
Haiku
bard veşnic tânăr –
parfumul bătrânului tei
tot mai persistent
—————————————-
Vasilica GRIGORAȘ
Vaslui
15 ianuarie 2019
(Imagine internet)

Haiku
bard veşnic tânăr –
parfumul bătrânului tei
tot mai persistent
—————————————-
Vasilica GRIGORAȘ
Vaslui
15 ianuarie 2019
(Imagine internet)

Pios omagiu Eminului
Coboară Luceafăr, din taine rău croite,
Coboară pe-o rază, de Domnul hărăzită,
Lumea e nelume, din patimă urzită,
Luminează crezuri, cu umbrele cernite.
Coboară prin ploaia de stele căzătoare,
Așterne strălucirea pe tot, pe unde treci,
Pe unduiri de lac cu albastre valuri reci,
Vezi viaţa în oglinda apei curgătoare.
Coboară în codri-ncărcați de poezia
Poeţilor, ce struna au pus-o ‘n slujba lor,
Într-un duet cu vântul ce-i purtător de dor,
Sfinţit-au veşnicia, muză, fantezia.
Coboară pe o stâncă, n-are nici un nume,
Tăcerea ei, de rocă, ascunde mult frumos,
Mereu stã dezvelită, fără un loc umbros,
Din rana depărtării, sângeră pe lume.
Coboară, scrutează a lumii depărtare,
Ochii tăi, de astru, dea vieții-n agonie,
Lumină-n adevăr, speranță și mândrie,
Dă-ne plâns de rouă, el curge şi nu doare.
Coboară‘n luminiş să laşi gânduri curate,
Luna o să-ţi cânte povestea de iubire,
În ocean de ghețuri ascunde spre orbire,
Ce-i păcat în lume, în suflete frustrate.
Coboară-te Luceafăr! Așa ne-ai fost menit,
Însoţit de Îngeri, de sfinţi şi cor de Iele,
Apusuri lumineazå, zac în carusele,
Tu schimbă omenirea, sub nimbul tău, boltit.
———————————
Maria CĂLINESCU
15 ianuarie, 2019

Omagiu lui Eminescu
Norii cern zăpada deasă, gerul ne pictează chipul,
În Copou răsună gândul adunat în poezie,
De pe boltă se coboară un Luceafăr să ne scrie,
Luna-n straie de mireasă printre nori îi cerne timpul!
„Pe sub plopii fără soţi” şi prin „codrii de aramă”,
Cu parfum de flori de tei te-a purtat aievea versul,
„Buciumul sună cu jale” şi deschide „Universul”,
„Steaua care-a răsărit” poart-a timpului năframă…
Lui „Călin” i-ai pus în versuri toată nunta lui din ceruri,
„Mircea” şi-a învins duşmanul „la Rovine, în câmpii”,
Vântul şuieră a doină peste zările pustii,
„Când priveşti oglinda mărei” îţi vezi chipul plin de doruri…
„Codrule, Măria-ta” lasă-ţi frunza să coboare,
Peste chipul lui de înger şi minune nepereche…
——————————
Daniel BARBU
15 ianuarie 2019

Corespondență inedită, Mihai Eminescu – Veronica Micle
Dintre câte cărți s-au scris despre Mihai Eminescu, cea mai strălucită figură a culturii române și nu numai în domeniul poeziei, cartea „Dulcea mea doamnă, Eminul meu iubit”, apărută la Editura POLIROM, Iași, 2000, a fost una dintre cele mai cititite, primită cu uimire și cu un entuziasm de nedescris, atât de critici, dar mai ales de cititori!
Cine mai putea spera că la peste o sută de ani, de la scriere, vor apărea aceste epistole inedite! Scrisorile lui Mihai Eminescu către Veronica Micle, au fost păstrate printr-un miracol, în străinătate și au fost tipărite în România, venind să contrazică și să depășească o bună parte din studiile unor eminenți eminescologi și asta nu prin speculații, ci prin slova scrisă de însăși mâna poetului, fără putință de tăgadă. Dintr-odată am devenit posesorii unui tezaur inestimabil, pentru cultura și literatura română și asta grație griji pe care succesorii poetei, începând cu fiica sa doamna Valeri Micle, au avut-o din generație în generație pentru această comoară.
