Tu mi-ai promis!
tu mi-ai promis căderile de ape
și-ntregul cer mi l-ai tot juruit,
dar ai lasat definitiv să-mi sape
un vierme orb,tot corpul ciuruit!
tu mi-ai promis că „totdeauna” este
și nu-i o vorba-n van,nicum un vis,
dar ai uitat cumva a-mi da de veste
că totul este poate-un compromis!
tu mi-ai promis iubirea fără moarte
și toată panoplia de trăiri,
dar m-ai strigat cu glasul unei șoapte
și m-ai uitat căzută în uimiri!
——————————–
Irina ALEXANDRESCU
Craiova
21 iunie 2019
În noaptea asta să se stingă luna
Și stelele să ia veștmânt de mort,
M-ai răstignit pe țărmuri, în faluna
Cu vălul alb, ca doliu ce ți-l port.
Și într-un joc de plâns, sub nebunia
În cărțile de care mă acuzi,
În vagi secunde rupt-am bucuria,
Bucăți de ploaie, râsu-mi să-mi scufunzi !
Nu tremur, nici nu plâng și nici nu sufăr
Decât un infinit peste al morții prag,
De mâine-nchid trăirile în cufăr
Și pun zăvor și îngeri care tac.
Îți las prin testament trei idealuri mute
Ce vor vorbi în ziua-n care mor
Și-un bon de ordine în lumi pierdute
Și șapte aripi rupte pentru zbor !
Tu le vei folosi cum se cuvine
Și se cuvine să-nțelegi cândva
Că-n cruntele-mi dureri au fost coline
Și munți prea mari, clădiți din mucava…
Îți las și dreptul la vacanță
Și scoica mea s-o pui la gat iubitei.
Tu mi-ai fost ușa, poate și o clanță
Și toată dragostea nebună pentru viată!
– Eu sunt bolnav de dumneavoastră, doamnă,
Eu sunt bolnav și nu mai am vreo șansă
E înăuntru chinul cât o toamnă
Și împietrit sub teamă, ca în transă.-
Așa-mi spuneai mereu, dar mor trecutul
Și-l trec pe lista pentru sudo-muți,
Respir prezent și-ascut cu dinții cnutul
Cu care o să mângâi mâine frunți !
——————————–
Irina ALEXANDRESCU
Craiova
20 iunie 2019
Noi nu ne știm!
Noi nu ne știm de-aici ,iubite,
Din lumea asta ce ne arde mersul,
Ne-au cununat cândva un stol de sfinte
Și ne-au predestinat pedeapsă , versul!
Noi nu ne știm de ieri și nici de azi,
Din timpul mut ce-și zboară minutarul…
Eu îți sunt infinitul unde cazi
Și țin in palme, Cronos…tributarul!
Noi nu ne știm și poate..n-am știut
Cum să păstrăm în noi iubirea asta
Care în dreptul meu nu are început
Și dintr-o mare-n alb…atinge creasta!
——————————–
Irina ALEXANDRESCU
Craiova
11 iunie 2019
Pescăruș într-o scoică !
am băgat de seamă că odată cu iubirea
dispare și dorul
de moarte
și în locul lui apare nimic…
inima se face pietriș la marginea mării
și se lasă bătută val după val
…
într-un colț , un pescăruș își cară
aripa
are ochii intredeschisi
ca și durerea mea…
îi pun corpul pe picioare
și merg așa !
vorbesc tare cu mine…
la un colț, o scoică plină de carne:
„hai, ia și tu o înghițitura
amărâtule ”
eu pun scoica
de post
în buzunarul
uitării !
——————————–
Irina ALEXANDRESCU
Craiova
17 mai 2019
Astăzi mă dezleg de ființa ce am fost o lungă vreme ,
Nu mai plâng în pumni durerea și o las în coasa sorții,
Patru litere pierdute în durerea de-a mă teme,
Dau obolul lor robiei și căința, vamă morții !
Astăzi am pierit total și mă nasc în altă eră
Care soarbe din icoane ciobul vântului uitat,
Tot ce-am fost în urmă , las.. și voi fi neefemeră,
În genunchi nu-ți cad, iubite, urma voalului pictat!
Te-am lăsat s-arunci cuvinte, „strălucite” conjugări
În soioasele gângănii ce mi le puneai pe trup…
Nu mai am negări pe suflet și nici șine pentru gări
Unde mâinile în cruce le căram în „trap” de lup !
