Personalitate de prim rang în cultura românească actuală, pe care o promovează în spaţiul canadian, unde locuieşte din 1974 cu familia, preotul Dumitru Ichim, având un doctorat în Teologie dogmatică, a publicat atât în ţară, cât şi peste hotare, versuri şi proză, devenind un nume de referinţă. Preot paroh la biserica „Sfântul Ioan Botezatorul” din Kitchener, Ontario din 1978, Dumitru Ichim a debutat editorial cu volumul de poezii ,,De unde începe omul”, editura „Litera” Bucureşti 1970 şi a continuat cu poezie de tip haiku si tanka, gen de poezie scurtă japoneză, care i-a adus un succes imens. În ţară a publicat la revistele: „Luceafărul”, „Tribuna”, „ Gazeta literară”, „Curierul românesc”, iar in străinătate la revistele: „ Cuvântul românesc”, „Luceafărul românesc”, „Lumină lină”.

A publicat volumele de proză: Planeta Ichtys-1974, Vinerea Mare-1975, Sub umbra Sfinxului,  în colaborare cu Petru Răzuş-1978, Urmele (poeme haiku)-1977, Constantin Brâncoveanu (poem istoric)-1981, Melcul-1981, Agape-1982, împreună cu Nicolae Novac şi soţia sa, Florica Batu Ichim. Critici consacraţi i-au apreciat talentul creator, maturitatea scrisului, cultura şi sensibilitatea sa. Părintele mitropolit Bartolomeu Anania, care a fost si scriitor, spune că „arta lui se maturiza de timpuriu şi mai rămăsese perspectiva consacrării prin litera tipărită”. Fiica părintelui Dumitru Stăniloae, doamna Lidia Stăniloae-Ionescu îşi aminteşte de anii de studenţie ai preotului-poet Dumitru Ichim: „ studentul Ichim frecventa cenaclurile literare ale Bucureştiului, împreună cu viitoarea sa soţie, Florica Batu şi toata lumea era de acord în a spune că ambii se distingeau printr-un dar deosebit al cuvântului scris”.

Există în poezia sa mai recentă unele poeme intitulate „Psalmi”, care au aparut la editura „eCreator” Baia Mare 2018. Ca formă, ele sunt sonete de tip shakespearian, amintindu-ne cumva de Vasile Voiculescu, cu Ultimele sonete închipuite ale lui Shakespeare în traducere imaginară. Fondul, conţinutul lor, plecând de la Psalmii davidieni, binecunoscuţi părintelui poet din textele biblice, ne poartă cu gândul la celălalt mare poet al nostru, Tudor Arghezi şi Psalmii săi.

La o primă abordare, psalmii părintelui Dumitru Ichim par o poezie închisă, ermetică, cifrată. Rămâne în minte o muzicalitate specifică, nemaiîntâlnită până la dânsul, iar aceasta te face să mai citești o dată şi încă o dată poemul, până când din urzeala-i deasă, încep să transpară motive poetice şi teme biblice, cuvinte şi înţelesuri noi.

Suntem in faţa plurivalenţei si ambivalenţei textului poetic. Poezia este prin excelentă textul literar în care cuvintele generează imagini noi, multiple, pornind de la un centru, de la un motiv sau temă dată ce rasfrânge in jur lumina lor, asemenea unor raze de soare. Tema iubirii şi a luminii este o constantă a psalmilor părintelui Dumitru Ichim. Iubirea îmbracă atât forma poeziei clasice, în care cei doi îndrăgostiţi străbat timpurile si lumea, înfrângând opreliştile, cât şi forma unei poezii mai subtile, în care personaje biblice ne invită la meditaţie şi transfigurare. Sonetul, ca poezie cu formă fixă, are o eleganţă aparte şi solicită un plus de concentrare, de unde frumuseţea sa, locul său de regină a poeziei. Unele dintre sonetele părintelui Ichim, au titluri hazlii, sunt uşor umoristice, dar numai aparent: Psalm in doi şi-o soacră-n plus; Psalm cu cârlionţi de aur; Psalm cules din spini de cactus. Alţi psalmi se referă la teme biblice: Psalm cu pilda carcasei; Psalm la uşa foişorului, Psalmul Apokastazei; Psalm dintr-un ciob de psalm.

O altă temă este aceea a condiţiei poetului, a destinului său: Psalmul crescătorului de stele; Psalmul la modul gramatical al iubindului. Peste toate domină însă iubirea, cuvânt magic ce guvernează universul, transcris de poet cu majusculă.  Iubirea este de esenţă divină, iubirea dintre bărbat şi femeie este cheia vieţii şi sursă de lumină. Aproape toate sonetele fac referire mai mult sau mai puţin voalat la acest sentiment nobil, rafinat, uneori pătimaş, care este dragostea. Câteva sonete se detaşează chiar prin titlu: Psalmul iubirii nebune; Psalm din păgâna humă; Psalm cu Rumi în gradină; Psalm de închipuire a trandafirului. Pornind de la versetele biblice din Facerea (I,3): „Şi a zis Dumnezeu să fie lumină ! si a fost lumină” şi Ioan(XIII,34) „ Vă dau poruncă nouă, ca unul pe altul să vă iubiţi. După cum eu v-am iubit pe voi, aşa şi voi unul pe altul să vă iubiţi”, poetul Dumitru Ichim, reluând tema iubirii şi a luminii in Psalm in doi şi-o soacră-n plus, adresează Iubirii intrebări, fără a aştepta raspunsuri. Ea este asemenea unei năluci care se inalţă până la cer, trecând peste barierele silogismelor şi ale matematicii, peste ecuaţiile ce se pretind deţinătoarele secretelor universului. Sonetul este construit antitetic, pe opoziţia gândire logică/iubire, sentiment. Antiteza nu este o simplă figură de stil, ci un mod de concepţie şi construcţie, de unde rafinamentul poemului şi frumuseţea sa.

