„Tot aşa şi voi, bucuraţi-vă, şi bucuraţi-vă împreună cu mine”.
(Filipeni 2:18)
Este iarnă, început de an, după Bobotează. Ninge afară cu fulgi mari şi pufoşi. Omătul se aşterne molcom pe pământul obosit de-atâţia paşi, pe clădirile în care locuiesc oameni de toate felurile… Crengile copacilor se îmbracă sfioase în albul purificator, aplecându-se cu smerenie sub greutatea dulcei poveri. Vrăbiile gureşe ciripesc din zori, căutându-şi hrana cea de toate zilele. Poposesc pe la geamurile ştiute de ele că locuiesc oameni generoşi, dar se întorc dezamăgite pentru că şi acolo zăpada este stăpână. Ciorile nu-şi găsesc locul, îşi preumblă aripile din loc în loc, scriind litere de tipar pe coala de un alb strălucitor, aşternută peste tot.
Stau în casă, îmi arunc ochii pe geam şi privesc acest spectacol divin. Îmi sclipesc ochii ca şi copiilor. În casă este cald şi frumos. Aroma cafelei mă îmbie din ibric. O răstorn în ceaşca mea cea mai frumosă, mă aşez în aşa fel încât să am bună vedere spre spectacolul alb, admirând protagoniştii, fulgii de nea în dansul lor suav. Savurez cafeaua şi în minte derulez cu grijă filmul Copilăria, sau Inocenţa, apoi Adolescenţa, înariparea visului, Fiorii dulci amărui ai dragostei dintâi, Dor de-acasă, îndreptându-mă spre multe alte vremuri de-altădat. Toate acestea imprimate meşteşugit şi păstrate cu sfinţenie în cotlonul fierbinte al inimii. Doamne, câte scenarii şi imagini de atunci, atât de vii le simt rostogolindu-se jucăuşe, cu mireasmă de duioşie. Mă revăd printre troienele din satul meu, cu o sanie grea, din lemn masiv. Trag de ea cu sârg şi mă urc în vârful derdeluşului, de unde îmi dau drumul fără nicio teamă, zburând ca vântul. Mă loveşte altă sanie, mă doare piciorul, dar ce importanţă are? Sunt tentată să merg acasă să-i spun mamei, dar nu mă duc pentru s-ar putea să-mi spună să rămân în casă şi eu nu vreau. E tare frumos aici, abia aşteptam să vin. Este un miracol, de ce să-l stric eu? Încet, încet se adunau o droaie de copii din mahala. Larmă, strigăte de bucurie, întreceri, jucăm cu toţii dansul fulgilor de nea, fiecare cu talentul lui, dar cu aceeaşi frenezie.
Cafeaua se termină, mă uit în zaţul negru din ceaşcă. Ce contrast? Mă ridic, umblu puţin prin casă, mă retrag discret din imaginile de mult apuse şi mă gândesc ce-ar fi mai bine să fac. Trec în revistă mai multe oportunităţi, să sun pe cineva să ieşim la plimbare, dar pe cine? Pentru că vreau să-mi împărtăşească bucuria. Fac selecţie, dar la sfârşit decid. Mă îmbrac şi ies la plimbare de una singură: eu şi cu mine, cu emoţia primei ninsori cuibărită bine şi confortabil în sufletul meu. Prin zăpada moale, mi se strânge inima parcă nevrând ca urmele paşilor mei să ştirbească cu ceva puritatea şi farmecul oceanului alb, vălurit doar de copiii dezlănţuiţi în imperiul euforiei iernii. Calc cu grijă, fulgii curg şi curg, acoperindu-mi urmele. Nu mă simt singură. Mă simt răsfăţată de mângâierea şi sărutul răcoritor al fulgilor. Îi simt că şi ei se topesc de dragul întâlnirii obrajilor mei calzi.
Uitându-mă în toate părţile, pornesc spre parcul din apropiere. Aici, câteva persoane cu câini, plimbându-se doi câte doi (om şi câine). Tăcere, fiecare cu gândurile lui, din când în când câte un salut discret sau o aplecare a capului când întâlneam câte un cunoscut şi continui să-mi port paşii. Nu am văzut ochi străluncind de bucurie, nici măcar un zâmbet schiţat în colţul gurii. Erau asemenea unor statui mergătoare, reci şi cufundate în problemele lor, în grijile, nevoinţele şi neputinţele lor. Cu umerii aplecaţi, încărcaţi de albul divin, respiră cu gravitate, poluând cu aburii lor aerul curat. Într-un colţ al trotuarului, o mâgâldeaţă de om îngăima cuvinte indescifrabile; se observa bine doar gestul mâinii sale întinse şi tremurânde, plină ochi de zăpadă.
Mă întristez, schimb direcţia traseului de plimbare, o iau spre oraş. Aici, mai multă agitaţie, lumea mai sonoră, urări de bine pentru noul an. M-am întâlnit cu mai mulţi cunoscuţi, am discutat multe şi mărunte lucruri. Nimeni nu a exclamat: CE FRUMOS NINGE! Am spus eu la una, două persoane, reacţiile au fost de uimire, de ironie şi oarecum de persiflare a gândului meu „nebunesc”, acum când lumea este atât de îngrijorată de acest episod de iarnă şi de multe altele. Pe o alee mai mulţi copii construiau un om de zăpadă. Se bucurau, ţipau, alergau. Nu le-a trezit adulţilor nicio amintire, nicio tresărire, niciun zâmbet… Au trecut ca nişte statui mişcătoare, oameni de gheaţă alături de oameni de zăpadă. Ce paradox! M-am simţit stânjenită, am renunţat la a-mi exclama starea, mi-am continuat periplu până mi-am umplut inima de bucurie. Am modelat în mâinile goale un bulgăre de zăpadă şi jucându-mă cu el am plecat spre casă, cu dorinţa de a scrie aceste gânduri frumoase, ceea ce am şi făcut. Îmi vin în minte o sumedenie de întrebări cu privire la comportamentul şi reacţiile oamenilor. Înţeleg până într-un loc şi nu vreau să judec pe nimeni. Doamne, te rog să mă înţelegi şi iartă-mă dacă am greşit faţă de cineva! Îţi mulţumesc pentru că mi-ai dat în dar acest tablou al creaţiei tale, să patinez cu candoare pe derdeluşul bucuriei şi să primesc totul ca o sărbătoare a sufletului meu. M-am bucurat, Doamne şi m-am veselit alături de tine. M-am bucurat de lucrarea ta cea albă, imaculată, pentru că Tu aşa ştii să iubeşti pur, fără de pată, fără patimă.
Ninge-ne Doamne cu mila şi iubirea Ta, indiferent de anotimp!
—————————————-
Vasilica GRIGORAȘ
Vaslui
20 martie 2019
Trăim o vreme de profunde transformări. Unele sunt consecința progresului tehnologic dar cele mai multe sunt datorate acțiunilor omenești nesăbuite și mai ales separate de viața în continuitate organică, de lipsa de rușine de semeni și lipsa de frică de Dumnezeu.
Când dorul prinde să mă cheme
La uși închise cât să ne ivim,
Sfioasă, Primăvara se pierde pe alei,
Mă rog la ziua plină de splendoare
Azi a fugit nebunul din sală, de sub tron