Mariana GURZA: LITANIE pentru flacăra Libertăţii

Motto:

 ,,cerne Doamne liniştea uitării
peste nesfârşita suferinţă
seamănă întinderi de credinţă
şi sporeşte roua îndurării

răsădeşte Doamne dragostea şi crinul
în ogorul năpădit de ură
şi aşterne peste munţi de zgură
liniştea iertarea şi seninul”.

                                   (Rugă – Corneliu Coposu)

 

          Iată-ne în fața unui nou volum de versuri    ,,TIMIȘOARA – Acolade peste timp” purtând semnătura jurnalistului, publicistului, romancierului și poetului Marin Beșcucă. Timpul scurs din decembrie 1989 și până acum, și-a pus amprenta pe eul poetic ca o ardere de tot continuă.

            Volumul de față se dorește a fi un omagiu adus Timișoarei, unde flacăra libertății a fost aprinsă de oamenii cetății. ,,…Timișoara se reazemă /cu coatele pe Bega,/ puhoi     de gloanțe și studenți,/ profesori, muncitori/ s-au înviat ATUNCE…/ Phoenix în Decembre!/ fâlfâind între Operă/ și Catedrală… Un timp al morții, timpul din acele vremuri odată cu primul căzut. Dar, ,,Bega nu spală sângele,/ Bega încă ascultă, dar…/ Bega nu iartă/ Tedeum se aude din arhitectura speranței”. (PREAMBULUL)

Strigătul poetului sună ca o litanie pentru cei răpuși, pentru cei rămași cu năzuințe de bine.

Parcă îl aude pe Senior spunându-i: ,,Cine uită trecutul, merită să-l repete”.

Cum ar putea să uite poetul acele zile? Se spune că poeții se bucură de iubirea Lui Dumnezeu. Cu menirea lor profetică, punctează de multe ori momente care rămân mărturie peste ani. Trăirea poetului Marin Beșcucă străbate fiecare poem. O zbatere intensă, parcă ar picta din lacrimi imagini sângerii. Bega încă ascultă, Bega nu iartă, ,,BEGA își tremură năduful…/ ce s-ar mai burzului,/ dar pentru cine? ascultă, spală timpul, tace,/și curge…/ se uită-n venirea zorilor/ și deplânge uitarea,/ …mai suspină,/ dar o face-n sânii apelor,/ să nu tulbure!/ sunt oameni și ei…/ plâng, se bucură, uită,/ BEGA însă, NU IARTĂ!/ …da-da BEGA e natură,/ BEGA e dinspre DUMNEZEU,/ nu minte, nici nu iartă ce nu se poate spăla,/ duce-n efervescentul zbaterilor de ape/ și de ascunsuri în nămolurile tăcute,/ toate câte s-au fost,/ așa cum s-au fost!/ se prea poate de stai de vorbă cu ea,/ se prea poate…/ poate un dram de noroc,/ dar este șoptire care trebuie deslușită,/ poate inima!/ sufletul știe că ar urca,/ iar acolo sunt toate cum se trebuie…/ da, tace BEGA, tace, /dar NU IARTĂ nimic dinspre Adevăr,/ nimic!/ cum care Adevăr?/ se aude din ceruri,/ dar mai am de căutat ca trăitor trecător!”. (BEGA ÎNCĂ ASCULTĂ)

Parafrazându-l pe Emil Cioran, să te gândești spre ce vei fi? ,,Regretele tale n-au viitor. Și nici un viitor nu-i al tău. În timp nu mai e loc, în timp zace groaza”. Imaginile acelor versuri „din lumi nedefinite,/ glasul ţi-ai încins,/ prin ceruri desfundate/ ecoul ţi-s-a-ntins,/ cum luna se trezeşte în zumzetul de zori,/ aşa şi tu,/ ATUNCE!/ ai dat Lumii fiori,/ puhoiul fără stavili/ s-a revărsat în drum…” (TIMIŞOARA)

Din ,,pasul minții” ne trimite semne, ca un biet trecător, trecător prin semne… Faptele de atunci, evenimente de azi prind culoare prin versul revărsător. ,,Aci s-a mințit cu morții,/ s-a ascuns numărătoarea,/ s-au lăsat prea ușor să urce sufletele/ cu trupurile topite-n crematoriu…/ s-au făcut prin tedeumuri și alte cântări/ încercări de primeniri!/ dar lăcrima și Liturghia…/ BEGA îi povestise TEROAREA…/ da, patria cea dragă, TIMIȘOARA,/ a frânt în răspântii și istorie și țara…(BEGA ÎNCĂ ASCULTĂ)

