Personalitate de prim rang în cultura românească actuală, pe care o promovează în spaţiul canadian, unde locuieşte din 1974 cu familia, preotul Dumitru Ichim, având un doctorat în Teologie dogmatică, a publicat atât în ţară, cât şi peste hotare, versuri şi proză, devenind un nume de referinţă. Preot paroh la biserica „Sfântul Ioan Botezatorul” din Kitchener, Ontario din 1978, Dumitru Ichim a debutat editorial cu volumul de poezii ,,De unde începe omul”, editura „Litera” Bucureşti 1970 şi a continuat cu poezie de tip haiku si tanka, gen de poezie scurtă japoneză, care i-a adus un succes imens. În ţară a publicat la revistele: „Luceafărul”, „Tribuna”, „ Gazeta literară”, „Curierul românesc”, iar in străinătate la revistele: „ Cuvântul românesc”, „Luceafărul românesc”, „Lumină lină”.
A publicat volumele de proză: Planeta Ichtys-1974, Vinerea Mare-1975, Sub umbra Sfinxului, în colaborare cu Petru Răzuş-1978, Urmele (poeme haiku)-1977, Constantin Brâncoveanu (poem istoric)-1981, Melcul-1981, Agape-1982, împreună cu Nicolae Novac şi soţia sa, Florica Batu Ichim. Critici consacraţi i-au apreciat talentul creator, maturitatea scrisului, cultura şi sensibilitatea sa. Părintele mitropolit Bartolomeu Anania, care a fost si scriitor, spune că „arta lui se maturiza de timpuriu şi mai rămăsese perspectiva consacrării prin litera tipărită”. Fiica părintelui Dumitru Stăniloae, doamna Lidia Stăniloae-Ionescu îşi aminteşte de anii de studenţie ai preotului-poet Dumitru Ichim: „ studentul Ichim frecventa cenaclurile literare ale Bucureştiului, împreună cu viitoarea sa soţie, Florica Batu şi toata lumea era de acord în a spune că ambii se distingeau printr-un dar deosebit al cuvântului scris”.
Există în poezia sa mai recentă unele poeme intitulate „Psalmi”, care au aparut la editura „eCreator” Baia Mare 2018. Ca formă, ele sunt sonete de tip shakespearian, amintindu-ne cumva de Vasile Voiculescu, cu Ultimele sonete închipuite ale lui Shakespeare în traducere imaginară. Fondul, conţinutul lor, plecând de la Psalmii davidieni, binecunoscuţi părintelui poet din textele biblice, ne poartă cu gândul la celălalt mare poet al nostru, Tudor Arghezi şi Psalmii săi.
La o primă abordare, psalmii părintelui Dumitru Ichim par o poezie închisă, ermetică, cifrată. Rămâne în minte o muzicalitate specifică, nemaiîntâlnită până la dânsul, iar aceasta te face să mai citești o dată şi încă o dată poemul, până când din urzeala-i deasă, încep să transpară motive poetice şi teme biblice, cuvinte şi înţelesuri noi.
Suntem in faţa plurivalenţei si ambivalenţei textului poetic. Poezia este prin excelentă textul literar în care cuvintele generează imagini noi, multiple, pornind de la un centru, de la un motiv sau temă dată ce rasfrânge in jur lumina lor, asemenea unor raze de soare. Tema iubirii şi a luminii este o constantă a psalmilor părintelui Dumitru Ichim. Iubirea îmbracă atât forma poeziei clasice, în care cei doi îndrăgostiţi străbat timpurile si lumea, înfrângând opreliştile, cât şi forma unei poezii mai subtile, în care personaje biblice ne invită la meditaţie şi transfigurare. Sonetul, ca poezie cu formă fixă, are o eleganţă aparte şi solicită un plus de concentrare, de unde frumuseţea sa, locul său de regină a poeziei. Unele dintre sonetele părintelui Ichim, au titluri hazlii, sunt uşor umoristice, dar numai aparent: Psalm in doi şi-o soacră-n plus; Psalm cu cârlionţi de aur; Psalm cules din spini de cactus. Alţi psalmi se referă la teme biblice: Psalm cu pilda carcasei; Psalm la uşa foişorului, Psalmul Apokastazei; Psalm dintr-un ciob de psalm.
