Categorie: Poezie

Lia RUSE: Culorile Toamnei

CULORILE TOAMNEI

 

Câte culori strânge, neliniștită!

Câtă tandrețe picură pe vise!

Și clipa se arată-așa grăbită

Lunecând spre lumini aproape stinse…

Și-atâtea frunze zboară-n anotimpul

Cu fața spre vară. Soarele scade,

Melancolia, peste fire, cade,

În spațiul de-argint cochetează timpul.

Ușor se scutură brazii de taină,

Totu-i părere!?.. Miros de rășină.

Și încă o toamnă timpul închină

Ochilor noștri, într-o altă haină…

Pe-o melodie apare zefirul

Și-n dans cu frunza imită iubirea

În ochi călătorește nemurirea…

Astăzi, încă, zâmbește trandafirul!

E o toamnă în care râde cerul…

…………………………………………………….

Eu stau pe pat de frunze colorate

Și prind, din jur, atâtea nestemate!

Iubesc toamna,. îi iubesc misterul,

Iubesc și dorul dulce-al strălucirii

Din ochii verzi iviți din sânul clipei

Și din toate culorile risipei,

Ce lasă-atâtea vise amintirii……

————————————-

Lia RUSE

Laval-Montreal, Canada

Octombrie 2019

Ileana VLĂDUȘEL: Poeme

Alint în piatră

 

A rămas așa…întemnițat în timp

Zidit în templul pietrei,

Un alint…

 

Atât de cald că n-a putut fi stins!

Atât de adânc că n-a putut fi smuls!

Iubind

 

atingerea de sentimente, piatra

și-a deșirat de bună voie viața

și gata!

 

În veșnicia pietrei răstignită

Și-n pieptul meu, pe inimă zidită,

Plânsă

 

din ochiul darului în pielea mea-n durere,

Atingerea alintului cu mănă mângâiere

Nu piere!

 

Și a rămas așa…zidit în piatră

alintul ca nicicum și niciodată

să nu cadă!

 

Ca adierea vântului pe frunză

Ce-i lasă ramului golașă umbră,

Stă încă!

 

Și când mă doare viața sau mi-e dor

Din templul pietrei unde stă ecou

Vine din nou….

 

17.10.2019

 

 

Nu mai vorbi!

 

Nu mai vorbi, ține-mă-n brațe,

atinge-mă și stinge-mă, dă-mi pace

și de războiul ce se duce-n piept

du-mă departe, nu mai pot s-aștept!

Ia-mi inima  în palmele amândouă,

Frământă-mi gândul cât afară plouă,

Răstoarnă cerul, varsă luna-n pat,

Continue reading „Ileana VLĂDUȘEL: Poeme” →

Anatol COVALI: Grupaj poetic (tridilete*)

E-atât albastru

 

E-atât albastru-n mine de când iar
azuru-îmi dă îngerii lui în dar

*

ca să-mi cioplească forma împlinirii
cu dălţile luminii,când pătrund
să caute ce de o viaţă-ascund
în inima de marmură-a iubirii.

*

E-atât albastru-n mine ! Parcă-s rai
ascuns în suflet pe-un picior de plai

*

pe care pasc albastrele mioare
ale speranţei mele, ce nicicând
n-au flămânzit în viaţa mea, păscând
iarbă-mpletită cu raze de soare.

*

E-atât albastru-n visuri şi în dor
când cer senin zăresc în viitor.

18 octombrie 2019

 

 

Mă-ntreb

 

Mă-ntreb adeseori de-ţi aminteşti
de anii ce-n iubire-au fost fireşti

*

şi alergam ţinându-ne de mână
pe pajiştile dragostei dintâi
convins că lângă mine-ai să rămâi
pân’ la sfârşit, ca splendidă fântână.

*

Mă-ntreb şi n-am răspuns, când plin de dor
dorinţele la fel de mult te vor,

*

iar paşii amintirii trec prin mine
şi-ţi simt tandreţea caldă-n mângâieri,
cuvintele părându-mi adieri
în timp ce arde dragostea-n retine.

*

Mă-ntreb şi-s fericit că dn destin
doar clipe minunate-ntruna vin !

17 octombrie 2019

 

 

Îmi amintesc

 

Îmi amintesc surâsul tău dintâi
al cărui farmec îmi şoptea: Rămâi

şi îţi voi da în dar o primăvară
de care fericit ai să te-ncânţi
când vei începe dragostea s-o cânţi
la a-mplinirii splendidă chitară.