Marin Beșcucă scrie cu sufletul. O poezie contemporană, poate pentru unii atipică, dar plină de nuanțe filozofice și bogată în metafore. Uneori te cutremură prin firescul expresiv prin adevăruri doar de Cer știute. Revine des la curgerea apei, la Bega care nu va spăla niciodată sângele vărsat. Apa ca simbol în literatură reprezintă dintotdeauna însăși viața, simbolul fertilității, înțelepciunii, virtuții și harului dar și generatoare a vieții și morții în tradițiile creștine.         ,,…BEGA NU SPALĂ SÂNGELE/ spuneam,/ și-l aține…/ în cumințenia fiirii ei știe/ ce e sacru și ce nu-i,/ știe și cât Adevăr/ s-a păstrat/ din Adevărul scânteii ce s-a prăvălit/ peste catedrală,/ peste piața balconului,/ peste gloanțe, și peste șenile,/ peste muțenia cu care muncitorii/ înghițiseră     c-au ieșit mai târziu…/ cine știe câte ascunde crematoriul acela,/ al bolii sfârșitului de secol,/ al sfârșitului de mileniu…/ deja atât de puțin s-a strecurat din mileniu,/ dar deja un deget din palma secolului/ și nu prea din Adevărul Scânteii…/ sunt încă murmure,/ piața se adună încă/ scânteia nu mai are Scânteia aceea…/ Scânteia!/ pașii morții încă se văd,/ dar moartea nu știe…/ iartă-i, Tată, nu știu ce fac,/ iartă-i, Tată…”. (BEGA NU SPALĂ SÂNGELE)

Ca o rugăciune se desprind poemele, pentru cei care nu mai sunt. Cu o candoare discretă poetul imploră Cerul pentru iertare și îndurare. Timișorenii lui dragi, prezenți discret în poem, dar neuitat și la loc de cinste stă Seniorul ale cărui îndemnuri i-au fost de folos.

,,Puterea noastră născută din morminte s-a adăugat la puterea de viaţă şi la curajul celor care, înfruntând primejdiile, au zidit o ţară care nu mai poate fi dărâmată. Stăpânirile şi domniile sunt vremelnice, naţiunile vrednice sunt eterne, neamurile înaintează peste oprelişti pe drumul destinului lor, vrednicia marilor înainte-mergători se împleteşte în viaţa celor care sunt şi a celor care vor veni”. (Corneliu CoposuDin cuvântarea rostită la 1 Decembrie 1990)

Așa aș putea explica truda poetului în a zidi în eternitate poeme pe care ni le oferă cu multă generozitate: dorul de Dumnezeu, iubirea pentru Adevăr și dragostea pentru semeni, care se revarsă din belșug în toate creațiile sale.

Marin Beșcucă, deși azi marginalizat, își va găsi locul binemeritat printre scriitorii români care lasă un semn în urma lor ,,…deoarece timpul este nu/ doar impasibil,/ cât și un invidios de primă mână/ și poate intenta temutele „de îndată”…/ …/ vrem o lacrimă!/ și lacrima s-a curs…/ din     iubire pentru Adevăr!/ suspină Poetul ce-mi risipea ființa,/      din toate-am a vă da,/ doar să-mi vedeți Credința…”      (BERE DE 3 SECOLI)

Continue reading „Mariana GURZA: LITANIE pentru flacăra Libertăţii”

Dan-Obogeanu Gheorghe: Flori de măr pe Trup de Cruce (stihuri)

Rugăciune de început

 

Doamne, dă-mi mie Lumină,
Între zorii ce apar,
Sau în roua din grădină
Să-mi spăl chipul iar si iar.

Să fiu vesel dimineața
Când la lucru am plecat,
Și să-mi ia din cale ceața
Și tot gândul necurat!

Doamne, dă-mi o zi cu ploaie
La amiaza când trudesc,
Inima să mi se-nmoaie,
Sufletul să-mi răcoresc…

Să fiu bine și mai vrednic
Iar la munca să am spor,
Să nu fiu acel netrebnic
Care-și vrea un trai usor!

Iar spre seară dă-mi odihnă,
Și la masă când m-așez,
Cina să-mi fie cu tihnă
Și la Tine să veghez

Lângă candela aprinsă
Să Te caut iar și iar,
Ruga mea tot mai aprinsă
Să nu ardă în zadar!
Amin!