Astăzi nu mai merg lipită de pereții groși cu gratii
Ca să mă preling pe corpul ce mă tot privea „de sus”,
Am donat hoinar iubirii…ultimele seci hematii
Cardului de păsări albe care zboară spre apus .
Libertatea este spațiul timpului închis în mine
Pe care plutește barca unui somn cu visuri mute..
Eu te-am adorat, „bătrâne ” și m-am pitulat în tine,
Tu? ai strâns acordeonul în priviri goale și surde!
Dar îți jur că în cotloane, de mă cauți, nu mai sunt,
Azi m-am transformat în apă, azi mă legăn în pământ
Și de-acolo, din infernul ce mi l-ai săpat cu grijă,
Nu mai fac ceva vreodată, căci nimicul mă erijă!
„Vinovată” sunt de toate, tu ți-ai încrustat perfectul
În zidirea mea de tină,eu majuscul,strâng „pomnetul”!!!
——————————–
Irina ALEXANDRESCU
Craiova
19 aprilie 2019
Am obosit să te caut, iubite !
Am obosit să te caut, iubite
Plecat printre alte orașe,
Pierdute sub lucruri știute
Sub gratii de gânduri ocnașe .
Am obosit să te caut, iubite
Când plouă în zorile coapte
Și cumpăr iluzii dosite
În cicluri de urlete-șoapte.
Am obosit să te caut, iubite
Și nici nu mai cred ochii tăi
Când vinzi precupeței cuvinte
Ce n-au căutare în NOI !
Am obosit să te caut, iubite
Prin ploi și balcoane și vers,
Mi-s toate acum relative
În fostul, pierdut, Univers!
Și trebuie să moară toți poeții!
Și trebuie să moară toți poeții
Ca poezia să mai poată azi vorbi
„De dulce” mai îngână doar ereții
Stigmatul unei nude poezii!
Și trebuie să adunăm silabe
Sub scaunul ce ni-i ocară vie
Ce să călcăm sub urma unei „talpe”?
Căzute triluri sub o poezie!
Și trebuie sa moară toți poeții
Când gândul este lumânare la apus
Suntem sperietoare, toți vrabeții
Ce ne ciugol pe cordul negru, dus!!!
Ce vrajă surdă este primăvara
Peste un corp pierdut în vocativ
Un umblet surd se pierde vara
O inimă cu stend.. Laitmotiv!
Da! Trebuie să moară toți poeții
Și loc să dea unei prea prinse sorți
Eu îmi alung din vers, pe veci mistreții
Ce au oblâduit în strană , vieți!
——————————–
Irina ALEXANDRESCU
Craiova
5 aprilie 2019
Mai există ?
(În memoria poetului Adrian Păunescu)
Mai exista copii cu părinții orfani
Și orfani cu părinți peste câmpuri pustii?
Au plecat slugi cu școli pentr-o mână de bani,
Mai sunt lacrimi în noapte și copii fără ani ?
Mai exista Crăciunuri cu mâini așteptând ?
Azi ne vine Craciunul la poștă, pachet…
Au murit tineri moșii , goi sacii lăsând.
Ne mai este Pământul acesta un Sfânt?
Mai exista un zâmbet pe obrazul de mamă?
Ne mângâie pe cap o bunică ridata,
Nu mai suntem sortiți să avem, bag de seamă
Decat poze trimise și planse prin …vamă !
…
Mai exista copii cu părinții orfani!
Și orfani cu părinți pentr-o mână de bani!
——————————–
Irina ALEXANDRESCU
Craiova
5 aprilie 2019
Eu ştiu că nu mai am scăpare
Din cuşca unde zac de ieri…
De când mi te-am ucis se pare
Ca plata pentru moartea ce-mi”oferi” !
Prea fizic, prea organic, prea din tine
Muşcat-am lacom…să te fac să zbieri ;
Am vrut cumva…să-ţi aminteşti de mine
În pragul morţii tale, noapte-seri !
Între celula mea şi gropa-n care
Te-ai dus cu tot alaiul tău de blonde plânse ,
Durerea ia compas- măsurătoare
Şi simt tot eu „preachinul” vieţii stinse …
M-ai îmbrăcat în haina-ţi bărbătească
Şi mi-ai strigat în scârbă un : „Hei, tu!”,
Am şi uitat purtarea femeiască
Atunci când hotărât-am :”Hai, te du !”