Îmi amintesc că m-am oprit s-ascult
al pasiunii tale viu tumult,

că am uitat de mine şi de-oricine,
cutreierând prin codrii tăi superbi
unde-ntâlneam dorinţi în chip de cerbi
ce galopau prin tine şi prin mine.

Îmi amintesc şi zâmbrtul ce-a spus:
Mai stai !…Şi nu regret că m-am supus !…

16 octombrie 2019

Continue reading „Anatol COVALI: Grupaj poetic (tridilete*)” →

Simon JACK: Poeme

Zilele trec

 

una după alta zilele trec
ca aburii ferestrelor închise în spatele
zidurilor ce-și risipesc obloane,

rămân mereu același zid
același rost
intre cărămizi ce știu a descifra
…ruine amețitoare,

zilele trec
trec pe de rost
și lutul vămilor e gata,

cei ce aprind lumina după noi
aceleași ziduri în fața ferestrelor
umezite de aburii
altui noroi,

…dar cu obloane risipite
in nouă descifrare,

zilele trec
aceleași vămi, amețitoare!…

 

 

Flanel

 

La picioarele absurdului
iși fac baie în lapte de geană toate umbrele
ce s-au murdărit
in albul imaculat al insomniilor
cu gust de fructe de pădure,
un pic mai jos
orizontalul pământ al ochiului străveziu
se amestecă în copitele de rumeguș
al unei carii ce-și așteaptă ninsoarea
peste flori de liliac-vampir,

Continue reading „Simon JACK: Poeme” →

Marin BEȘCUCĂ: Orologiu pentru Gabriela

OROLOGIU PENTRU GABRIELA

 

…cât departe pare timpul
în care ne-o gândim pe Gabriela…
ne stăruim să păstrăm geometria clipei neatinsă,
marginile desenului cu care i ne configurăm chipu-i,
este Lumina ceea…
din biserica lui Elidor,
când ne țineau lumânările împreunării
din Poala lui DUMNEZEU,
părea parte de scânteie
venită să adauge aur
în aura care urma să ne definească UNULne,
totul era atât de condensat,
keopsian aș putea spune!
unde misterul încă nu este întrutotul relevant,
cine om fiind să vorbescă nisipurile pustiei bob cu bob!?
așa ochii ei,
care se dădeau primenire
liturghiei din semnele căreia zideam Calea,
Gabriela!
armonia zidurilor dădea poezia
pe care ne mișcam privindu-i pasul
din laterala Mneriului,
și el vrăjit!
să nu piardă nimic
din surprinderea la care ne eram cu toții martor și parte,
iar când Elidor foșnea de-a dreptul
neliniștile Luminii căzute ca o orbire
care să ne facă să nu uităm ziua…
Duminica Domnului, din 18 a lui august, 2019!
totul se înrâurea din chipul ei alcătuind primenitul miresii,
și toate se adunau într-un joc de creion,
dincolo de versul care doar pe buze ni se scălda,
pastelul împletea sticlirile
când Nașa punea cununa lui Mărțișor,
și câtă poezie momentul ce se-mprumuta altui moment,
altui moment,
altoi din timp peste timp…
azi gândul nostru împreunat i-am dezlipit din depărtare
Ceasul venirii pe lume
și pare că timpul tot s-a adunat în clipă,
Gabriela vine-acum din Orologiu,
pumn de patru să ne fie gândul…

 

 

17 de octombrie         

                                         La mulți ani, Gabriela Victoria MNERIE!

 