 

 

Rugăciunea primei stele

 

Ma iartă, Doamne, fără nori
Să strălucesc, pe Cer, în seară,
Și când mă prinde somnu-n zori
S-apuc să-ți cer iertare iară!

Sunt prima dintre mii de stele
Ce m-am rugat în seara asta,
Să fie dulci vorbele mele,
Și nu-mi închide, Tu, fereastra….

Să intre pân ‘ la tine-n Casă
Lumina ce mi-ai pus-o Vie ,
Să-ţi strălucesc pe a ta Masă
Prescure și Viţa-de-Vie

Din care Tainele Iubirii
Se-mpart, în Cruci, peste morminte,
Și-n toată vremea Devenirii
Să nemurim printre Cuvinte….

Sunt prima Stea. din prima seară,
Primește-mi Jertfa-n Rug de ceară!

Amin!

 

 

Vino!

 

Vino lângă inima mea
Și te așază pe umărul moale
Ca o pasăre pe cuib…
Te voi feri de ploile
Ochilor nemângâiați de sărutul soarelui
Și te voi ascunde
De norii șoaptelor grele…
Vino!

Așază-te pe umărul drept,
În locul îngerului păzitor,
Ca o stea pe vârful muntelui….
Mă vei feri de singutatatea
Zilelor fără început de povești
Și mă vei privi
Cu ochii din Cer…
Vino!

Te chem cu dorul tău
Și îmi răspunzi cu iubirea ta
În legătura dintre două fire de Lumină…
Privire de stea
Pe vârful de munte cu zăpezi
Albite de nopțile târzii
În care inima mea bate
Cu milioane de pulsari
În Cerul, de albastru mozaic,
Rupt din pereții moscheilor albastre
Sau din oceanul bătut de Steaua polară…
Ești luntrea mea
Care îmi duce gândurile
Prea departe de uitare
Și prea aproape de inimă
…………………………………………..
Risipește-mi uitările
Cu uitarea ta…
Dar vino
Pe umărul stâng
Și ascultă muzica
Unei inimi
Care bate în pământul
În care îmi îngrop
Ultima tristețe de mâine!

 

 

Flori de măr pe Trup de Cruce

 

Flori de măr pe Trup de Cruce
Peste umeri arşi de soare.
Roze peste frunte duce,
Pică Sânge şi sudoare.

Coroniţă-n spini croită
Pentru necinstita ură,
Viaţa-n chinuri e trăită
Pentu Cel ce-n veci ne fură.

Toata patima din fire
Şi durerile din noapte,
Dăruind numai Iubire
Cu Vin dulce, Pite coapte…

Unde lucrul pus pe grabă
Nu-şi găseşte rod în veci,
Unde tu nu-ţi cauţi treabă
Cum vrei lucrul să-ţi începi?!

Cum poţi crede că din vorbe
Spui că eşti Fiu de Pământ?!
Eşti doar blidul plin de ciorbe…
Nu eşti Vinul din Cuvânt!

Nu poti cere zori cu Soare,
Nici măcar un Răsărit,
Esti adâncul dintr-o mare
Sau un câine nedormit.

Toate-s puse pentru tine
Intre ani şi ani de viaţă
Şi-l alegi pe cel ce-ţi vine
Doar trăgând un cap de aţă

Care se deşiră-n clipă
Ca un vis ce l-ai dormit,
Pierzi doar zile de risipă
Pe un timp ce-i doar un mit.

O poveste fără Taină,
Tristă slova-n părţi de Cruci,
Grea îţi e durerea haină…
Si mai greu când tu te duci.

Lasi pământului o pâine
Dintr-un trup ce-ngraşă huma,
Însă nu laşi pentru Mâine
Nici macăr să-ţi plângă muma…

Toată Facerea ta bună
Şi tot sânul plin cu fiere,
Ai fost, pentru lume, ciumă
Cand puteai ca să fii miere!
………………………….

Flori de măr pe Trup de Cruce,
Bate vânt pe la răscruce!

 

 

Alături de o Stea

 

Flori cu rouă printre amintiri,
Sub un Cer cu zâmbet în priviri,
Cerne pomul cu petale-n zori
Mii de fluturi cu mii de culori.