Poetul pune in opoziţie „vocala”, adica poezia, „duhul” ei „de aur”, calitatea sa, puritatea sa, „zvonul din lumina” cu „ecuaţii”, „kilul si calupul”, mintea:

                        „Dar sceptrul îl vrea mintea, că-algebrei e despină,

Că totul se măsoară cu kilul si calupul,

C-ar prinde-n ecuaţii chiar zvonul din lumină,

Maşinarii de glande isprăvnicindu-mi trupul.”

 

Poetul Dumitru Ichim este un inovator in materie de limbă si vocabular, el creează cuvinte noi: „ despină”, „ ispravnicind”, „luminandă”. Acest „zvon din lumină” se uneşte cu „alchimii de cântec”, intrucât lumina de esenţă divină devine cântec, caleidoscop de melodii, mozaic pentru icoana cea nefăcută de mâna omenească.

Dragostea este „un numar”, iar nu „stupar de constelaţii”. Poetul achiesează la ideea numărului de aur din Renaştere, esenţa perfecţiunii. Poetul se adresează iubirii:

  „Eu una ştiu, iubire, când păru-l laşi pe umăr,

Chiar Dumnezeu fereastra deschide si priveşte.”

Un proverb popular românesc spune: „Ce-i frumos şi lui Dumnezeu îi place.”

 

Într-un psalm arghezian intitulat Sunt vinovat că am râvnit, Arghezi conturează un portret feminin, amintindu-ne parcă de picturile lui Paul Gauguin, cu femeile din Tahiti:

               „ Iar când plecam, călare cu trofee,

Furasem si cîte-o femeie

Cu părul de tutun,

(…) cu ochii de lăstun.”

 

Într-un alt poem, Mâhniri, Arghezi pare a-i răspunde:

„Si Dumnezeu ce vede toate,

In zori la cinci si jumătate,

Pândind să iasă prin perdea,

O a văzut din cer pe ea.”

 

Iubirea este pictura unei nunţi tradiţionale, cu lacra de zestre adusă de mireasă ca ofrandă. Poetul închină iubirii un adevărat imn, în cele două versuri finale, care sunt şi concluzia sonetului. Iubirea învinge totul, inclusiv rațiunea, mintea, care se opune şi este ca o „soacră, poamă acră” , cum se spune in folclor:

            „ L-atâta bucurie, ce n-o poţi strânge-n lacră,

De-i nuntă, ce contează că mintea-ţi va fi soacră?”

 

În Psalm cu Rumi în grădină, serenada cu cuvinte ambigue este cântată de însuşi poetul iubirii nemuritoare, Omar Khayyam, lângă un ulcior cu vin, spre eterna amintire a faptului că şi noi oamenii, tot din pământ suntem făcuţi, ca şi ulciorul. Poetul continuă pledoaria sa pentru iubire şi pentru îndrăgostiţi, pentru trăirea clipei ca sumă a trecutului, prezentului şi viitorului, pentru iubirea care topeşte inclusiv iadul, mustrând încă o dată ratiunea, „cugetul rău şi acru” :

            „Iubeşti ? Ce mai contează trecutul, viitorul !

Nu-n toate e prezentul_ce-ai fost, vei fi Iubirii ?

Precum e veşnicia chip al dumnezeirii,

Subţire duh ce-ntrupă, unul din altul, dorul.

 

Când până-n cer sunt cântec, taci, cuget rău şi acru:

Iubesc, chiar însuşi iadul îl văd frumos şi sacru !”

 

 

Poetul ne oferă o primă şi ingenuă icoană a dumnezeirii în versul :

„Precum e veşnicia chip al dumnezeirii”.

 

Sintagma „subţire duh” ne trimite cu gândul la cealaltă persoană a Sfântei Treimi.

Arghezi în Psalm – Ruga mea e fără cuvinte, vorbeşte şi el de veşnicia dumnezeirii, la care se raportează:

„ Ruga mea e fără cuvinte,

Si cântul, Doamne, mi-e fără glas,

Nu-ţi cer nimic. Nimic ţi-aduc aminte,

Din veşnicia ta nu sunt măcar un ceas.”

 

Cât despre păcatul care are drept plată iadul, Arghezi este ironic la adresa jalnicei sale făpturi, incapabile de a-i mulţumi Creatorului pentru ce i-a dat:

            „Vreau să pier in beznă şi in putregai,

Nencercat de slavă, crâncen şi scârbit.

Şi să nu se ştie că mă dezmierdai

Şi că-n mine însumi tu vei fi trăit.”

 

Continuând cu Psalm de închipuire a trandafirului, poetul Dumitru Ichim trece de la un aparent elogiu adresat Iubirii, prin binecunoscutul simbol al trandafirului, la o poezie cu temă religioasă, în care trandafirul este subiectul unei profeţii despre o iubire jerfelnică, „zdrobită ca un strugur.”.

Este iubirea Celui ce s-a întrupat, a murit purtând pe cap o coroană cu ţepi, dar a înviat pentru noi toţi, pentru a ne Continue reading „Emilia STROE-ȚENA: Lumina și iubirea în psalmii preotului – poet Dumitru Ichim și în cei arghezieni” →