Vasilica GRIGORAȘ: Pe derdelușul bucuriei

„Tot aşa şi voi, bucuraţi-vă, şi bucuraţi-vă împreună cu mine”.
(Filipeni 2:18)

 

Este iarnă, început de an, după Bobotează. Ninge afară cu fulgi mari şi pufoşi. Omătul se aşterne molcom pe pământul obosit de-atâţia paşi, pe clădirile în care locuiesc oameni de toate felurile… Crengile copacilor se îmbracă sfioase în albul purificator, aplecându-se cu smerenie sub greutatea dulcei poveri. Vrăbiile gureşe ciripesc din zori, căutându-şi hrana cea de toate zilele. Poposesc pe la geamurile ştiute de ele că locuiesc oameni generoşi, dar se întorc dezamăgite pentru că şi acolo zăpada este stăpână. Ciorile nu-şi găsesc locul, îşi preumblă aripile din loc în loc, scriind litere de tipar pe coala de un alb strălucitor, aşternută peste tot.

Stau în casă, îmi arunc ochii pe geam şi privesc acest spectacol divin. Îmi sclipesc ochii ca şi copiilor. În casă este cald şi frumos. Aroma cafelei mă îmbie din ibric. O răstorn în ceaşca mea cea mai frumosă, mă aşez în aşa fel încât să am bună vedere spre spectacolul alb, admirând protagoniştii, fulgii de nea în dansul lor suav. Savurez cafeaua şi în minte derulez cu grijă filmul Copilăria, sau Inocenţa, apoi Adolescenţa, înariparea visului, Fiorii dulci amărui ai dragostei dintâi, Dor de-acasă, îndreptându-mă spre multe alte vremuri de-altădat. Toate acestea imprimate meşteşugit şi păstrate cu sfinţenie în cotlonul fierbinte al inimii. Doamne, câte scenarii şi imagini de atunci, atât de vii le simt rostogolindu-se jucăuşe, cu mireasmă de duioşie. Mă revăd printre troienele din satul meu, cu o sanie grea, din lemn masiv. Trag de ea cu sârg şi mă urc în vârful derdeluşului, de unde îmi dau drumul fără nicio teamă, zburând ca vântul. Mă loveşte altă sanie, mă doare piciorul, dar ce importanţă are? Sunt tentată să merg acasă să-i spun mamei, dar nu mă duc pentru s-ar putea să-mi spună să rămân în casă şi eu nu vreau. E tare frumos aici, abia aşteptam să vin. Este un miracol, de ce să-l stric eu? Încet, încet se adunau o droaie de copii din mahala. Larmă, strigăte de bucurie, întreceri, jucăm cu toţii dansul fulgilor de nea, fiecare cu talentul lui, dar cu aceeaşi frenezie.

Cafeaua se termină, mă uit în zaţul negru din ceaşcă. Ce contrast? Mă ridic, umblu puţin prin casă, mă retrag discret din imaginile de mult apuse şi mă gândesc ce-ar fi mai bine să fac. Trec în revistă mai multe oportunităţi, să sun pe cineva să ieşim la plimbare, dar pe cine? Pentru că vreau să-mi împărtăşească bucuria. Fac selecţie, dar la sfârşit decid. Mă îmbrac şi ies la plimbare de una singură: eu şi cu mine, cu emoţia primei ninsori cuibărită bine şi confortabil în sufletul meu. Prin zăpada moale, mi se strânge inima parcă nevrând ca urmele paşilor mei să ştirbească cu ceva puritatea şi farmecul oceanului alb, vălurit doar de copiii dezlănţuiţi în imperiul euforiei iernii. Calc cu grijă, fulgii curg şi curg, acoperindu-mi urmele. Nu mă simt singură. Mă simt răsfăţată de mângâierea şi sărutul răcoritor al fulgilor. Îi simt că şi ei se topesc de dragul întâlnirii obrajilor mei calzi.