În carte sunt date toate detaliile despre periplul scrisorilor, până la tipărire dezvăluite nouă în ediția îngrijită, transcriere, note și prefață de Christina Zarifopol, Illias, Bloomington, Indiana, SUA. La apariția cărții s-a scris mult, ba chiar domnul Cristian Tudor Popescu, era împotriva dezvăluirii intimităților pe care această corespondență o conține, apreciind că n-ar fi trebuit publicate. Dar citind scrisorile, cât de drag și apropiat de sufletele noastre ne-a devenit iarăși poetul, care a intrat demult în LEGENDA LUCEAFĂRULUI cu care se confundă!
Am recitit zilele acestea (a câta oară) cartea,care pe lângă tulburătoarele scrisori, tipărite după manuscrisele reproduse în volum adugă comentariile unor personalități ca, Ioana Pârvulescu, Dan C. Mihăilescu, Mircea Mihăieș, Zigu Ornea, ș. a. publicate la apariția volumului. Un scurt citat din Nicolae Manolescu: „Aceste scrisori sunt extraordinare ca document sufletesc. Câteva dintre ele sunt impresionante până la lacrimi și sunt în același timp, literatură. (…) Unele dintre ele sunt superbe. Chiar și acelea mai dure, de ruptură”
Și un fragment dintr-o scrisoare semnată Emin.
București 28 Decemvrie 1879
Dulcea și mânioasa mea amică,
(…) Sărbătorile, îngerul meu cel dulce care nu vrei să mă crezi, le-am petrecut bolnav între cei patru pereți ai miei. Numai într-o zi a venit Maiorescu la locuința mea din mahala și m-a luat la masă, căci deși invitat, n-am voit să mă duc nicăiri.Dacă însă este cineva în Iași care să zică că m-a văzut petrecând, acela minte.N-am nici viață, nici mângâiere, nici petrecere fără de tine și cum că n-am, cum că nu pot avea, vei vedea-o poate mai curând de cum crezi. Ție-ți trebuie să mor eu ca tu să crezi deplin în iubirea mea. (…)Necutezând a-ți săruta mâinile, Veronica mea cea dulce, te rog, te rog să mă ierți și rămân robul tău pentru totdeauna.,,\ Emin
Și iată ce afirmă Mircea Eliade: Eminescu:,,Deasupra tuturor gloriilor efemere și deșertăciunilor legate de patimile noastre omenești, un singur punct rămâne fix, neclătinat de nici o catastrofă istorică: geniul. (…) orice s-ar întâmpla cu neamul românesc, oricâte dezastre și suferințe ne-au fost urzite de Dumnezeu, nici o armată din lume și nici o poliție, cât ar fi ea de diabolică, nu va putea șterge LUCEAFĂRUL lui Eminescu din mintea și din sufletul românilor: (…) Neamul românesc simte că și-a asigurat dreptul la ,,nemurire,, mai ales prin creația lui Mihai Eminescu. Și cât timp va exista, undeva prin lume, un singur exemplar din poeziile lui Mihai Eminescu, identitatea neamului nostru este salvată.,, (Uniunea Română, 1949, reluat în volumul,, Împotriva deznădejdii, – București
––––––––
Sabina MĂDUȚA
Oradea, 15 Ianuarie 2019
„Bădie Mihai!…
Pe tărâmul acela al tinereţii fără bătrâneţe şi al vieţii fără de moarte, pe care de atâta amar de vreme hoinăreşti, ţi-o fi dor de ţară, de codrii şi pâraie, de holdele pârguite şi fecioarele sfioase, de lacul albastru, de marea-nviforată, de lună şi de luceafăr, de stele şi de plopii singuratici. Ţi-o fi dor, bădie, să mai afli ce-i pe plai, ce-i în lume şi în suflet. Oi vrea să ştii câte împliniri s-au zămislit pe de-a-întregul, câte vifore ne-au spulberat speranţele, cu câte oase ne-am însemnat hotarele, cu câte lacrimi ne-am plâns îngenuncherile.