Continue reading „Dan-Obogeanu Gheorghe: Flori de măr pe Trup de Cruce (stihuri)”

Eleonora SCHIPOR: Biblioteca pătrăuceană – gazda unei manifestări importante

             Suita dee manifestări festive dedicate jubileului de 80 de ani ai renumitului savant bucovinean Ilie Popescu se pare că se încheie deja.

            În aceste zile a avut loc și o întâlnire cu domnia sa la biblioteca principală a satului său de baștină Pătrăuții de Jos. Până a ajunge în satul natal, domnia sa a fost sărbătorit la Cernăuți, la Storojineț, la Suceava, la Universitatea Națională din Cernăuți, unde a muncit peste 4 decenii.

            La biblioteca pătrăuceană a fost pregătită o expoziție doatată cu o parte din cărțile octogenarului nostru, cu ziare, fotografii. Expoziția a fost pregătită de doamna Maria Ștefureac, bibliotecară șefă a bibliotecii noastre.

            Printre invitați s-au numărat și  sora mai mare a domnului Ilie Popescu, Aurora Opaeț, în vârstă de 89 de ani. Vom menționa că frații Ilie și Aurora Popescu-Grijincu sunt unicii supraviețuitori rămași din satul nostru, care s-au întors din neagra străinătate unde au fost deportați.

             De asemenea a fost prezent primarul satului dl Gheorghe Fedorean, cu soția sa Olga, lucrătoare a primăriei, profesorii școlari, Lidia Șurdac și Ion Pojoga, sora medicală Maria Drozdic, educatoarea de la grădiniță Violeta Popescu, frizerița și bucătăreasa Maria Cnapic, șoferul ambulanței locale Ion Schipor.

            Trei eleve ale școlii medii au citit câteva cugetări din cărțile d-lui Popescu, i-au declamat și câteva poezii despre oamenii de vază ai satului. Fetele au primit diplome din partea Filialei ASCIOR-Cernăuți, deoarece majoritatea celor prezenți la manifestare sunt și membri ai acestei Filiale creștine, reviste și ziare.

            Despre viața și destinul profesorului Ilie Popescu, am vorbit chiar eu personal.

            Domnia sa s-a referit la anumite etape ale vieții, la cărțile și lucrările publicate, la participările la Simpozioane și Conferințe, la crucile comemorative ridicate prin satele noastre bucovinene, în cei 10 ani de când conduce Societatea regională „Golgota”. De asemenea a înmânat câteva dintre cărțile sale recent apărute atât bibliotecii, cât și câtorva prezenți. Ziare și iconițe au primit cei prezenți și din partea mea.

            Domnul primar i-a înmânat și o foaie de laudă, mulțumindu-i pentru întreaga-i activitate științifică și obștească desfășurată de-a lungul anilor.

            Rând pe rând vorbitorii s-au referit la calitățile sale profesionale, acentuând meritele, apreciind munca și eforturile depuse în întreaga sa carieră.

            Toți i-au dorit multă sănătate, succese, împliniri, noi realizări, noi publicații și activitate la fel de intensă ca și până acum.

Doamna Maria Ștefureac, gazda sărbătorii în cauză, a mulțumit frumos tuturor pentru participare, pentru prezență. Domnia sa l-a invitat pe octogenarul nostru să poftească ori de câte ori va dori atât la biblioteca sătească, cât și în satul său de baștină, a cărul Cetățean de Onoare este.

             Sperăm că așa va fi și vom putea avea încă multe asemenea întâlniri de suflet.

 

 

Eleonora SCHIPOR,

profesoară, membră a Uniunii Bibliotecarilor bucovineni

Președinta Filialei ASCIOR-Cernăuți, Cetățeană de Onoare a satului Pătrăuții de Jos

Corneliu NEAGU: În țara lui Păcală

ÎN ȚARA LUI PĂCALĂ

 

Stă cugetul pe prispa unui troc

cu gândurile strânse ca-ntr-o plasă

pe întrebări care revin ad-hoc

din sfera minții încercând să iasă.

Sunt întrebări ce-și caută răspuns

pe nesfârșite clipe de-ndoială

rămase-ntr-un trecut de nepătruns

țesut în umbre negre de cabală.

Privești-napoi, total nedumerit,

ajuns târziu pe margini de tăcere

cu-avântul tău, cândva nestăvilit,

strivit acum pe umbra care piere.

 

Iar truda ta, ce haruri îți aduce? –

te-ntrebi adesea, când privești-napoi…

Te lupți din greu, muncind până te-ndoi,

ducând în suflet nevăzuta-ți cruce.