O altă temă este aceea a condiţiei poetului, a destinului său: Psalmul crescătorului de stele; Psalmul la modul gramatical al iubindului. Peste toate domină însă iubirea, cuvânt magic ce guvernează universul, transcris de poet cu majusculă. Iubirea este de esenţă divină, iubirea dintre bărbat şi femeie este cheia vieţii şi sursă de lumină. Aproape toate sonetele fac referire mai mult sau mai puţin voalat la acest sentiment nobil, rafinat, uneori pătimaş, care este dragostea. Câteva sonete se detaşează chiar prin titlu: Psalmul iubirii nebune; Psalm din păgâna humă; Psalm cu Rumi în gradină; Psalm de închipuire a trandafirului. Pornind de la versetele biblice din Facerea (I,3): „Şi a zis Dumnezeu să fie lumină ! si a fost lumină” şi Ioan(XIII,34) „ Vă dau poruncă nouă, ca unul pe altul să vă iubiţi. După cum eu v-am iubit pe voi, aşa şi voi unul pe altul să vă iubiţi”, poetul Dumitru Ichim, reluând tema iubirii şi a luminii in Psalm in doi şi-o soacră-n plus, adresează Iubirii intrebări, fără a aştepta raspunsuri. Ea este asemenea unei năluci care se inalţă până la cer, trecând peste barierele silogismelor şi ale matematicii, peste ecuaţiile ce se pretind deţinătoarele secretelor universului. Sonetul este construit antitetic, pe opoziţia gândire logică/iubire, sentiment. Antiteza nu este o simplă figură de stil, ci un mod de concepţie şi construcţie, de unde rafinamentul poemului şi frumuseţea sa.
Poetul pune in opoziţie „vocala”, adica poezia, „duhul” ei „de aur”, calitatea sa, puritatea sa, „zvonul din lumina” cu „ecuaţii”, „kilul si calupul”, mintea:
„Dar sceptrul îl vrea mintea, că-algebrei e despină,
Că totul se măsoară cu kilul si calupul,
C-ar prinde-n ecuaţii chiar zvonul din lumină,
Maşinarii de glande isprăvnicindu-mi trupul.”
Poetul Dumitru Ichim este un inovator in materie de limbă si vocabular, el creează cuvinte noi: „ despină”, „ ispravnicind”, „luminandă”. Acest „zvon din lumină” se uneşte cu „alchimii de cântec”, intrucât lumina de esenţă divină devine cântec, caleidoscop de melodii, mozaic pentru icoana cea nefăcută de mâna omenească.
Dragostea este „un numar”, iar nu „stupar de constelaţii”. Poetul achiesează la ideea numărului de aur din Renaştere, esenţa perfecţiunii. Poetul se adresează iubirii:
„Eu una ştiu, iubire, când păru-l laşi pe umăr,
Chiar Dumnezeu fereastra deschide si priveşte.”
Un proverb popular românesc spune: „Ce-i frumos şi lui Dumnezeu îi place.”
Într-un psalm arghezian intitulat Sunt vinovat că am râvnit, Arghezi conturează un portret feminin, amintindu-ne parcă de picturile lui Paul Gauguin, cu femeile din Tahiti:
„ Iar când plecam, călare cu trofee,
Furasem si cîte-o femeie
Cu părul de tutun,
(…) cu ochii de lăstun.”
Într-un alt poem, Mâhniri, Arghezi pare a-i răspunde:
„Si Dumnezeu ce vede toate,
In zori la cinci si jumătate,
Pândind să iasă prin perdea,
O a văzut din cer pe ea.”
Iubirea este pictura unei nunţi tradiţionale, cu lacra de zestre adusă de mireasă ca ofrandă. Poetul închină iubirii un adevărat imn, în cele două versuri finale, care sunt şi concluzia sonetului. Iubirea învinge totul, inclusiv rațiunea, mintea, care se opune şi este ca o „soacră, poamă acră” , cum se spune in folclor:
„ L-atâta bucurie, ce n-o poţi strânge-n lacră,
De-i nuntă, ce contează că mintea-ţi va fi soacră?”
În Psalm cu Rumi în grădină, serenada cu cuvinte ambigue este cântată de însuşi poetul iubirii nemuritoare, Omar Khayyam, lângă un ulcior cu vin, spre eterna amintire a faptului că şi noi oamenii, tot din pământ suntem făcuţi, ca şi ulciorul. Poetul continuă pledoaria sa pentru iubire şi pentru îndrăgostiţi, pentru trăirea clipei ca sumă a trecutului, prezentului şi viitorului, pentru iubirea care topeşte inclusiv iadul, mustrând încă o dată ratiunea, „cugetul rău şi acru” :
„Iubeşti ? Ce mai contează trecutul, viitorul !