Dulcea ta Românie a fost adesea otrăvită, acrită şi amărâtă de lifte din patru zări venite să ne ceară pământ şi apă. A fost adesea sfârtecată, jupuită, ciopârţită, i s-au tăiat picioarele şi mâinile, i-au înfundat gura, i-au scos ochii şi i-au spart timpanele, dar ea a continuat să strige „Victorie”, să blesteme, să se roage, să geamă şi să scrâşnească. Gloriile şi le-a plătit cu fluvii de sânge, dar laurii au încununat frunţile altora; flăcăii ei s-au spetit în ocne şi temniţe, au murit în tranşee şi nici măcar morminte legiuite n-au avut. Dorul ne-a hrănit sufletul şi speranţa. Ne-a fost dor de libertate, de p şi dreptate, de cer albastru şi de sărbători, de colinde şi altare. Cu cât ne-a fost dorul mai mare, cu atât ne-au îndepărtat mai mult de vatră. Au crezut că ni se rup firele, dar au fost ca funiile de mătase din poveşti. Mare-a fost trecutul, temut mi-e viitorul. Cârdurile de corbi ne dau mereu târcoale, cu hămeseala lor din totdeauna, lupii ne urlă pe la gardurile stârni, suntem singuri, tot mai singuri într-o lume străină şi haină. Dulcea Bucovină şi Ţara Basarabilor şi a Muşatinilor zac sub călcâi străin, iar azi nici nu îndrăznim să mai vorbim de ele, ca să nu deranjăm mărimuri de aiurea. Mândru erai, bădie, când gândeai la viitor, dar tare mă tem că dacă ai citi istoria veacului ai înnebuni. Fiii mândri ai ţării, plăieşii de-altădată ai lui Ştefan, au fost umiliţi şi-ngenuncheaţi, batjocoriţi şi huiduiţi. Piatra-piatră de e piatră, o calcă roata şi crapă; o calcă de mii de ori şi-o aruncă în vâltori. O ia apa, o ia vântul, nouă ne-a rămas cuvântul. Şi cuvăntu’ şi oftatu’, inima ca stânc-a stătu!
Răzbunare crudă, zău, că n-am făcut, chiar dacă prilejuri am avut destule. Ne-am apărat brazdele, vetrele, altarele şi pruncii. Dacă a fost nevoie, i-am speriat niţel la Mărăşeşti, Oituz, pe Jiu şi pe unde a mai vrut Dumnezeu. Atât şi nimic mai mult. I-am gonit cât am putut, ne-am curăţat hotarele, morţii i-am îngropat, bolnavii i-am vindecat, apoi am pus mâna pe coarnele plugului şi ne-am văzut de treabă. La sărbători avem răgaz şi-l ascultăm pe popa cum ne citeşte pomelnic lung cu cei ce nu s-au mai întors acasă dintre noi. Am ştiut că este un Dumnezeu acolo, sus, în ceruri, care cântăreşte şi judecă oameni şi popoare şi am mai lăsat şi-n seama Lui, c-a Lui e răzbunarea.
Ne-ai dorit, bădie, cu cuvânt de testament, să avem frăţie, precum stelele cerului, frunzele codrului, păsările văzduhului. Ne-am înfrăţit prin vreme de multe nevoi, am pus mână-n mână, umăr lângă umăr şi-am răzbit şi noi. Ne-am înfrăţit în faţa puştilor şi-a morţii, pe străzile Timişoarei, Bucureştiului, Sibiului şi Clujului şi al altor locuri de sfântă aducere-aminte. Ne-am înfrăţit la greu şi la bucurie şi greul n-a mai fost atât de greu şi bucuria a fost mai mare. Ne-am înfrăţit în sărăcie, în umilinţă, pe câmpul de luptă, pe ogor la cules, la semănat, la cozi, la nunţi şi la înmormântări. Ne-am înfrăţit când am şoptit Mioriţa, Tatăl nostru, Manole, Manole, ori poeziile matale.
Multe am să-ţi spun, bădie Mihai, şi-o să revin curând. Până atunci, cu bine!
Popa Alexandru de la Bârda-Mehedinți.”
