Marian Florentin URSU: Intensitate de toamnă (poeme)

ZBOR RĂTĂCIT

 

ai venit ca pasărea lovită

te-ai pus alături de gândul meu abătut

și smintit

privind cu ochi mari de rubin dimineața rănită

de muchii albastre de cuțit

 

nu știu ce vedeai în zarea fierbinte

străbătută cândva de inorogi și de cai

poate

trecerea omului prin iad, peste punte

ori viitorul îl ghiceai în semnul meu

din frunte

bătând cu ghioaga la porțile din rai

 

ai venit cu penele spulberate

te-ai prins șchiopătând

de coiful meu de stejar

cu aripa și visele-ți sângerând

într-un sfârșit de cer, de hotar

 

ai apărut într-un zbor rătăcit

în gândul meu palid, bizar

te-a săgetat o umbră ascuțită

răstignindu-te,

în cântecul tău galben

de canar

 

 

ȘI TE-AM PIERDUT

 

eu te-am pierdut prin merii roșii din livezi

când vara se mai târguia cu noi să mai rămână

și ochii îți păreau în zare tot mai verzi

când ți-ai desprins brățara umbrei mele de la mână

 

și te-am pierdut definitiv printre poteci

pe când ne-amenința cu frunze veștejite nordul

și nu știam de ce genunchii ți-s mai reci

când toamna cântă merilor de pe pământ prohodul

 

 

CÂNTEC DE FLUIER

 

dac-ar fi să mă rog,

m-aș ruga pădurii

să mă rătăcească

în veșnica-i noblețe

 

m-aș ruga femeii tinere

care m-a născut răcnind

din miezul crud al trupului

să mă zidească în țărâna udă

până nu mă mai văd

și m-aș ruga sălbăticiei

să mă urle

până nu mă mai aud

 

m-aș ruga vântului să mă prefacă în șuierat

de lună plină

și altarului să mă lase

să măsor brațele crucii

cu mâinile mele de copac

 

dac-ar fi să mă rog,

m-aș ruga

poalelor munților să se răstoarne

peste abisul cerului

răstălmăcind cuvintele dintâi

apoi să mă uite

înviat într-un spic de grâu

ori

în cântecul unui fluier

 

 

INTENSITATE DE TOAMNĂ

 

nu-mi mai recunosc ramurile

parcă s-au rărit

și decojit de substanță

sau e doar o părere, o iluzie

fiindcă păsările tocmai au plecat

în cârduri organizate

deodată cu oamenii

 

de ce să mai stea pe un arbor bătrân

ca pe o planetă fără roade

care trosnește și se cutremură

enervant în atmosferă?

 

Continue reading „Marian Florentin URSU: Intensitate de toamnă (poeme)”

Marian Florentin URSU: Poveste de vânt (versuri)

spuneai că suntem niște povești încă nescrise

cu niște coperți de aer

neputând decât să le respirăm paginile

și apoi să le numerotăm

ca pe zilele din calendar

 

cele cu roșu ar fi fost sărbătorile în care mă mai iubeai

până la delir

și cele cu negru erau zilele care nu existau

în definiția cosmică

a dragostei

 

credeai că suntem niște povești care nu trebuiau scrise

niciodată

care nici măcar nu trebuiau imaginate

vreodată

care trebuie doar strigate,

urlate,

de pe un continent pe altul

de pe o planetă pe alta

de la o iubire închipuită

la altă iubire imposibilă,

tare, tare,tare,

în niște zile cu vânt

 

 

FĂRĂ ORIZONT

 

ochii tăi erau nedefiniți ca azurul

iar nisipurile erau niște secunde trecătoare

călcate în împleticeala noastră

haotică

între cer și

pământ

 

doar marea

era ca dragostea

 

uneori prea aprigă

alteori prea sărată,

ba insuportabilă,

ba asimetrică

 

și aproape în fiecare dimineață

nu știu cum,

fără nici un

orizont

 

 

