Mihaela BANU: Întreabă dorul meu de tine (versuri)

Întreabă dorul meu de tine.
Sărutul meu e istovit,
Că din visare nu-și revine,
Din clipa când m-ai părăsit.

În mintea mea, idei ciudate
Din amintiri te zămislesc.
Prin lacrimile-mi tremurate,
Abia de chipu-ți deslușesc.

Cum parcă m-a-ngrozit tăcerea
Aș vrea pe nume să te strig,
Dar depărtarea de-ți e vrerea,
Mă-nvăluie năpraznic frig.

Când gându-mi bate-n uși închise,
Zdrelindu-mi zilele în timp,
Pe-altarul sufletelor ninse
Am mai jertfit un anotimp.

Întreabă dorul meu de tine.
Speranța încă n-a murit.
Mai arde-o primăvară-n mine.
Iubirea mi-a înmugurit.

 

Dacă nu mă mai iubești

Dacă nu mă mai iubești, slut regret adânc mă roade,
Că deși suntem alături, stăm pe două baricade.
Cum ajunse hâda ură să decidă pentru noi?!
Când am dat pacea-ngerească pe un nesfârșit război?!

Dacă nu mă mai iubești, teama pune stăpânire
Pe-a mea inimă rănită ce-a intrat în amorțire.
Pe-ai mei ochi plini de tristețe, stă de veghe plânsul meu.
Pe-a mea gură, orice zâmbet s-o schimonosi mereu.

Dacă nu mă mai iubești, zilele-mi vor fi cernite,
Moartea își va ține toastul cu licorile-otrăvite.
Totu-i gri cât vezi cu ochii, niciun verde împrejur;
Numai muguri de nădejde văd, scăldați în clar-obscur.

Dacă nu mă mai iubești, visele-mi se zbat năuce.
Fără aripi de speranță, au trăirile caduce.
Răsturnând clepsidra vieții peste marginea de timp,
Împietri-voi exilată-n al uitării anotimp.

Carmen, dulce poezie

Carmen, dulce poezie,
Cânt duios în armonie,
Înflorită orhidee
Dezbrăcată de clișee.
Pe ai lumii mari poeți
Să te cânte îi înveți.
Cu-ai tăi sâni roz, trandafiri,
Pictori pătimași inspiri.
Note în diverse game
Fac săli pline să te-aclame.
Pe îndrăgostiții bravi,
Ți-i faci pe vecie sclavi.
Drumeților ce te văd
Le lași în inimi prăpăd,-
Fiori și-un tremur prelung,
Când te-admiră îndelung.
Fluturate plete-n vânt,
Îi lasă fără cuvânt.
Zâmbetul de-l afișai
Atingeau un colț de Rai.
Șolduri unduind c-un grad,
Îi aruncă-n fund de Iad.
Ești licoarea ce-i îmbie,
Carmen, dulce poezie.

Eu râul tău, tu matca mea

Când ziua-n zare se pierdea
Și nebunește-am alergat,
Sub boltă ne-am îmbrățișat,-
Eu râul tau, tu matca mea

Și sub un cer crepuscular,
Sclavi ai temeinicei ardori,
În inimă am strâns comori,
Sub luna-n ultimul pătrar.

Ne-am deșteptat, în zori, bogați
Nu în strânsură, ci-n iubiri,
Ce între maluri de trăiri,
Ne vor purta îngemănați.

Iubeşti …

Iubeşti când ţi-e sufletul mare
Purtat de talazuri pe creste,
Când scrii o nespusă poveste
Pe floarea de mac şi cicoare.

Iubeşti când ţi-e glasul tărie
Iar ceru-i senin, fără umbre,
Când toate îţi par vii, nu sumbre,
Iar drumul vieţii, făclie.

Iubeşti când zăreşti prinsă-n ramuri,
Sub geamul tău, palida lună,
Când bolta şi glia străbună,
Cu tine au fost şi-ţi sunt neamuri.

Iubeşti când întreaga fiinţă
Se-mbată-n parfumul de floare,
Nimicul îţi pare splendoare,
Iar gândul nebun, chibzuintă.

——————————-

Mihaela BANU

Târgoviște

19 iunie 2019

Lasă un răspuns