————————————–
Pr. Al. Stănciulescu-Bârda
15 ianuarie 2019
În a mea minte toate cuvintele se joacă de-a Eminescu. Curg la marginea lumii, se oglindesc în luciul apei, îngână șoapte de iubire, aleargă după Luceferi, se închină îngerilor cuminți și se ascund de demoni înverșunați. Se-mbrățișează în amurg, se mângâie în zori de zi cu degetele fine ale sărutului, se-ascund după galbenii nuferi ce străjuiesc împărăția copilăriei, alină codrii veșnic neliniștiți. Tălpile lor lasă urme adânci în gândurile nerostite, tasând fiecare clipă de dor nedorit și vis neîmplinit. Se țin de mână sub bocetul clopotelor îngenunchiate de prea puțina credință a semenilor. Atingerea lor înfiorează lira ce-și cântă frumusețea tinereții. Neliniștea scutură frunzele codrilor albaștri, într-o rugă a statorniciei. Încâlcite, transformă absența în prezență, întunericul în lumină, nefericirea în fericire, demonul în înger, ura în iubire.Gătite de gală, fac reverență adâncă în fața amintirilor, căutând umbre nedeslușite ce înfierează dorul și durerea absenței. Agonie și extaz. Iubire absolută. Dragoste adevărată. Nepăsare indiferentă. Cuvinte colorate într-un singur curcubeu.
Neobosite poposesc în labirintul celor ce dau sens existenței nătângi, curgând de-a lungul condeiului ce lasă pe imaculata foaie umbre de înalt și nemaiîntâlnit sentiment de iubire. Curg fără oboseală, pline de frumos, încărcate de îmbietoarele miresme ale trupului mult dorit. Perfecte, aliniate și ordonate, alese cu grijă și drămuite în minte, se transformă în poeme nemuritoare.
Ochii lor blânzi, privirea prea plină de iubire, buzelor lor însetate de sărut, obrajii îmbujorați de atingerea primei mângâieri a ochiului lacom, farmecă și ademenesc chiar și cea mai nevinovată adiere de vânt. Buzele moi strivesc dulceața prelinsă dintr-un colț de suflet neastâmpărat și o sorb cu o lacomă sete, Gustul sărutului devine otravă dătătoare de frumoasă visare. Genele acoperă pleoapa prea plină de sine, lăcrimând dorul bântuitor de suspine. Trupul lor arde dorința neîmplinită și nesătulă, dorință atârnată de timp. Se apleacă strivind răsuflarea primăverii, se rătăcesc și se regăsesc, mult prea târziu, într-un voluptuos sărut, cuprinzând iubirea întregii lumi. Trupurile lor trosnesc a păcat și plăcere sub oarba privire a timpului.
Își cântă poeme de iubire mutâ, își doinesc dorurile călătoare și nestatornice, luminează înstelatul cer într-o albă și sublimă Cale Lactee născătoare de luceferi cu lungi plete și chip îngeresc. Pocnesc trăsnind la gura sobei povești de nemurire, îmbrăcate în poem și poveste.
Se urcă pe picioroange și privesc peste lume, întristate de răutatea și nepăsarea ei. Și plâng mult, plâng pentru dreptate și neatârnare, pentru mizeria intereselor perfide și durerea celor mulți. Cârpesc ștergarul destrămat al istoriei și doresc a-l reface intact pentru cei ce vor veni. Dar acestă atitudine le aduc cruntul sfârșit jucat în bobițe obraznice de mercur, ce dansează neastâmpărat în al său trup. Prietenii neprieteni îl reduc la tăcere.
Osemintele încărcate de neliniștiți lilieci, adulmecă gustul estompat al morții, făcând o ultimă rugăciune pentru iubire, trimițând un ultim sărut celor ce vor urma.
„Până ce mor, Pleacă-te îngere La trista-mi plângere Plină de-amor. Nu e păcat? Ca să se lepede Clipa cea repede Ce ni s-a dat?”
Toate cuvintele le-a împletit pentru noi, toate sunt EMINESCU.
———————————–
Emilia-Paula ZAGAVEI
15 ianuarie 2019

DEDICAŢIE LUI EMINESCU
Poetul nu moare.
Lumina-i aprinsă.