Nu-n toate e prezentul_ce-ai fost, vei fi Iubirii ?
Precum e veşnicia chip al dumnezeirii,
Subţire duh ce-ntrupă, unul din altul, dorul.
Când până-n cer sunt cântec, taci, cuget rău şi acru:
Iubesc, chiar însuşi iadul îl văd frumos şi sacru !”
Poetul ne oferă o primă şi ingenuă icoană a dumnezeirii în versul :
„Precum e veşnicia chip al dumnezeirii”.
Sintagma „subţire duh” ne trimite cu gândul la cealaltă persoană a Sfântei Treimi.
Arghezi în Psalm – Ruga mea e fără cuvinte, vorbeşte şi el de veşnicia dumnezeirii, la care se raportează:
„ Ruga mea e fără cuvinte,
Si cântul, Doamne, mi-e fără glas,
Nu-ţi cer nimic. Nimic ţi-aduc aminte,
Din veşnicia ta nu sunt măcar un ceas.”
Cât despre păcatul care are drept plată iadul, Arghezi este ironic la adresa jalnicei sale făpturi, incapabile de a-i mulţumi Creatorului pentru ce i-a dat:
„Vreau să pier in beznă şi in putregai,
Nencercat de slavă, crâncen şi scârbit.
Şi să nu se ştie că mă dezmierdai
Şi că-n mine însumi tu vei fi trăit.”
Continuând cu Psalm de închipuire a trandafirului, poetul Dumitru Ichim trece de la un aparent elogiu adresat Iubirii, prin binecunoscutul simbol al trandafirului, la o poezie cu temă religioasă, în care trandafirul este subiectul unei profeţii despre o iubire jerfelnică, „zdrobită ca un strugur.”.
Este iubirea Celui ce s-a întrupat, a murit purtând pe cap o coroană cu ţepi, dar a înviat pentru noi toţi, pentru a ne ierta şi a ne arăta un model.
Iubirea lui Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu Tatăl, care a luat trup de om, născut de prea Sfânta Fecioara Maria, anunţată de arhanghelul Gavriil că, ceea ce s-a zămislit in pântecele ei este de la Duhul Sfânt(Buna Vestire):
„Cum mama dibuieşte mireasma care doare,
Că ea-i dumnezeirii cu lutul născătoare,
Fiinţei dând din lacrimi sămânţa de văpaie”.
Poetul creează un adverb de mod, „petalic”, de la un substantiv, ceea ce conferă un înţeles cu totul aparte sintagmei „zboară petalic în aripă”. Aripa este ca o petală de floare, zborul este „rotund vârtej Luminii”. Această emanaţie a luminii face referire atât la Schimbarea la faţă a Mântuitorului, cât şi la însăşi taina Învierii, când El nu a putut fi recunoscut şi a fost confundat cu grădinarul:
„Lărgindu-mi ţintirimul cu spinii şi hotarul,
N-a fost normal, Iubirii, să cred că-i Grădinarul ?”
In Psalmul polenului de cenuşă, poetul face o comparaţie între curcubeul răsărit după ploaie, in metafora „se bea sfios din moarte” şi „polenul de cenuşă” care „dă focului fiinţa”, pentru a sublinia ideea regenerării vieţii din moarte.
Patima Mântuitorului, jertfa Sa pe cruce şi apoi Învierea au arătat omenirii că iubirea Sa pentru oameni a învins timpul, vremelnicia. Asemenea este şi dragostea Tatălui Creator, despre care ni se spune că „ atât de mult a iubit Dumnezeu lumea incât a dat pe Fiul Său Unul Născut, pentru ca oricine crede in El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică.” (Ioan, III,16).
Iubirea este eternă, ea invinge temporalitatea, spaţialitatea:
„Iubirea nu-i speranţei şi nici credinţei roaba.
Ce-i veşnic totdeauna a râs de tot ce timp e.
Cum şi-ar purta coroana, din scris de spin si ghimpe ?
Crezi roua, plânsul nopţii, că-i ochiului degeaba ?”
In Psalmul pariului pe nemurire, tema iubirii universale implică cel putin două tipuri de lectură: aceea a iubirii dintre un bărbat şi o femeie, incluzând subtema fericirii, dar şi a nefericirii, a „pelinului”, şi iubirea mult mai discretă, aceea christică, ce aminteşte de Sfânta Euharistie:
„ Bea vinului pariul ce-ai pus pe nemurire,
C-ai câştgat toţi spinii coroanei de Iubire !”
