește voind
Să termine trista pictură.
Dar Ea rătăcește prin spații și timpi
Nedorind nici un cuvânt,
La ceasul acela în care doar lupii
Adulmecă prin crâng o tainică urmă.
Era Ea cu Ea și luna din geam
Care în perle-și puse lucirea
Dăruind grandoare frumosului ram
Ce bătea fereastra întruna.
Târziul o răpuse și ea răsturnând
Șevaletul cu lacrimi și ciudă
Rămase tăcută, departe privind:
– ,, Te du fericire! Nu mai am timp.
Aici a rămas doar o mare minciună.”
Iar timpul plecă luând cu el,
Ultima clipă de bine.
Ea pierdută plânge mereu
Pictând a lumii trăire. Continue reading „Ioana CONDURARU: Versuri” →

Simon JACK: Paroxism

Ei bine nu,
nu voi da drumul hienelor să pască
pe lătratul meu
la gura apelor învolburate
de setea unui înger mult prea greu,
că-i zbor, că-i luntre între pietre
fără formă, că-i vorbă spusă
printre dinți, că-i vreme goală între
poluri, că-i noapte vitregă-n arginți
o viespe prinsă-n zeciuială,
la cămătari samsari de sfinte
ginți,
eu
nu dau drumul stihiilor să-mi ardă
ogarii printre miei rămași
o liniște curmată de-o ofrandă
la poalele unui instinct prădat,
că-i bastionul frunții-n veghe
ori tâmpla scut în visuri rele
că-i gândul meu străjer de pizmă
și că adun din lună grâne cu rodul dulce
neaflat,
nu dau pe infinit o clipă și nu dau drumul
de pe prispă,
pe cel întins între fanare de o Caligulă
cu linx sărat…

————————–

Simon JACK

Israel

Octombrie 2019

Gabriela RAUCĂ: Romanță albastră

Mai fredonează, Mare, romanță de iubire,
Cu glasul din adâncuri, urează-mi bun-venit,
Din ochii tăi albaștri aruncă o privire,
Trimisă înspre mine, cu dor necontenit!

Adu-mi, în dar, pe unde, frânturi de bucurie
Și luminează-mi tandru, cu ele, al meu chip,
Îmi du a mea ființă, iar, în copilărie,
Să-ți construiesc, pe maluri, castele de nisip!

Învăluie-mă-n ape și-alintă-mă pe suflet,
Cu valuri argintate venite-n calea mea,
Împodobește-mi glezna, sărută al meu umblet,
Punând safir și perle prin mângâierea ta!

Mai strigă-mă pe nume când nu îți sunt aproape
Sau cântă-mi o romanță, cu glasul tău divin,
Din depărtări albastre, să îmi trimiți pe ape
Dorința ta arzândă, la tine să mai vin.

—————————

Gabriela RAUCĂ

Mallorca, octombrie 2019

Elena NEAGU: Aș fi rămas poem nescris și lacrima din rugă

Și de-ar fi fost să nu mă dori,
să nu te simt, să nu te știu , să nu te văd,
cu palmele căuș de nu m-ai fi zidit ,
de n-ai fi descălecat,
la Poarta de sărut, prăpăd,
te-aș fi croit din sinea mea
și tot te-aș fi iubit.
Erai perechea mea din Arcă,
adăpostită ‘ nainte de Potop,
limanul ce-l visează corabia-n derivă ,
sămânța de destin ,
pe care-n stânga mea am vrut s-o-ngrop,
ca să-mi răsari iubirea mea definitivă !
De n-ar fi fost să dori de verde frunză,
să-mi pui iubirea streașină la dor,
m-aș fi zbătut ca apa-ntr-o ecluză
și-aș fi-nghețat ca grindina-ntr-un nor.
Aș fi rămas poem nescris
și lacrimă din rugă,
un strigăt deznădăjduit al celui
blestemat să fie singur ;
te-aș fi țipat , dar n-avea cine să m-audă !
De nu te-aș fi oprit ,
s’-auzi cum chem iubirea-n gând
și dorul meu,
sub coasta stângă nu te-ar fi rănit ,
de n-aș fi răsărit la tâmpla ta, cuvânt,
te-aș fi zidit din visuri
și tot te-aș fi iubit !

——————————–

Elena NEAGU

Octombrie 2019

Mirela ONEA: Dezacorduri

Irevocabil timpul nu se întoarce
Și ancestral ca pecetea rămâne,
Iluzii sfărâmate peste noapte,
Dezamăgiri ce umplu o genune.

Tangențial, în noi s-au atins gânduri
Purtate spre abis de emisfere,
Vremelnica iubire, scrisă-n rânduri,
S-a disipat în doruri efemere.

Particule de vise naufragiate
Ce oscilau de-abisuri pân’ la culme,
Mentalități și idealuri, net nemotivate,
Trasează vaste orizonturi, fară nume.

Nimic nu-i tainic, nici etern în lume,
Sublima formă de a trăi iubirea,
Un giuvaier la gâtul nostru pune,
Porniți de acel imbold, ce-i fericirea.

Ne-am hazardat pe valsul îngânării,
Cromatica iubire, anagramă,
A noastră muză, steaua fericirii,
Un talisman redând o pentagramă.

Incoerență-n vorbă și în faptă,
Nu ai cadență în a ta gândire.
Cu atitudinea meschină, dezolantă,
Astăzi adulmeci euforica iubire.

Nu poți aglutina în a mea ființă,
Lacunica, nostalgica privire,
Şi mă uimesti cu-atâta nonșalanță,
În dezacord cu-a mea cosmogenie.

5-03-2019

——————————-

Mirela ONEA

Dan-Obogeanu Gheorghe: Confesiuni…acelei muze

Miroase perna a muşcată,
Cresc flori de câmp în patul tău,
Adormi cu mine îmbrățișată
Să fim doar unul, tu şi eu.

Împreunaţi de o iubire
Ce n-are leac şi nici păcat,
Rămasă veche amintire
De îngerul grăbit plecat…

Mirosi a lut si mere coapte
Din Pomul Vieţii roditor,
Și vin spre a-ţi culege-n noapte
Nectarul fructelor ce dor.

Tu eşti icoană resfinţită
Cu frumuseţea unui gând
Venit, ca dorul să-ţi cuvânte
Peste al toamnei galben rând.

Sosit pe calea unei stele
Necăzătoare, printre nopți,
Lumina să-ţi pătrundă-n vene,
Tu s-o primeşti, cu drag, de poţi!

Şi să usuci nisipul crud
Ca prin oftaturi să-ţi măsoare
Clepsidra veche, un timp nud,
Din nopţile cu Ursa Mare,

Iar tu în taină le pătrunzi
Cu ochiul tău înlăcrimat,
Prin constelaţii să îţi vezi
Toți zeii ce te-au dezlegat

De albe nopţi, îngândurate,
Singurătăţi cu norii plânși,
Rămase clipe-nstrăinate
De ochi uitaţi, cărbunii stinşi…

Și-n dimineţi tot mai senine
Cu brumele cernite fin,
Îţi voi trimite să te-aline
Un stol de rândunici ce vin.

Frumoase-s ca şi primăvara
Demult uitată peste luni,
Se-ntorc asemenea dorinţei
Din capul neumblatei lumi…

Ne vor găsi în taina nopţii
În patul cu parfum de flori,
Şi vor cânta pe bolta porţii
În tril de fluier și viori!

——————————–——–

Dan-Obogeanu Gheorghe

Octombrie 2019