Prin versurile sale,
El tot mai există.
Veacuri vor trece
Şi ani de pomină,
Steaua lui v-a arde,
Să emane lumină.
Veşnic de sus
Ne priveşte prin aştri,
Colindă văzduhul
Prin zorilea-albastre.
În nopţi senine,
Luceafăr ne vine.
Prin giam ne îngână
Cu-a sa sfânta lumină.
Colindă munţii,
Străbate pământul,
Sub frumoşii săi plopi
Îşi spune cuvântul.
Pe dealuri aleargă,
Când aude un zbucium,
Lângă el să odihnescă
De atâta zbucium…
Iar când zorile-apar,
El din nou se strecoară,
Spre-al său veşnic altar…
Ca din nou să coboară.
——————————
Raisa MOCREAC
15 ianuarie 2019

Mă iartă Doamne…
Mă iartă Doamne, nu ți-am spus,
Mi-e teamă de singurătate,
De ce nu văd ori nu aud,
Mi-e frică de eternitate…
Mă iartă Doamne, am crezut
Că timpul a-nvățat s-aștepte,
Și-aș vrea la tine să ajung
Să-nvăț urca acele trepte.
Mă iartă Doamne, n-am știut
Să-nvăț muri zâmbind în noapte,
Sunt trecător pe-acest pământ
Purtând în mine-a tale șoapte…
Mă iartă Doamne… doar om sunt
Și-am rătăcit pe-acest pământ
Privind, simțind, iubind, visând,
Un rost în viață căutând…
Mă iartă Doamne… acum știu
Tu ești mereu în tot și-n toate,
Ești sufletul ce mi l-ai dat,
Lumina caldă-n miez de noapte…
Și dacă Tu ai fi deșert
Am fi cristale de nisip,
De-ai fi oceanul nesfârșit
Noi am fi… picturii din El…
—————————
Dan MORARU
15 ianuarie 2019

Acrostih
(închinat marelui Mihai Eminescu)
Mirific LUCEAFĂR al poeziei ce pe cerul nostru străluceşti,
Iubesc să stau în Copou sub TEII înfloriți să-mi vorbeşti,
Hoinărind prin CODRII DE ARGINT poeme născoceşti,
Ascult CÂND AMINTIRILE şi despre CĂLIN îti aminteşti,
IUBIND ÎN TAINĂ te aştept SARA PE DEAL să mă-ntâlneşti
EMINESCU eşti poetul ce țara si neamul cu credință iubeşti,
Merg să te caut PE LÂNGĂ PLOPII FĂRĂ SOȚ ce-i îndrăgeşti,
Inima mi-ai cucerit cu FLOARE ALBASTRĂ din lumi cereşti,
Numai tu pe hoți, mişei în EPIGONII prin vers îi pedepseşti,
Eşti poetul SCRISORILOR şi cultura neamului o răspandeşti,
Sau în ÎMPARAT şi PROLETAR cauți dreptatea ce-o voieşti,
COPII ERAM NOI AMÂNDOI şi ne simțeam ca-n poveşti,
UN SINGUR DOR aveai ca din veşnicie marea să priveşti
——————————–
Alexandra GĂLUȘCĂ
Brăila
15 ianuarie 2019
Foto Pictură de Sabin Bălașa

Omagiu
Umile versuri azi din suflet scriu,
Omagiu fiind spre-aducere aminte
Când versul tău duios îl știu,
Luceafăr blând te port în minte !
Tu dăinuiești în timp prin ani-lumină,
Iar Doina ta, Sara pe deal e-un veșnic cant
Doar Lacul tremură în noapte far* de vină
Și Codul îți freamătă în adieri de vânt.
Prin ramuri Somnoroase păsărele se adună,
Când tainic Steaua strălucește sus pe cer
Îți cerne teiul florile sub clar de luna
Și-o Floare albastră crește-n loc stingher .
O, rămâi … eșți nemurirea-n poezie ,
Ca o făclie veșnică arzând în univers
Când Lasă-ți lumea e dorința încă vie,
Iar Eminescu e al poeziei vers!
——————————-
Maria HOTEA
15 ianuarie, 2019