Astăzi o să scriu despre o sectă anume. Aceea a românilor care locuiesc departe de casă, în țări străine, dar își iubesc țara ca pe o mamă bătrână și dragă, trăind încă în casa unde s-au născut, unde au primit prima gură de aer natal, prima rază a soarelui, primele iubiri. În casa unde se întorc să simtă miros de mere și gutui păstrate în geam, miros de veșnicie, să aprindă o lumânare în cimitirul din ce în ce mai umil.
De ce zic sectă atunci când ei au rămas ortodocși întotdeauna, au luat cu ei, în călătoria de mii de kilometri, icoanele lui Dumnezeu și Maicii Domnului din biserica de sat și le-au păstrat în casele lor noi ca pe o taină supremă?
Pentru că nu sunt mulți, dar sunt tari în credința lor, în speranța lor pentru patrie. Pentru o patrie care, de multe ori, nu le oferă nimic, nu-i respectă, nu se întoarce către ei cu dragoste, ci doar cu un interes meschin, electoral. Iată, descriu astăzi un triunghi energetic al culturii române și al patriotismului.
Cu un vârf chiar în miezul Occidentului, la New York, lângă altarul unde slujește părintele Theodor Damian, bucovineanul, poetul, filosoful, prietenul care scoate o revistă elegantă, „Lumină lină” îi zice, adică Gracious Light și numele vine dinspre Eminescu, dinspre titlul primei sale cărți de versuri pe care l-a dat el însuși, o revistă în care editorul îi adună pe frații lui din America, pe M.N. Rusu, pe olteanca Mihaela Albu, dar și pe cei de acasă, pe Vasile Andru, pe Ioan D. Roșca, pe Eugen Evu, pe Lucia Olaru-Nenatti, pe Paula Romanescu, pe Theodor Codreanu, pe mulți alții.
De peste deal, de la Montreal, iată ce vers mi s-a întâmplat, îi răspunde Alex Cetățeanu, un oltean amarnic, de loc de la Amărăști, scoțând o revistă de ținută mondială, aș zice, „Destine românești”, difuzând-o în America de Nord, în Europa, în Australia și, cu greu, în continentul România. Având în spate Asociația Scriitorilor Români din Canada, având alături prieteni români, mai cu seamă olteni de-ai lui din Vâlcea și din Pretutindenaria valahă, dar nefiind „agreat”, cum se zice, de forurile culturale din patrie, de băieții subțiri care călăresc Ministerul Culturii și-l închiriază unor artiști avangardiști de mâna a treia, de un Institut cultural român care continuă să clasifice părtinitor cultura românească. Dar el, băiatul plecat din Amărăști, propune lumii un eșantion de cultură a țării în care s-a născut.
Din Australia răspunde poetul ardelean George Roca. Scriind cărți, editând reviste, venind acasă cu brațele pline, intrând pe drumurile universale ale Internetului, cu argumente ale literaturii patriei lui.
Acești oameni sunt sectanți ai iubirii de țară. V-am argumentat de ce. Sectanți ai unei patimi care-i ține în viață, care-i legitimează, care-i explică. Mă gândesc la ei ca la niște tainice ambasade ale culturii române. Poate într-o zi, într-un veac, Patria se va întoarce cu fața spre ei. Atunci când veleitarismul deșănțat, interesul de gașcă, setea de putere vremelnică a unor falși lideri culturali nu vor mai exista.
Poate atunci și nici atunci …
––––––––––––
(din Nicolae Dan Fruntelată
„Memoria scaunului electric”
Editura Semne, Bucureşti, 2020)
ROȘIA MONTANĂ
(Se dedică lui Ion Brad)
Între Scamandros și Dâmbovița
nu e decât
un nimic, vreo două mii de ani,
niște munți apuseni cam bătrâni,
o pasăre măiastră roșie, montană
Roșia Montană i se spunea
în limba acelor ciobani
Ea avea un cuib de aur într-o colivie de aur
ea munții și oile îi păzea
pe urmă au venit vânătorii istoriei
între Scamandros și Dâmbovița
numai o bătaie de glonț era
Vânătorii din Est, din Vest, din Mereu
Poftitorii de aur, de grâu, de petrol,
Călăreți în spinarea poporului meu
Prelatin, prea singur și gol
Cine mă apără, Doamne, Zalmoxe,
între Scamandros și Dâmbovița
o istorie oarbă
Bărbații mei au murit, vânduți și trădați
De o mondială pereche
Est și Vest, românii sunt mieii
acestei balade mai vechi, preromane
între Scamandros și Dâmbovița
amprentele noastre
sunt Roșii Montane…
MITRU FĂRCAȘ
Prietenul meu Mitru Fărcaş
a plecat în Rai
ţinând în mâna dreaptă taragotul sfânt
ca pe un toiag împărătesc
în Maramureş curge apă neagră
şi-i secetă-n podiş ca-ntr-o grădină
în care florile se ofilesc
Pe dealul Feleacului
vin carele Iancului
şi-ntr-un car mai înstelat
vine Mitru supărat
că la mânuri îi e frig
eu nu pot nici să-l mai strig
s-a albit doina de ger
când s-apropia de cer
şi-a rămas Ardeal pustiu
de când Mitru nu e viu
Dacul meu dinspre Gutâi,
Mitru, fratele dintâi
COROANA DE SPINI LA EMINESCU
Între Terra Occidentalis şi Panslavia
Coroană de spini e Patria mea
Rotundă, bogată şi nefericită
Ca o pradă de purtat sub şa
Ca o colonie de jucat la zaruri
De trădat de câinii, coadă de topor
Vânzători în casă, vânzători afară
Toţi dădură moartea pentru maica lor
Continue reading „Nicolae Dan FRUNTELATĂ: Românii care mai cred”