E crucea grea a existenței tale,

o porți crezând că vei răzbi cumva,

dar cum să crezi că singur ai putea

printre atâţia proşti ce-ţi stau în cale?!

Încerci mai mult și te frămânți din greu,

sperând că poți să îl învingi pe Prost

pe Gură Cască sau pe Derbedeu,

pe toți ce-n viață umblă fără rost.

 

În țara marelui erou Păcală,

învață, mai întâi, să te cunoști!…

Adună-nțelepciune ancestrală

ca să-i învingi definitiv pe proști!

———————————————–

Corneliu NEAGU

București

27 noiembrie 2019

Mariana Zorița TURDA: Lasã-mã sã te descopãr…

Lasã-mã sã te descopãr…
Iubitule !
În lumina ochilor tãi…
Sã mă scald ,
Sã vibrez, sã dansez
Pe al fericirii…
Vals !
Primește-mã in bratele tale !
Alintă-mi sufletul pustiu…
Și fã-mã iubite…
De-acuma…
Doar a ta !
În veci ca sã fiu !
Și mai poartă-mã iubite cu dor…
Pe margini…
De prăpăsti  sã zbor !
Fã-mi așternut
Din inima-ți curată
Pentru dor !
Iar,din mine…
A ta adorată sclavã !
Fã-mã sã vreau…
O nemuritoare iubire!
Fã-mã ca viața…
Sã -mi pară frumoasă
Lângă tine iubind !
Mã doare dorul de tine
Mã arde vãpaia iubirii
Din …inimă și trup…
Lasã-mă să descopăr …
Lângă tine,iubite…
Că dragostea nu este
Doar un truc !
27 .11.2015

————————–—————–

Mariana Zorița TURDA

Simina PĂUN: fă-mi copii!

fă-mi copii!

 

să mă iei de poți, din caleaşca sacră!

du-mă în conace sau cum vrei să spui!

du-mă-n vieți deșarte, zvârle-mă în lume!

să iți fiu aievea iar tăcerea cruntă să ți-o pun în cui.

 

sunt oglinzi prea sparte, sunt fărâme mii!

împotriva morții sfinte, dă-mi copii după copii!

dă-mi iubire, vinde-mi moartea! fă-o un fuior de fum!

doi nebuni în viața tristă alergăm singuri pe drum.

 

mâine dimineață, flori de colț din piatra sfântă,

vreau să-ți fiu în suflet mut!

vreau să-mi fii frunzar în toamnă peste trupu-mi tremurând!

 

zboară-mă pe o petală! du-mă-n Cipru!

du-mă-n Malta! o malgaşă să mă faci!

însă fă-mi copii o droaie! nu ca noi, sinucigaşi…

ieşi din cartea destrămată! ia-l pe  Kafka,

dă-mi-l mie!

un proces al nemuririi şi-o iubire străvezie.

 

ia-mi un sân şi umple-ți viața! pântecul e-al tău, se ştie!

fă-mă un cireş în floare! fă-mi copii! să-mi faci o mie!

fă-ți din coapsele-mi liane! prinde-te de ele-n zbor!

iar călcâiul să-l laşi liber…de-l atingi, să simt ca mor.

 

ia-mă dragul meu sihastru! plimba-mă uşor pe Leu!

într-o viață după moarte, vreau să fim doar tu şi eu!

ce-ți sunt eu, când nu-mi eşti tu! ce-mi eşti tu, când nu-ți sunt eu?

sunt o lacrimă prelinsă pe obrazul unui zeu…

 

du-mă-n zări neîmplinite unde florile zâmbesc!

dă-mi iubire-ntârziată şi prin ceață-nvăluită mă învață să trăiesc!

să îmi vii cu o-mbrățişare dintr-o clipă netrăită!

ne-mplinirea fă-o stâncă doar de inima-mi ştiută!

să nu se audă-n beznă plânsul meu cel femeiesc.

dă-mi copii din flori de lotus şi apoi să mă căiesc!

te iubesc şi-ți sunt iubire, punte peste ani şi timp,

suntem zale-n salba vieții fără niciun anotimp.

 

împotriva morții, tragică beție ce mă cheamă tandră, ce mă ia şoptit,

mâine dimineață, când va fi să fie, dă-mi copiii morții!