Uitându-mă în toate părţile, pornesc spre parcul din apropiere. Aici, câteva persoane cu câini, plimbându-se doi câte doi (om şi câine). Tăcere, fiecare cu gândurile lui, din când în când câte un salut discret sau o aplecare a capului când întâlneam câte un cunoscut şi continui să-mi port paşii. Nu am văzut ochi străluncind de bucurie, nici măcar un zâmbet schiţat în colţul gurii. Erau asemenea unor statui mergătoare, reci şi cufundate în problemele lor, în grijile, nevoinţele şi neputinţele lor. Cu umerii aplecaţi, încărcaţi de albul divin, respiră cu gravitate, poluând cu aburii lor aerul curat. Într-un colţ al trotuarului, o mâgâldeaţă de om îngăima cuvinte indescifrabile; se observa bine doar gestul mâinii sale întinse şi tremurânde, plină ochi de zăpadă.

Mă întristez, schimb direcţia traseului de plimbare, o iau spre oraş. Aici, mai multă agitaţie, lumea mai sonoră, urări de bine pentru noul an. M-am întâlnit cu mai mulţi cunoscuţi, am discutat multe şi mărunte lucruri. Nimeni nu a exclamat: CE FRUMOS NINGE! Am spus eu la una, două persoane, reacţiile au fost de uimire, de ironie şi oarecum de persiflare a gândului meu „nebunesc”, acum când lumea este atât de îngrijorată de acest episod de iarnă şi de multe altele. Pe o alee mai mulţi copii construiau un om de zăpadă. Se bucurau, ţipau, alergau. Nu le-a trezit adulţilor nicio amintire, nicio tresărire, niciun zâmbet… Au trecut ca nişte statui mişcătoare, oameni de gheaţă alături de oameni de zăpadă. Ce paradox! M-am simţit stânjenită, am renunţat la a-mi exclama starea, mi-am continuat periplu până mi-am umplut inima de bucurie. Am modelat în mâinile goale un bulgăre de zăpadă şi jucându-mă cu el am plecat spre casă, cu dorinţa de a scrie aceste gânduri frumoase, ceea ce am şi făcut. Îmi vin în minte o sumedenie de întrebări cu privire la comportamentul şi reacţiile oamenilor. Înţeleg până într-un loc şi nu vreau să judec pe nimeni. Doamne, te rog să mă înţelegi şi iartă-mă dacă am greşit faţă de cineva! Îţi mulţumesc pentru că mi-ai dat în dar acest tablou al creaţiei tale, să patinez cu candoare pe derdeluşul bucuriei şi să primesc totul ca o sărbătoare a sufletului meu. M-am bucurat, Doamne şi m-am veselit alături de tine. M-am bucurat de lucrarea ta cea albă, imaculată, pentru că Tu aşa ştii să iubeşti pur, fără de pată, fără patimă.
Ninge-ne Doamne cu mila şi iubirea Ta, indiferent de anotimp!

—————————————-

Vasilica GRIGORAȘ

Vaslui

20 martie 2019

Alexandru NEMOIANU: Riscul tăcerii

Trăim o vreme de profunde transformări. Unele sunt consecința progresului tehnologic dar cele mai multe sunt datorate acțiunilor omenești nesăbuite și mai ales separate de viața în continuitate organică, de lipsa de rușine de semeni și lipsa de frică de Dumnezeu.

Vedem cum așezări și credințe sunt spulberate și înlocuite cu improvizații sinistre. Concepte fundamentale pe care s-a zidit omenirea sunt atacate, batjocorite și pângărite; Credința, Neamul, Familia. În lume se petrec lucrurile care îngrozesc. Nu cu multă vreme în urmă o femeie lesbiană, dar « episcop » în « biserica » Episcopaliana, predica la Washington că « avortul este o binecuvântare « și « căsătoria » homosexuală un « sacrament ». În Marea Britanie copiii, de la cinci ani în sus, vor fi obligați să învețe despre transsexualitate și sodomie. În România, un Președinte al stultitiei propune o educație întemeiată pe transsexualitate, un partid al rușinii (« Uniunea Salvați România », în cârdășie cu PLUS și « julien »(Ciolos), propune de europarlamentar un sodomit. Iar în această privința să nu ne amăgim: adevăratul scop al mișcării de promovare a sodomiei este criminalizarea Bisericii. Prin introducerea, »căsătoriilor »între sodomiti în legea civilă, Biserica va fi pusă în situația de de a fi criminalizată atunci când ar refuza să accepte aceste căsătorii. Iar, dacă le-ar accepta, ar cădea în demonism. Iar lista acestor blestemății poate continua din rău în mai rău.Am dat aceste exemple pentru a sublinia câteva lucruri.