…știi tu ce gust are lacrima?
iată ce frământ și cât frământ, că de stai în cotul privirii,
sigur pinealul sare la bătaie…
el știe cel mai bine cum se subîmpart treburile și lucrările
cu memoria,
chiar de ne-am rezuma la apă,
dar nu vreau rezumare!
stă în firea omului să scarpine timpul și trecerile,
în căutarea de adevăruri…
știi tu ce gust are lacrima?
părea că și DILIMANDJARO îmi pune întrebarea,
mai ales că el era jupuit de cosițele-i lan de porumb
iar combinele nu iertau nimic în sarabanda lor…
era o luptă dincoace de George,
iar întrebarea retorică a așteptului duce spre…
și George nu mai vine…!
timpul știe acest aștept pe de rost,
dar în lectura autorului,
totul are un mistic aparte… 666 ori 777, ori 888, ori
când bat clopotele, de ce bat, și de ce lacrima are și sare…
dar în sare sfârâie memoria!
gustul lacrimei păstrează numele celui care care
ți-a provocat-o, păstrează-i chip…
iar prelinsul, deși mereu același, are osebirea
între durere și bucurie…
plâng de bucurie!
tăciunii durerii s-au băgat sub pleoapă, de rușine!
ei mă copleșiseră atâta vreme,
iar când îndoiala prindea și asemănare,
numaidecât lacrima!
ea, chiar ea, venea să-mi scalde ascunsurile sufletului,
iar sufletul,
de ce să vă ascund?
mereu a fost în tagma cumsecade,
mdeh!
cum să spun…
cum să spun!?
biet om am descoperit faliile separate ale eului:
păcătosul, nebunul, și poetul…
Poetul era decisiv în marile momente ale oniricului,
dar acum eram călare pe Vis!
trebuia să aștept deszăpezirea marilor încleștări…
curg sloiuri!
pleoapa,
așa, de-al dracului,
să-mi vadă schima colțului de gură,
însă azi, pe seară, după ce dădusem ochiul cu Elidor,
am intrat cu capul în spinii amurgului,
dând de Marius Cel Vlăsceanu!
care mă prezenta peste cărțile mele,
Continue reading „Marin BEȘCUCĂ: Orologiu pentru Gabriela” →

Adrian BOTEZ: Zboruri și chemări (stihuri)

ZBORURI ȘI CHEMĂRI

 

e toamnă – păsările zboară sus – pe ceruri :

cu glasuri depărtate – tot ne cheamă

în lumea lor – de dincolo de geruri

…dar cerul  – de atâta sânge – a-nceput să geamă…

 

chemări – chemări – o – mistice chemări

spre ce ne îmbiați – spre ce cărări ?

copacii-au ruginit de-atâta așteptare

a ruginit și sufletu-mi – de-atâta întrebare…

 

Păsări-Argonauți – oare-ați aflat

acolo sus – Lâna de Aur și Lumină ?

ori vreți s-aveți – în noi – tovarăși – doar – de drum și vină?

 

singure vă simțiți ?– sau vreți a ne da sfat ?

…s-a-ntunecat – în zare – zborul enigmatic :

mă lasă mai sărac – mai trist – mai fără de jăratic…

***

 

BĂTRÂNE PRĂPĂDITE ȘI UMILE – FRUNZE

 

bătrâne prăpădite și umile

frunze-și întorc pe dos paltonul cenușiu

se zgribulesc sub Vânt – călău sașiu :

da – știu că nu mai au nici nopți – nici zile…

 

toată filosofia lumii e-n cuvântul „toamnă” :

acum și doar acum – curva din ea e …“doamnă”

și-i răstignită – viril – pe largi melancolii

e timpul smead – când morții s-amestecă-ntre vii…

 

cenuși se scurg din ace de ceasornic

iar peste noapte – peste moarte – treacă-se Copac Dornic :

leapădă-se de Foi-Raze – toate umile – dar de-AICI și-ACUM

 

pentru Visul Cărților-Văpăi – de peste Drum…

…cine te-a mințit – din cei cu Mantie ori cu Tiară

că va fi – iarăși – Nouă Primăvară ?…

 

…dacă-ntrebai Moșneag Celestul – ți-ar fi spus

că-acum e – către Bezne – ULTIMUL APUS…!

***

 

 

ÎNCEPUT DE ELEGIE

 

suspin – și eu – pe unde

m-apucă

suspinul

 

nu – nu : suspină la

Temelia Lumii – numai la

Temelia lumii

 

dar – unde-i

Temelia Lumii ?

 

…cad bucăți de

mortar – amestecate cu

păsări : mă uit în

jos – să văd cât de

jos – până unde

jos – cad : poate că acolo să fie

Temelia Lumii…

 

…o lacrimă îmi cade pe

mână – din

cer : probabil că

Temelia Lumii e-n

mâna mea – și e-n cer :

 

prea tac toate – uitându-și de

sine – după acest început de

elegie…

 

pun mâna – streașină – la

ochi : da – cu adevărat – din

sufletul meu – se vede

Continue reading „Adrian BOTEZ: Zboruri și chemări (stihuri)” →

Ileana VLĂDUȘEL: Atâta iarnă

Atâta iarnă

 

Atâta iarnă ne desparte

De răsăritul din priviri,

Se zbat săruturi prinse-n ruguri

Și rup  uscate rădăcini!