Ca o replică personală la Cântarea Cântărilor din Vechiul Testament, dar şi ca un joc de cuvinte ce îndemnă la o altă cheie de lectură, poetul spune:
„N-au fost luminătorii, ci a luminat sărutul
Cântărilor cântarea îngemănând-o-n zodii.”
Cântarea Cântărilor, considerată de unii exegeţi drept un poem de dragoste ce nu are a cauta între cărţile Bibliei, a primit interpretarea cea mai frumoasă şi adevărată, anume dragostea dintre Hristos –Mirele şi Biserica- Mireasa, tema fundamentală.
Psalm dintr-un ciob de psalm revine la tema Creatorului–Olar şi a creaţiei sau a creaturii, printr-un paralelism între ceea ce creează olarul_”ceşti, idoli, porţelanuri” şi ceea ce Dumnezeu-Olarul-Creatorul a făcut din lut, adică pe om, căruia i-a dat apoi „suflare de viaţă”: „Atunci luand Domnul Dumnezeu ţărană din pămant a facut pe om şi a suflat în faţa lui suflare de viaţă si s-a facut omul fiinţa vie”. (Facerea, II, 7).
Iată versurile poetului Dumitru Ichim:
„Ceşti, idoli, porţelanuri, nu voi ca să te mustru,
Măcar un spin de viaţă, un freamat pus pe chiclă,
Din zeci de oglinzi, faţarnic, când te răsfaţă lustru,
La cină, chiar şi pâinea e meşterită-n sticlă.”
Maestru al cuvintelor si al îmbinărilor acestora, precum: „spin de viaţă”, „chiclă”, „lustru”, poetul Dumitru Ichim, el însuşi un „culegător de stele din stih de atlantidă” ne dezvaluie în finalul poemului că este vorba de Cina cea de Taină, unde Mântuitorul instituie taina Sfântei Euharistii pentru totdeauna. Întrebarea retorică asupra răstignirii Mântuitorului insistă pe ideea de neputinţă a umanităţii de a gândi şi de a face binele:
„Mă-mbată nebunia şi-n patimă viesparul:
De ce n-au spart ulciorul şi-au răstignit Olarul ?”
Arghezi vorbeste şi el despre cină in psalmul Ruga mea e fără cuvinte:
„Gatită masa pentru cină
Rămâne pusă de la prânz.
Sunt, Doamne, prejmuit ca o grădină,
În care paşte-un mânz. “
Ambii poeţi sunt obsedaţi de lumină; la Arghezi aceasta se rasfrânge pe obiecte, recompunându-le, dându-le o nouă viaţă, un sens nou:
„Tare sunt singur, Doamne şi pieziş !
Copac pribeag uitat in câmpie,
Cu fruct amar si cu frunziş
Ţepos si aspru-n îndirjire vie.
(…)
Nalt candelabru, strajă de hotare,
Stelele vin şi se aprind pe rând
In ramurile-ntinse pe altare.”
La părintele Ichim, lumina este iubire şi cantec, transfigurare mistică, icoană bizantină:
„Se lumineaza lemnul sub daltă şi gealăuri.
Aşa-mi mustra Teslarul întregul trup nemernic.
De slab te laşi Iubirii, atunci îi eşti puternic.
Au fluierul dă cântec din cioturi, sau din găuri ?
(…)
Sărutul din lumină se-nfruptă, nu din gânduri.
Iubirii, tâlc de flutur, din oglindiri cunoaşte-i !
Altfel, ce toarce gândul, e doar mătasea broaştei !”
(Psalm de luminare a lemnului)
La Arghezi, lutul se impleteşte cu visul si cântecul; ideea de dumnezeire este pusă pe seama neputinţei sfinţilor de a-şi imagina transcendentalul, in timp ce el, poetul, cade la picioarele Mântuitorului din icoană, sărutându-i-le cu lacrimi ca o „boabă de mărgea”:
„Doamne, izvorul meu şi cântecele mele !
Nădejdea mea şi truda mea !
Din ale cărui miezuri vii de stele
Cerc să-mi îngheţ o boabă de mărgea.
(…)
Eşti ca un gând, şi eşti şi nici nu eşti,
Între putinţă şi-ntre amintire.”