Existența umană poate fi rezumată că fiind un șir permanent de opțiuni, de alegeri, între bine și rău, între drept și nedrept. Aceste opțiuni, alegeri, sunt făcute în vâltoarea existenței zilnice, cu necazurile ei, cu suișurile și coborâșurile ei, cu perioadele ei de plictiseală. Totuși nevoia de a face opțiuni nu poate fi înlăturată, este un dat. În acest context este bine să ne reamintim despre condiția omenească și că este una căzută și prin urmare imperfectă și înclinată să facă greșeli, unele de voie și altele fără de voie. Este iarăși bine să ne aducem aminte că toate înjghebările omenești și toate alcătuirile omenești sunt nedesăvârșite și că singura cale sigură de a evita complicitatea la rău este de a fi întotdeauna de partea celor slabi și săraci. Doar stând de partea celor care « pierd » vom fi siguri că nu adăugăm răului zilei. Să te opui sau minimal să nu contribui la rău, este formă de vitejie și fermitate morală.

Complexitatea acestei situații este încă mai mare dat fiind faptul că întâmplările vieții omenești nu se petrec în vid sau „în principiu”; aceste întâmplări sunt concrete și întotdeauna personale și, datorită acestor împrejurări, obligația de a face opțiuni este încă mai imediată. Prin urmare ar trebui să fie limpede că responsabilitatea acelor aflați în poziția de a lua decizii, care afectează un număr mare de persoane, cei care se fălesc a fi „cei ce tună și fulgeră”, responsabilitatea lor este covârșitoare. Dar totodată aceasta nu înseamnă că responsabilitatea celor „de jos” nu există. Ea exista și trebuie exercitata și mai vârtos în clipele grele când decizii importante trebuiesc luate.

Istoria are propria ei direcție și nimeni nu îi poate schimbă curgerea. Conducătorii și cei aflați ‘la putere” vor fi pomeniți ca „buni” numai în măsură în care simt și urmează cursul istoriei. Conducătorii, sau instituțiile care își închipuie că pot manipula „poporul” sau direcția istorică sunt sortiți că iute să afle că ei gândesc anapoda…În fapt conducătorii și instituțiile care încearcă să se opună direcției istorice, întotdeauna dispar că un vis urât. Ceea ce trebuie însă reținut este că în momentele de criză, în momentele de „definiție” toți cei care au o părere curata trebuie să o rostească, măcar sub forma alăturării afective la ceea ce este bun și la refuzul de a sta complice răului. Nu există iertare pentru tăcere!

Nu există iertare pentru tăcere mai ales azi când miza luptei este identitatea persoanei și „locului” sau anonimatul degradant al „individului”, simplu număr socio-economic, sau prostul gust al „globalismului”. Este opțiunea între Tradiție, Credință, Neam și Familie și între « globalism », »sorosism », »familia alternativă »,și «demonism». Fiecare și toți trebuie să facem această alegere și pentru ea vom da sama și în lumea asta și în cea care va să fie. Atitudinea de așteptare, de stat pe gard,și în două luntre, deci lașitatea morală, starea « căldicică » sunt jalnice, mai ales când o singură vorbă,rostită bine și la vreme,poate schimba stări.A te ascunde în spatele unor formulări » păi așa face lumea », așa spune majoritatea », este de la necuratul. În materie de afirmare a ceea ce este drept, Ortodocșii trebuie să nu țină seama nu de oameni ci de Credință și în această înțelegere ei pot și trebuie să fie, deosebiți, ușor de recunoscut, trebuie să fie, un « scandal », o « priveliște » lumii :, așa ne spune și Sfântul Pavel,.. »ne-am făcut priveliște lumii și îngerilor și oamenilor »(Corintieni I,4 ;9). Frica de « ce va spune lumea » și mai ales frica de ce ar putea să fie, este iarăși de la necuratul. O asemenea « frică » este consum inutil de substanță spirituală și în plus, în vorbele lui Ernst Junger, »poate oferi modele destinului ». Iar a te exprima înseamnă și curajul de a înfrunta « moda ». Curajul de a afirmă că o acțiune ordonată prin « pronunciamentum » al unor Organizații, așa zis, »ne guvernamentale, nu este ceva căreia trebuie să te supui. Mai degrabă este ceva căruia trebuie să te opui. Să nu cădem în această cursă, »ce spune lumea » și să spunem lucrurilor pe nume.