…paşii trişti ai sorții să-i îngrop timid…

———————————–

Simina PĂUN

27 noiembrie  2019

Marian Florentin URSU: toamna foarte târziu (poeme)

 

de fapt când e toamna foarte târziu?

când mă surprind nostalgiile urcându-mă

în vârful pereților

când mă uit la tine fix din lăuntrul ochilor mei

cu pupilele răsucite

înconjurându-mă cu tine?

 

de fapt când e toamna târzie?

când te muți tu la mine

și eu îmi întorc sufletul înapoi în mine

și-ți tremură iubirea de frig

încotoșmănată pe margini

când mă rogi să te strâng cu genunchii la piept

să mă uit la tine

din toate părțile

de deasupra copacilor?

 

spune-mi, de fapt când e toamna târziu?

când îmi rupi trupul în crengi uscate

și inima în fâșii

când faci un foc în mine să mă privesc în el

și tu

îți încălzești picioarele ude

de atâta toamnă-n neștire ?

 

                   trupuri până la nori

 

stai lângă mine tolănită în așternutul

acesta al anilor

probabil mi-am pierdut definitiv

arealul

în încleștarea orgoliilor

dar tu mă vezi ca pe un joc de linii și nuanțe

ca pe o artă personală

o arhitectură a închipuirilor tale

pesemne te-ai obișnuit cu rutina

trupurilor noastre până la nori

 

cum ar fi de pildă

dragostea fără uși trântite

setea fără buzele arse

picioarele tale nemăsurate

fără privirea mea de expectativă ?

 

în definitiv,

cum ai putea să le spui

apelor să nu mai fie râuri

timpului să nu mai fie nisip

iubirii să nu mai fie rană?

 

cum ai putea să-i spui ecoului meu

să nu te mai strige

pe nume?

 

vedenie

 

ca să nu-mi uit regretele

am căutat umbra absenţei tale

prin toate peregrinările

 

ca să nu-mi uit amintirile

am răscolit toate

sertarele

închipuirii mele

 

ca să nu te uit pe tine

am aşezat toate

paharele unul peste altul

până mi-ai apărut

într-o vedenie

 

cocorii pulsând

 

port ceasul care mi-arată ora invers

secundele îmi bat în tâmple

cu ciocanul

simt adulmecarea unei nopţi

definitive

 

azi am văzut păsări cenuşii

ocolind trecutul

în cercuri mari

 

copacii îmbătrânesc deodată cu clopotniţa

catedralei

nu ştiu de ce îmi simt timpanele

pulsând

în cadenţa cocorilor

care se pregătesc de o călătorie

lungă

ca o ultimă

dorinţă

 

tu nu trăiești printre oameni

 

tu nu trăiești printre oameni.

tu trăiești într-un crepuscul

între ocean și nisipuri

doar stelele căzătoare

mai pătrund în aurora

templului tău

 

tu nu trăiești printre oameni,

tu trăiești printre nemuritori

și centauri

care te păzesc în labirintul cetăților

scufundate

 

tu nu trăiești printre oameni,

tu trăiești printre sfincșii

care veghează tăcerea pustiului

tu nu trăiești printre oameni,

tu trăiești printre statuile templelor

îngropate

 

doar mai apari dintre ruine uneori

călare pe inorogul tău alb

care mai străpunge câte un îndrăgostit

în centrul inimii,

transformându-l

în legendă

 

furând un amurg

 

nu știu ce ți-a venit dintr-odat

să răstorni o livadă în paie

înseram sub un măr tămâiat

și obrazul ți-era de văpaie

 

nu știu, parcă voiai ca să guști

cu buzele macii și altarul

și izvorul de munte să-l muști

să ne curgă prin sânge hotarul

 

nu știu ce ți-a venit într-un pârg

să arunci peste mine grădina

când plecam să furăm un amurg

și o lună pândea ca jivina

 

 

mi-e dor să m-ascund după tata

 

nu poți ascunde întunericul

în pumni

doar lacrimile câteodată

să nu îți vadă nimeni

abisul

 

mi-e dor să m-ascund după tata

de vremea cea rea

de furtuna acidă

 

mi-e dor să mă apere tata

de glonțul la tâmplă,

de lumea fetidă

 

 

                                vocația de nepereche

 

îmi plăceau rutina, banalitatea,

tu îmi testai puterea mea de abstracție

căutând semne zodiacale

din celălalt capăt al nopții

 

Continue reading „Marian Florentin URSU: toamna foarte târziu (poeme)”

Nastasica POPA: Se-aștern tăceri (poeme)

Pe buze-ți stau cuvinte

 

Privesc în ochii tăi, frumoși ca mura coaptă,

Umeziți de doruri… mai caută iubirea

În anotimpul sterp, adulmecând o șoaptă,

Ce-n foșnet pe alei sub tălpi îi simți zdrobirea.