(Pentru că n-a putut să te-nţeleagă)
Câteva sonete şi anume: Psalm cules din spini de cactus, Psalmul Apokastazei, Psalmul la modul grammatical al iubindului si Psalm din păgâna humă au ca temă eternitatea iubirii. Poetul creează imagini plastice şi auditive, într-un simbolism rimbaldian uneori, iar alteori utlizează expresii proprii, umblând la gramatică şi vocabular, reînnoindu-le ca şi cum ar zidi un templu, un templu al cuvintelor şi necuvintelor. Iată de exemplu, dativul etic, una din construcţiile sale preferate: „cui oare mi-a-nflorit cireşul ?” (Psalmul Apokastazei). Gerunziul devine substantiv: iubindul:
„Schimbând infinitivul, cu-alt infinit_iubindul”
(Psalmul la modul gramatical al iubindului)
Unele verbe sunt folosite fără prefixele obişnuite sau desinenţele specifice de persoană: „ se-oglindă” in loc de „se oglindeşte”; „floresc” în loc de „înfloresc”, în sintagma „floresc colindul”. Efectul poetic este inimaginabil, rimele curg, traducând o atmosferă ţesută exclusiv din lumină si cântec; este vibraţie pură, flacără divină:
„Flămând cântec din cântec” (Psalmul Apokastazei)
„Junghierea din lumină, când perla se razbună ?” ( Psalmul la modul gramatical al iubindului).
Trăirea paroxistică a acestui înalţător sentiment de iubire lăsat umanităţii de Cel care a creat-o îl conduce pe poet la recunoaşterea faptului ca „totul e iubire”:
„Iar Fiul tau Olarul, i-a fost luat ca fire,
Cu os de axiomă_ că totul e Iubire !”
( Psalmul Apokastazei)
Psalm din păgâna humă aminteste deopotrivă de celebra pictură a lui Tizian_Dragoste sacră şi dragoste profană şi de poemul eminescian, Venere si Madonă. Poetul creează o rimă care surprinde, între „Voroneţ” si „tristeţi” pentru portretul iubitei, asociind elemente contrare, asemenea unui mit. Frumuseţea, ca si iubirea, generează armonie, dar şi dizarmonie, poate inchide in ea raiul şi iadul. Poetul se adresează iubirii ca unei fiinţe, folosind un vocativ la fel de expresiv ca şi celelalte sintagme proprii:
„La tine vin, Iubireo , cu flacăra păgână:
Cred că din toate iadul Ţi-a cam scăpat din mână !”
În Psalmul iubirii nebune, poetul creează mai întâi o imagine feerică, idilică în care însăşi „prăbuşirea” este sinonimă cu „cântecul”:
„ Nu-i prăbuşirea cântec ?”
Iubirea trebuie preţuită la maximum, nicidecum desconsiderată:
„ Să nu aduci Iubirii nedreapta înjosire
C-ai şti pe unde iarna ţi-a inflorit salcâmul”
Un verb nou, „a flauta” pentru „a cânta la flaut”, alături de dativul etic din „ţi-a inflorit” rezoneaza puternic imagistic:
„Ce-ţi pasă violetul că-ţi flaută prin ramuri…”
Din nou apare o altă structură lingvistică şi poetică, generatoare de ameţitoare adâncimi: „inimile noaste îi galopează caii”
Finalul sonetului, iubirea tragică, iubirea profundă intrată in propria-i nefiinţare, prin ardere, aduce un dialog straniu al poetului cu insăşi moartea:
„Râzând îmi sari in braţe:Ne caută, -i la uşă !
Zi-i : Moarteo, mai aşteaptă, până vom fi cenuşă !”
Vocativul „ Moarteo !” ca şi vocativul „Iubireo !” aduce o semnificaţie aparte în registrul expresivităţii stilistice a poeziei părintelui Ichim, acesta plecând de la o formă populară pentru a ajunge la o structură superioară, în care cele două guvernatoare ale Vieţii, Iubirea şi Moartea se întrepătrund şi lucrează în mod tainic.
La Arghezi, în Priveghere, poetul îi spune ceasului din urmă să plece:
„Ţi-am auzit aripa de scrum,
Cată-ţi de drum”
La părintele Ichim, nu Moartea este cea care are ultimul cuvânt, ci Iubirea:
„Chiar iadul făr`Iubire ar fi lipsit de straie,
De n-ai fi fost, de unde ar fi furat vapaie ?”
(Psalm cu carlionţi de aur)
Estetica, aşa cum este ea cunoscută ca ramură a filosofiei, ce tratează problemele artei şi ale frumosului, a reuşit oare să dea un răspuns categoriei sau noţiunii de „sublim”? Sonetele părintelui Dumitru Ichim il oferă „cu asupra de măsură”.
–––––––––-
Emilia STROE-ȚENA
10 iunie 2019
Alexandria