Cele ce sunt bune și adevărate, întotdeauna, vor avea câștig de cauza; pentru ele « luptă » Dumnezeu : «… Va spun că, dacă vor tăcea ei, pietrele vor vorbi »(Luca 19 ;40).

Minimal ar trebui să exprimăm, măcar prin sentimente, refuzul de a sta alăturea răului. Dar, tot minimal, ar trebui să nu uităm că, fiind Ortodocși, trăim prin Credință și Har, deci, întotdeauna, să avem îndrăzneala să trăiam mărturisirea Ortodoxă,, « Crezut-am,pentru aceea am și grăit « (Sf.Pavel,Corintieni ii,4 ;13).

——————————-

Alexandru NEMOIANU, istoric

The Romanian American Heritage Center

Jackson, Michigan, SUA

20 martie 2019

 

*Materialele publicate nu reprezintă și punctul de vedere al revistei, responsabilitatea asupra conținuturilor și a formei acestora revenind, în totalitate, autorilor

Anna-Nora ROTARU: Rapsodii de primăvară (poeme)

FRĂMÂNTĂRI DE PRIMĂVARĂ

 

Și…viața se trezi încet din agonie…
Pământul negru miroase a ploaie, ud…
Ecoul aduce de departe-o simfonie,
Prin firele de iarbă, de un verde crud.

Din adâncurile obscure-ale uitării,
Un zumzet crește vrând s-apuce
Să spargă zidurile mute-ale tăcerii…
Explozie de culori în ochi străluce

Și-acolo, unde umblam pe nicăieri,
Cu mintea-mi pierdută și plăpândă,
Azi, sorb cu nesaț miros de primăveri,
Cu sufletul cu tot, cu inima flămândă,

Ce-mi vrea să-mi uite de melancolia
Iernilor lăsate-n urma mea, trecute…
Zefirul dulce s-alunge-ncolo vijelia,
Jalnice-uscăciuni în muguri prefăcute !

Copacii triști, până mai ieri despuiați,
Precum gândurile mele goale, rătăcite,
Azi par ca-n sărbători, de frunze-nfoiați,
Depănând povești de iarnă, tălmăcite…

Ingenunchiez evlavios cu o metanie,
Rugă sfântă murmurând, c-arhiereu,
Sărut Pământul ăsta sfânt făcând litanie,
Cu credința și extazul ajuns la apogeu

Și-apoi… infing adânc degetele-n Pământ,
Să-l simt în sânge, dându-mi viață și fiori…
Cuvinte plăsmuiesc cu rugă-n legământ,
Speranța mi-o-mpodobesc cu-albastre flori !

 

RAPSODIE DE PRIMĂVARĂ

 

Auzi cumva, ușor cum sufl-afară vântul,
Aducându-ne miros de primăvară-n vale ?
Cum, presărând cu note-n aer, zboară cântul
Spre noi cei amorțiți, ieșindu-ne în cale ?

Dar, mai auzi și țipătul păsărilor voioase,
Ce vin la cuiburile părăsite, de departe ?
Cu nisipu-n pene din deșerturi secetoase
Și miros de sare din valurile-n țărmuri sparte ?