 

Rana se-adâncește,străpunge zid de-albeață

Și obosit te-așezi, om bun și fără teamă

S-asculți cum plânge-n tei o voce șugubeață…

Îți strigă anii tăi, dar nici n-o bagi în seamă!

 

Și nu găsești în timp nici vreri nici lecuire,

Un gol spre amândoi îți rătăcește-n suflet

Când șoaptelor din vânt le dai o tâlcuire,

Iar pașii tăi greoi îți poartă-n vreme-un umblet.

 

Pe-un răsărit de vis ce-ți tremură-n lumină

Ai vrea să guști din el, pe buze-ți stau cuvinte…

Ca-ntr-un ceaslov deschis pe-al slovelor stamină,

Tu mă priveai în ochi, uitând de cele sfinte.

 

Și patru ochi râdeau… sortiți într-o chemare

De timpul sângeriu, mustrat de dor năpraznic

Se scuturau din cer povești din nopți amare…

Pe umeri îmi așterni sărutul tău obraznic.

 

 

 Iaca mi-a venit fetița!

                       (Poezie dedicată mamei mele care suferă de Alzheimer )

 

E tristă casa ta măicuță…

Și-au scuturat castanii frunza

Iar florile-au murit în glastră,

Păienjeni țes prin colțuri pânza,

Iar tu îmi pari așa… micuță!

 

La casa ta e-o țiglă spartă,

Pe lângă hornuri, ploaia plânge

Odaia-mi pare-acuma sumbră,

Fiorii reci îmi trec prin sânge,

Tu ții o cană, strâns de toartă.

 

Și nici nu vezi că sunt acasă…

-Aștept să-mi vin-acum o fată!

Am ochii ațintiți pe poartă.

Tu cine ești așa-ngâmfată?

Când vezi că grija mă apasă.

 

Auzi…? A scârțâit portița…

-Nu-i nimeni, mamă! Poate vântul

Că s-a pornit de două zile,

Din pomi a scuturat veșmântul!

-Ba… iaca, mi-a venit fetița!

 

Că a plecat din zori la școală

Și plouă și-i cam dezbrăcată.

Am să îi fac chiar azi șosete

Și-n gânduri sunt neîmpăcată

Că mâine va pleca iar goală.

 

-Off,mamă… tu nu mă vezi aici?

Am fost și eu odată mică…

Dar azi sunt mamă și bunică.

Mama tot puilor dumică!

-Ce spui acolo…? Ce vrei să zici?

 

Ia…vezi, că latră și un câine!

Eu fata mea aștept să vină

Iar tu imi pari a fi străină!

Pe cer se-arată lună plină.

I-am spus… la-ntors, să ia o pâine.

 

Unde o fi…? De ce nu vine?

-Măicuță azi este ziua mea…

Și uite… eu ți-am adus un șal!

Când s-o schimba afară vremea.

Probează-l! Vezi dacă-ți convine.

 

-E călduros și e de lână…

Am și șosete croșetate

Și un fular, papuci și ghete

Și bune-s pentru-a mea etate!

Surâde când o țin de mână.

 

*iaca-iată, uite, vezi, ascultă

*goală-(aici)-îmbrăcată neadecvat in comparație cu vremea

 

 

Frânge tăcerea

 

De-atâta tăcere adoarme-anotimpul

Iar dorul ce doare stârnește furtună,

Adună toți norii și fulgeră, tună

Par clipe funebre, oprit e și timpul.

 

Se-ntunecă gândul, mocnește… tăciune

Când cerul dispare, cu-aripile arse,

Se rupe de lume-n fuioarele toarse

Se-afundă în hăuri și-a lor goliciune.

 

Continue reading „Nastasica POPA: Se-aștern tăceri (poeme)”

Paul LEIBOVICI: Putem trăi fără internet?

Zilele trecute avusesm o întîlnire cu un vechi coleg ,într-o localitate din nordul țării ,unde puteam ajunge doar cu trenul.Cu toate că în fiecare sezon mi-am cumpărat ,,Mersul trenurilor,,în ultima vreme nefăcînd astfel de deplasări,am renunțat la cărțulia cu scoarțele verzui.Telefonul de la gară era ocupat și timpul trecea…!?

