Pe străzile sunetului gol al cadenței
îmi aud pașii cuvintelor
alergând printre pietrele gândurilor
în sensul privitului peste umărul umbrei
Încerc să opresc ploaia dintre două silabe
ce tremură sub streașina unui semn uimit de întrebare
De ce cade în cuibul cu vrăbii,
prada sfîșiată de păsări răpitoare ?
Nimic,
este totul când răspunsul
îmi amintește de un fluture cu aripi
ce bâjbâie prin zboruri asimetrice
între lumină și resturi de crisalidă,
sau de un copil ce-și împrumută candoarea,
chipurilor de lut care cioplesc bucuria în piatră și fum
…..
Iar plutesc printre nori de hârtie
care modeleaza albastrul în baloane fără ghidropă!
Cred că mă voi întinde pe drum depărtare,
să prind din întâmplare lungimea infinitului
între arătătorul luminii îndreptat către ,,unde”
și nordul înfipt ca o suliță în indecisul ,,de ce”
Totuși, mai lasă-mă puțin înainte de răsăritul supraaglomerării nuanțelor de gri matur
Vreau să desenez pe asfalt inimi cu formă de suflet!
Prezent în absențe!
Aș spune că prezentul este o incursiune prin cotloanele trecutului
peste care nu s-a așezat încă praful viitorului
Îl ștergem de colb alb pentru zile negre
Îi lustruim clipa pe care uităm să o trăim cu gândul la ora cu 60 de bătăi pe minut
Pantofii de la ușa fugii îi încățăm cu
tălpile pasului cadențat pe loc
Iar sensul înainte îl citim printre rânduri scrise alaltăieri
În ziarul de mâine
ne adunăm giuvaierurile de tinichea
legate de coada câinilor ce latră la luna următoare
Culegem flori din vaza cu imortele
a izului de primăvară rămas în memoria albumului cu fericire colorată
Salutăm cu mâna întinsă în golul strângerii unei alte mâini așezată cordial pe lângă trupul indiferenței
Ne așezăm la masa tacerii ca să ascultăm cuvinte țipate de litere în asurziri sparte
și le poleim virgulele după care urmeaza un punct
și de la capăt
Îmblînzim scorpii,
dar strivim cu frig aripi de fluturi…
Mă opresc…e prea mult prezent în golul ce continuă ca o succesiune de absențe!
Frunza
Despre culoarea frunzelor citesc în prozodia primăverii
care caută să aranjeze (ne)firesc anotimpurile, într-o anumită ordine
Naștere,
Ritm și rimă aprinse de vipia vieții
( deloc sfioasă când fecundă arde visceral foamea de tot ce-i viu),
Însingurare în ritm de ploaie pe acoperișuri de ceață,
Apoi alb din creștetul lunii până în talpa telurică a metamorfozei pasului
Dintr-o renaștere în alta
aș spune că forma sa primară
este o îmbinare perfectă de imagini
ce alcătuiesc trupuri
cu trunchi fără copac,
brațe fără ramuri,
verde alunecând nestingherit prin vene cu puls alert
și cuiburi construite meticulos din vreascuri de timp
Mă întreb într-o introspecție fără sens de academic răspuns
dacă trecerea prin înapoia nenăscutelor umbre
mă poate transforma în
frunză ca o trecere prin vânt,
dar totuși, să rămân preț de o trăire, ram
Ce sevă perfectă mi-ar fi rana pe care înmuguresc gânduri!
Vitraliu
În timpul care mă inundă într-o
mansardă fără boltite gânduri
Am spart vitraliul unui început, cu cioburile ce-mi scrijiliseră din întâmplare
poarta sărutului
pe ultima masă a tăcerii
Neîntâmplarea cu ziduri mișcate
pe fațada luminilor paralele,
se joacă cu mângâierea degetelor
cioplite în contopire fără semne cardinale
Mă grăbesc să adun sub geana unui punct terminus
rugurile care se opresc la marginea vreascurilor fără cremene
dar ampla procesiune a flăcării
mă arde în vâlvătaia oglinzilor care suflă în foale, aritmii de frig
Cad, una câte una,
culorile grăbite să se odihnească într-o dărâmătură de roci calcaroase
Știu că sub aerul irespirabil al cărămizilor ce înțepă întunericul
stă amintirea clipei de acum
încremenită în așteptarea absenței pietrelor nerăbdătoare să spargă cerul
Totul a rămas în urmă…
Eu, tu, pictorul de iluzii, tabloul cu semne de întrebare…
Știi de ce simți cioburile din ochiul unei găuri negre?
Pentru că ai ciobit cu timp
graalul din care se bea eternitatea.
Opiu de viață!
Prin starea de imponderabilitate a sufletului
trec cohorte de posibile existențe
care adună sub copite nepotcovite,
absențe de la prezența într-un spațiu îngust de eu
Nimic nu rămâne intact după invazia de imprecizii
care se năpustesc ca lacustele într-un lan cu prea mult roșu
Simt vinovăția firului de iarbă
că s-a încumetat să se nască în întâmplarea că este
Și parcă tremur
ca vântul în albastrul de sub cearcanele unor nori de ploaie uitată în întomnare
Mă încumet să întind năvodul de vise
în apele uitate de Noe
sub arca ce-și prorocea facerea din unicul cuvânt
Nu mă regăsesc în mîlul ce se prinde de glezna genezei,
nici împresurare închisă după zăbrelele unei colivii ermetice care răpește aripi
Cu o mie de zboruri alerg înapoia timpului
și caut urmele fără miros de pământ crăpat
Simt ca locuiesc în secunda aldină a literei fără scriere
și mă pierd în lumină culegând fluturi
imaginari
din gradini suspendate pe brațe de insomnii ce se cred opiu de viață.
—————————–
Mariana GRIGORE
Iunie 2019