Cumva nu simți, când mâna ta ușor atinge
Roua-n dimineți, ce pică pe vlăstarele de flori,
Că, de ferice, întreaga natură parc-ar plânge,
Dezmorțită, din adâncu-i somn, plină de fiori ?

Spune-mi însă, vezi mugurii timizi cum crapă,
Pe copacii tânjitori, până mai ieri zgribuliți ?
Simți și tu cum verdele-ți țâșnește-n pleoapă,
De pe mormanii de pământ, de iarnă dezgoliți?

Cum albinele la viață se trezesc stângaci ?
Cum miros migdalii înfloriți și florile de liliac ?
Cum lacul plin e de nuferi, libelule și brotaci
Și câmpurile-s roșii de sângerânde flori de mac ?

Poți gusta cu ființa toată, divin-asta schimbare?
Simți cum fiorul speranței adormit, in tine se-nfiripă?
Întrebându-te, prin ce miracol se întâmplă oare,
Că ce-a fost subjugat de iarnă, reînvie-n pripă ?

Cum și ție, din hibernare, sufletul înmugurește ?
Cum verdele din jur, pătrunde-n venele-ți albastre ?
Cum roșul macilor te invadează, inima zvâcnește,
Iar soarele mai mult pătrunde-n zilele-ți sihastre?

Așa-i…ne picură pe dinăuntru magia nesfârșită…
Cenușiul vechilor tristeți treptat s-evaporează…
O dulce senzație cuprinde sufletul, desăvârșită,
E înseși Viața, ce-n amorțite trupuri ne pulsează !

————————————

Anna-Nora ROTARU

Atena, Grecia

20 martie 2019

Continue reading „Anna-Nora ROTARU: Rapsodii de primăvară (poeme)”

Dan-Obogeanu Gheorghe: ,,Frescă”

 

Dacă n-ar fi primăvară
Și n-ar bate vânt pe seară,
Oare cum să mai trăiești
Când nu poți ca să iubești?!

 

Cum să prindă rădăcină
Floarea albă din grădină
Fără ploi și fără soare,
Fără zori cu sărutare?!

Cum să crească iarba crudă
Fără dimineața udă
Și să înverzească fagul
Fără cerul, mândrul, dragul ?!

Viața asta dragă mie
Nu rodește în pustie,
Din iubiri de naște omul,
Așa înflorește pomul!

Cer senin și ploaia bună,
Soare blând și mândră lună,
Dimineți cu zori și rouă,
Ziua bună-n haină nouă ,

Toate sunt cărări de munte
Și trăire prin cuvinte,
Legământ de Taină Vie,
Ție dor, inimă mie…

Ție suflet cu durere,
Mie pași cu neputere,
Flori de măr în cuib de cuci,
Umeri tari să porți pe Cruci

Sau doar vise desuete,
Mandre fete si cochete,
Șoaptă de feciori cuminți
În talanții de arginți. …
…………………………..
Viața – i un firav lăstar,
Bob mărunt, mărgăritar,
Pică lacrimă de mare…
Îi zâmbești cu chip de soare

În prea plinul nostru verde
Primavara-n zori se pierde
Și rămâne cerul veșnic. ..
Lumânări cu tălpi în sfeșnic!

——————————–——–

Dan-Obogeanu Gheorghe

20 martie 2019

Maria HOTEA: Dorul

Când dorul prinde să mă cheme
Visând eu n-am de ce mă teme,
Închid doar ochii… totul e feeric
Oricât ar fi afară de întuneric!

Aprins în inima e numai focul
Când flacăra iubirii începe jocul,
Dorințe-n suflet îmi roiesc
Şi doar visând eu le-găsesc.

Căci multe doruri inima mea are
Pe rând se pierd în lumea mare,
Încrezătoare…mi-amintesc adeseori
Că-n suflet pot avea comori.

La fiecare lucru îi dau un nume
Numai iubirea-i cu renume,
De o-întâlnesc nu-i prea târziu
Destinul… nici eu nu îl știu.