 

Atât se zbuciumă furtuna

În pieptul nostru viscolind,

Când alungat-a fost iubirea

Stingând lumina din priviri!

 

Atâta iarnă ne desparte

În vara asta, dragul meu,

În timp ce  viscolesc săruturi

Și  plâng singurătăți în noi!

 

Ne sunt privirile orfane

De doruri rătăcind pe drum,

N-a mai rămas măcar o floare

să înflorească-n noi iubiri!

 

Atâta iarnă în privire,

în răsărituri amurgiri,

cad frunzele, uscate-zile

și-n pieptul nostru mor iubiri

——————————-

Ileana VLĂDUȘEL

16 octombrie 2019

Corneliu NEAGU: Acul de busolă

ACUL DE BUSOLĂ

 

Nu mai avem demult același cer,

nici orizonturi sacre împreună,

ne-a mai rămas în suflet un mister

uitat cândva în oaza de sub dună.

 

Pe malul apei, între palmieri,

la un sfârșit întârziat de vară,

ademeniți de tandre mângâieri

păcatul ne-atingea întâia oară.

 

Destinele se-mpreunau abrupt,

deasupra cerul se rupea în două,

iar oaza ne-aducea, neîntrerupt,

la margine de vis o miză nouă.

 

O vrajă siderală se scurgea

prin trupurile prinse-n agonie,

pe cer se aprindea încă o stea,

de strajă neuitării să ne fie.

 

Dar neuitarea-n zări s-a risipit

când într-o zi, pe drumuri separate,

cu acul de busolă răsucit,

ne-ndepărtam de locul cu păcate.

———————————————–

Corneliu NEAGU

București

17 octombrie 2019

Mircea Dorin ISTRATE: Versuri

RĂTĂCESC  CU-A  MELE  GÂNDURI

 

Rătăcesc cu-a mele gânduri prin ispitele trecute

Ce-ndulcit-au clipa vieții trecătoare ca un vis,

Ele fost-au miere-lapte, din cerescuri toate rupte,

Ce acum le țin în taină în a minții ascunziș.

 

Printre ele, tu ești zâna din povestea nesfârșită

Începută într-o seară printr-o strângere de mână,

Ce ne-a-nfiorat simțirea și-apoi inima grăbită

Ne-a-mbătat cu apa vie, din a visului fântână.

 

Fost-am dară-n  ceea vreme tineri fără de prihană,

Două suflete topite în visare și iubire,

Două suflete-nstelate din cea lume pământeană,

Două suflete curate, clipă de dumnezeire.

 

Ce a fost apoi e-o taină, pusă-n țandără de gând,

Candelă la vremi trecute, clipe mari de fericire,

Ce pe-a vieții cărăruie, mai apoi din când în când,

Vin amininte să ne-aducă, de trecuta cea iubire.

 

Ele-s liniște la suflet, leac ce-nlătură durerea

Și necazul și amarul ăstor timpuri  încâlcite,

Nostalgii îmbietoare, mari regrete după  vremea

Ce a fost atunci, odată, mierea clipelor preasfinte.

*

A trecut demult pe-aicea o pereche fericită,

Ce ținându-se de mână se sorbeau din ochi vrăjiți,

Și-n cuvinte nerostite își jurau în cea clipită

O iubire nesfârșită, cum fac doi, îndrăgostiți.

 

Azi, pierdută-i a lor urmă în a vremilor uitare,

Vântul șters-a pași care se pierdeau în nemurit,

Frunza toamnei, rătăcită, a murit pe cea cărare

Unde noi am fost odată, lacrimă de fericit.

**

Azi,  atât îți cer Mărite, când o fi să plec din  lume,

Dă-mi n-apoi clipita-n care eram muguri de iubire,

Și din raiul cel de-atuncea, care-a fost dulce minune,

Mută-ne-n al Tău celestru și ne fă, înveșnicire.

 

 

NEMERNICIRE

 

Cutreierăm  cu visul nopții pe neștiutele cărări,

Neclare umbre nebunatic în haos mintea ne-o aruncă,

Urcându-ne-ntr-o clipită în nesfîrșite, large zări,

Ori coborându-ne-n genunea, înfricoșată și adâncă.

 

Continue reading „Mircea Dorin ISTRATE: Versuri” →