Ai tu habar ce-nseamnă nebunia
Când te aştept cu masă şi cu chin
Şi tu loveşti în pumni doar calomnia
Şi-apoi te împresori cu fum …şi vin ???
Ai tu habar cât doare-a ta strigare
Cu numele străin al altei „ei”,
Când orb şi surd şi dus de-mpreunare
Eu sunt doar corp inert sub tine…-un stei ?!
Vei şti în veci măcar ce-i moartea
Căci eu sunt moarta care zace-n viaţă ,
Tu mi-ai sortit tot drumul rugii, cartea…
Când m-adunai sub palme-n dimineaţă !
Acum tu dormi şi eu mor iar în mine
În închisoarea care mi-e egală…
Căci n-am avut decât zăbrele-n tine
Şi-odată doar…o rochie de gală …
——————————–
Irina ALEXANDRESCU
Craiova
6 aprilie 2019
Pungi de ochi
„Bucuria” nu-mi dă drumul să mă fericesc pe mine
Și îmi rupe în cuvinte nodul dintre om și viață
Din crepusculul de „mirtă” m-am tot omorât cu tine,
Creponabilă hârtie pe un suflet de paiață !
„Bucuria” îmi repugnă când corsetul strânge glasul ,
Gura mea cârpita-n lanțuri de un pumn ars de pământ ..
Eu dansând cu trena albă , redundant, cu mine..valsul
Și urându-te-n negare, un cuvânt smuls din cuvânt !
Da! Eu beau și – ți beau paharul de urât până la fund ,
Nu joc „dame” sub bufonii de bufet în miez de zi…
Am pe frunte doar pumnalul ce mi s-a crestat a crunt
Cu bătăi de cord sihastru peste pungi din ochii-mi vii !
Am uitat că sunt femeie și mă pierd prin lupanare
Ca să te găsesc pe tine cu pumnalul meu pe soartă
Și mă frâng iubind femeia făr’ a crede-o „orișicare”…
Tu! Ia-mi ochii cu pungi negre și despoaie-mă a moartă !
——————————–
Irina ALEXANDRESCU
Craiova
1 aprilie 2019
ȚIN LA SÂN PĂCATUL CRUD…
Am deschis o ușă sorții,
Ziua să petreacă moartă,
Câinii vieții își beau colții
Eu… leg gâdele de poartă!
Trece-un înger fără vreme
În cotlonul meu de negru,
Din păcatele supreme
Îmi doinesc un marș funebru!
Am ucis mereu iubirea
Și-am chemat hiena vieții
Ca să – mi sfâșie privirea
Cu lumina dimineții!
Mi-am făcut din glas, minciună
Și-am donat-o tuturor,
Vânt nebun, albă cunună
Cu blazon de profitor…
În oceanul meu de oase
Geme oare ce Cain?
Un mormânt de chiparoase
Peste cordul meu hain!
Tu, care-mi voiai coloană
Infinitul lui Brâncuși
Ți – am lăsat sufletul vamă,
Fără geamuri, fără uși!
Șapte mii de morți pe ață
Merg în tipatul meu surd.
Eu, o „plasă” pentru viață
Țin la san păcatul crud…
ÎN SPITALUL…
ieri mi-am uitat durerea în spitalul
în care umblă muţi toţi deţinuţii
şi mintea mea fugea beteagă-n valul
pe unde e morfina, vama curţii!
un cancer ce mă macină din timpuri
m-a mâzgălit pe patul de la geam ,
satanele îşi fac în tură schimburi ,
nu mai am aer, viaţă, să condamn !
de boala ce-o hrănesc de-atâta vreme
nu scapi în veci ,că-n faşă ţi-e sortită…
am arborat un steag ce doliu geme
cu lumânări din viaţa netrăită!
copil fiind, creşteam în palme arbori
şi ei mă înveleau în verde gol…
să vină altă iarnă , dar cu hamuri,
pentru doi ochi ,ai nefiinţei sol!
în apa asta care mi-i o noapte
eu ridicat-am mâinile -a predare-
brâncuşiana pasăre mă soarbe
în măiestria unui zbor spre soare!
nu ştie nimeni că eu am o lună
trăindă veşnic peste pacostea de mine …
în cruci sunt cimitire ce adună
trei lumânări ce ard acum străine !