Există-n cartea vieții legi nescrise
Dar căile îmi sunt deschise,
Eu pot alege ce-mi doresc
Am învățat cu demnitate să trăiesc…

——————————-

Maria HOTEA

19 martie 2019

Lilia MANOLE: Viața în foi de pelerini

La uși închise cât să ne ivim,
Cu bunătatea ce ne amărăște?
Decât un colț de cer să părăsim,
La foc să ne-adunăm, cât mai mocnește.

 

Pe cât de buni suntem și fragezi,
Pe atât sunt încercările mai grele,
Ispitele ca forme și dovezi-
A- inimilor noastre ce vor mângâiere.

 

Și-atunci când în lumină ardem,
Și-n foc ne aruncăm …ca-ntr-un destin,
Mai buni decât am fost nu suntem,
Ca oameni, ne ucidem, în vise, ne urâm.

Iar visele dețin în noi o stare,
Poate altminteri azi să o privim,
Să nu găsim răspuns la ce ne doare,
Ci să așternem viața în foi de pelerini.

O, mare -nțelepciune, și-o singură putere,
La porțile deschise de nalții heruvimi,
Cu tainele cunoașterii și cupa cea de miere,
Pe toate dintr-odată atunci să le găsim.

———————————–

Lilia MANOLE

Bălți, Republica Moldova

18 martie 2019

Ileana Cornelia NEAGA: Despre fericire în citate

Cine nu vorbește despre fericire, azi? Cred că toți am așteptat ziua de azi să strigăm în gură mare: „Suntem Fericiți”!  Cu toate că:  „Omul fericit nu are calendar. – Titu Maiorescu”.

Căutăm fericirea în fiecare zi și nu o simțim că ea e deja în sufletul nostru, în fiecare clipă ne umple inima de bucurie! O rază de soare, ciripitul unei vrăbiuțe,  râsul zglobiu al unui copil, un fluturaș galben,  adierea vântului prin păr, îi adevărata fericire: „Oamenii adevărați găsesc bucurii în toate lucrurile. Theodore Roosevelt”

Fericirea e și modul nostru de a fi, felul cum  gândim, de a face în fiecare zi ceea ce ne aduce satisfacții, ne aduce zâmbetul pe buze!  Gătim, spălăm, dereticăm, citim, ne plimbăm! Să o facem cu bucurie pentru cei dragi, pentru noi însăși. Să aducem bucuria în suflet: „Secretul fericirii nu constă în a face ceea ce-ți place, ci a-ți plăcea ceea ce faci. – James M. Barrie”

Câteodată  trăim din amintiri, ne aducem  aminte doar de  zilele cu soare, cu împliniri din trecut, uitând că trăim în prezent și putem fi fericiți: „Oamenii fericiți au memorie scurtă și multe amintiri. – Martin Page”

Prin felul nostru de a fi, prin acțiunile de zi cu zi, prin pozitivitatea gândirii, vom atrage în jurul nostru  oameni frumoși, oameni cu suflet mare, prieteni și toate astea la un loc dacă nu e fericire, ce poate fi? – „Optimismul este un magnet pentru fericire. Dacă rămâi pozitiv, atragi lucruri pozitive și oameni buni. – Mary Lou Retton”

 Că „Fericirea depinde de noi”  a spus-o  deja Aristotel.

Uneori, supărați pe lume, supărați pe nori, supărați pe insuccesele venite cu duiumul, vrem să ne răzbunăm pe soartă, chiar și pe noi însuși! Cei ce știm să iertăm suntem adevărații învingători, adevărații fericiți: „Dacă vrei să fii fericit o clipă, răzbună-te, dacă vrei să fii fericit o viață, iartă!” a zis cineva, un Anonim!

Dar fericirea cea mai mare e atunci când vezi că cel drag inimii și sufletului tău, trăiește fericit! Când zi de zi îi simți sufletul împăcat și dormi liniștit că Fericirea i-a bătut la ușă! Atunci ești și tu norocos: „Dragostea este atunci când fericirea altei persoane este esențială pentru propria ta fericire. – Robert A. Heinlein”.