Am tras în grabă ușa după mine ,tocmai cînd vecinul ieșea din lift.

-Pari grăbit ,îmi spuse gîfîind și trăgînd după dînsul căruciorul încărcat.

–Am o întîlnire la Natzeret  și nu cunosc ora sosirii trenului…am telefonat..Aș!nici un răspuns! Vecinul ,scoase din buzunarul hainei un telefon –drept ca al meu,apăsă pe clapele luminate și hop! Pe micul ecran era scrisă destinația-Natzeret,nr.trenului,și ora plecării din stația locală.Am respirat adînc și privind la acele ceasului mi-am dat seama că…l-am ajutat pe vecinul Moses să intre în locuința sa. Acum  trăgeam în doi căruciorul .Ne-am așezat față în față.Nevastă-sa ne-a servit două expresuri. Și mai  aveam încă timp de flecăreli.

-Cum ai făcut  Moses ,că și eu am o drăcie ca asta…telefon mobil…adică ,,o mobilă purtătoare!

Nici o problemă! Îmi explică Moses, în timp ce mai trăgea din pipă și-și aranjă ochelari .E drept că din nou apăsă pe cîteva butoane și hop: ora 12,30 trenul nr,….

-Bă,zic eu…minune!-Nici o minune…INTERNET….asta-i tot.

Fănică-ginerele meu –inginer la o societate de transporturi –avea totdeauna geanta încărcată cu dosare,planuri, și în drum spre casă ,uneori se oprea la ,,o vorbă  cu noi,mai ales că mama-soacră care îi pregătea o gustare…eu un păhărel de coniac …că ea ,Geta adică fiica noastră avea un program încărcat la Policlinică. Numai ,de la o vreme Fănică de cum deschidea ușa ,cu zîmbetul pe buze și fără geantă, părea mai altul..adică relaxat,zîmbea…ce mai ..La început ,i-am spus lui ,,Mămica,,că așa-i spun nevestei mele,,Mămico,,ce-o fi cu Fănică?! A schimbat serviciul?..Coboară din auto, nu știu cum, dar e relaxat…N-am îndrăznit să-l întreb..că de ,nu face! A doua zi, de cum intrară amîndoi,căci și ea Gina,adică fiica noastră venise de la slujbă mai devreme.

–Spune ,fiică mea ,cum de la o vreme sunteți mai liberi..fără geanta plină cu fel de fel de hîrțoage..

-INTERNET,răspunse și privirea-i sclipea …

-Am să vă instalez și vouă   INTERNET ca să avem o legătură continuu

Continue reading „Paul LEIBOVICI: Putem trăi fără internet?”

Emilia POENARIU SERAFIN: Strop cu strop (poezii)

O halcă de pământ

 

Din trupul tău smulg halca de pământ

Și îmi dospesc o gură, cu mulți dinți…

Dar n-am să pot din el, bunici, părinți,

Cu el mai pot o gură de mormânt.

 

Și n-am să pot nici mărul copt la gard

Nici iarna ca să fie mai geroasă…

Dar ce-a rămas, simțirea îmi apasă,

Scântei îl fac la somn, doar cât să-l ard.

 

Cum n-am să pierd un bulgar de pomană

Am să-mi clădesc, la casă, înc-un deal…

Ciopor de oi, un fluier, si-un caval

Și-un suflet de bătrâni în colț de strană.

 

Iar de mai am, promit că-nghit pământul

Să-l pot păzi… de hoarde de golani…

N-am să-l donez și nici nu-l vând pe bani

Îl dreg ogor să-mi seamăn tot cuvântul.

 

Iar de-mi rămâne fir din drag pământ

Îmi fac o turlă…să coboare sfinții…

Sub ea îmi pun toți moșii și părinții

Și plec și eu, cu ei…în Cerul Sfânt…

 

 

Strop cu strop

 

Unde ești de nu te pot atinge

Unde-ai adormit? În care loc ?

Puricii sunt  pâclă în cojoc

Și afară ninge!

 

Văd că te-a uitat și Dumnezeu

Drumul tău spre Iad și spre osândă

Lupii împrejurul tău la pândă

Fără ,, lepedeu” !

 

Trupul frânt de piatră, azi slabit

Prin boicot și din necuviiță

Cu altare sparte-n pocăință

Chin strivit  !

 

Continue reading „Emilia POENARIU SERAFIN: Strop cu strop (poezii)”