 Observi că norocul a întrat în casa unor oameni răi, oameni fără scupule, și-ți pui întrebarea dacă sunt și fericiți! Alexandru Vlahuță a scris: „Cei răi pot avea noroc, însă doar cei buni pot fi fericiți.”

Deci, putem striga în gura mare, în fiecare zi, că suntem fericiți!

Fericire e în noi, ne ține de mână, nu trebuie să o căutăm, ne găsește singură!

 Fericire înseamnă să fii mamă, să fii soție, să fii femeie, acum și-n vecii vecilor! Amin!

——————————
Ileana Cornelia NEAGA

20 martie 2019

Ioana CONDURARU: Iubiri de Primăvară

Sfioasă, Primăvara se pierde pe alei,
Ținând în palmă floarea ce râde-n ochii tăi,
Iar eu mă pierd mirată, în gând diamantin,
Când zorii se arată, prin ramuri de mălin.

Valsează încântată de soarele viclean,
Ce-i dăruiește clipa prin raze de mărgean,
Acum când răsăritul din valuri se arată,
Tremurând feeric, pentru un chip de fată.

Surâde dimineața trecând pe la ferești,
Cu fluturii pe gene și cu priviri cerești,
Dar tu simbolic dai, din inimă sărutul,
Gustând tăcut din ceai, tot căutând trecutul.

Eu visătoare rup, din infinit iubirea,
Nemaivoind nimic ocolindu-ți privirea
Și las la întâmplare, a timpului tumult,
Să se piardă în zare, cu trenul care-a venit.

Nu vreau nimic să-ți cer, tribut îmi e tăcerea,
La margine de cer căci asta-ți este vrerea,
Când pastelate, iubirile… înfloresc,
Pe fruntea divină, în chip Dumnezeiesc.

———————————-

Ioana CONDURARU

Ştefan Doroftei DOIMĂNEANU: Rugă de primăvară

Mă rog la ziua plină de splendoare
Să îmi alunge negura din vis
Şi luminat de zori cu felinare
Să-mi redescopăr visul interzis.

Mă rog la nori furtună şi la mare
Şă-mi poarte gândul prins în flori tei
Spre chipul tău ce arde-n depărtare
Şi fumegă în noapte cu scântei.

Mă rog să prinden clipele de mâine
În clipele ce ard nedesluşit,
Să fim doar noi sub cerul care ţine
Buchetul cu iubiri fără sfârşit

Mă rog de cântul plin de nostalgie
Să ne dezmierde-auzul, cu viori
Ca valsul nou, prea prins în frenezie
Să ne rostească prin rotiri, fiori.

Şi tot mă rog cu ruga prinsă-n rugă
Să te întorci plutind pe dorul tău,
Ca în sărut dorinţa să se scurgă
Din dorul tău nestins în dorul meu.

——————————

Ştefan Doroftei DOIMĂNEANU

18 martie 2019

Irina ALEXANDRESCU: Regină și nebun

Azi a fugit nebunul din sală, de sub tron
După a lui Regină ce-n soartă-i fu stăpână…
Un veac strânsese lacrimi în zâmbetu-i de clovn
Sub giumbușlucuri frânte și-i sărutase-o mână !

 

În coridoare negre nu tremură arginții
Și clopoțeii veseli au frânt, pe veci, sonorul
Pentru că astăzi clovnul ia Biblia și sfinții
Și șapte popi pe urmă…îi lunecă soborul…

 

În curtea cu văl negru , ieri i-a murit Regina
Pe eșafodul unde se pierde pe veci capul…
Ea își plecase ochii, recunoscuse vina
De a iubi nebunul și-a merita valtrapul !

O săgetase-n coastă un înger cu ochi negri…
Femeia, nu Regina, zăcea pe lespezi reci
Și și-a închins doar ochii, a stins lumina veghii…
I-au pus bănuți de aur, coroana pentru Regi .

Și despărțiți de soartă, de rang și de cutume ,
Fugeau goliți de lacrimi în raiul neatins
El îndoia genunchii și o purta pe dune…
…Sahare înverzite sub cer de soare, nins!

——————————

Irina ALEXANDRESCU

19 martie 2019