LOCUL DIN CARE-MI LIPSEȘTI

 

eu nu mă pot uita în partea din care-mi lipsești

 

câteodată era în stânga aleilor

uneori la marginea patului

și de cele mai multe ori la dreapta brațului meu

 

dar dintr-odată m-am trezit fără

jumătatea de chip

pe care mi-o luaseși

din ochiul

cu care te pândeam cel mai mult

și atunci m-am trezit atât de singur încât

eram doar eu și cu dumnezeu

vorbind în dodii

despre un fel de rai pe pământ

 

eu nu mă pot uita în locul din care-mi lipsești

fiindcă locul acela mi-e orb

și încet, încet,

încep să-mi crească niște cearcăne adânci

care îți caută chipul

în toate femeile pe care le întâlnesc

și pe care încerc să le zidesc

din același lut

în același loc în care stăteai

cândva

doar pentru mine

 

 

STINGERE DE PESCĂRUȘ

 

el e un pescăruș

și caută doar traiectoria

spre catargul cel mai apropiat sinuciderii

el e o tâmplă dezvelită de orice mângâiere

 

el e vântul liniștit al dimineții

în așteptarea glonțului

el e gândul nebun

zburând spre

amăgirea inexistenței

el e frunza care-și descrie visele

concentrice pe

liniștea unei ape

 

el e un sfânt într-un pescăruș

al cărui strigăt s-a stins

jumătate în inimă,

jumătate în mare

 

 

PEREȚI INVIZIBILI

 

între două duminici

noi imitam fericirea,

anostă

searbădă

ca sunetul unui violoncel uzat

de prea multe concerte ratate

de prea multe șuturi prin culise

 

între două căderi nervoase

noi imitam ecoul iubirii

deși suna fad

fals,

ca un diapazon dezacordat

de atâta lovituri

în niște pereți

complet invizibili

 

 

UMBRA UNUI CER

 

eu stau la umbra unui copac care nu există

dar îl măsor cu mâinile și mă cațăr cu privirea

pe toate păsările lui

până la sfârșitul treptelor

 

eu stau sub un copac violet

și cresc pe verticală

deodată cu văzduhurile

și mă agăț de fiecare secundă

a înălțării mele prin trunchiul lui

cuprinzând toată iubirea

frunzișului

până la neființă

și îi simt zbaterea

ca sângele pulsând

 

iar oamenii îmi par niște inexistențe

care se agață disperați

ca frunzele

de umbra unui cer

 

 

CUVINTE DE STELE

 

era cer senin sau poate era doar ziua

surâzând,

nu mai știu,

atâta țin minte

că tu stăteai deasupra-mi

numărându-mi clipele somnului

pierdute prin iarbă

 

poate era întuneric

sau poate stăteam înveliți sub niște codri

dar țin bine minte că tu

îngânai cuvinte de stele

fără să auzi încă

izvorul care izbucnea în flăcări din mine

 

 

TIMP RĂSFIRAT

 

timpul ne răsfira iubirile pe degete,

atât de multe și neasemănătoare între ele

și atât de uitate

încât începeam să le confundăm cu filmele mute

 

Continue reading „Marian Florentin URSU: Poveste de vânt (versuri)”

Marian Florentin URSU: Cerul deasupra capului (poeme)

Pădurea de cuci

 

Sunt un biet trubadur rătăcit prin păduri

Și îmi cresc printre plete șuvițe de muri

Dar îmi place când taci și cum vrei să m-ajungi

Când eu fug printre fagi și mai mor printre munți

 

Mi-este bine oricum părăsit sau iubit

Și mă-ntreb cât mai am prin copaci de trăit

Fiindcă-s frunză de dud și m-auzi când te chem

Și mi-e frică de vânt și de tine mă tem

 

Nu mai am vreun habar despre lume sau cer

Dar mi-e dor de străbuni și de-un alb lerui-ler

Sunt un om fără crengi și un măr fără mâini

Când te rog în genunchi printre lupi să rămâi

 

Mai rămâi, mai rămâi prin păduri c-un tâlhar

Să înveți să iubești un final nuclear

Ca să vezi cum dispar inocenții din sfinți

Și cum ard doi copaci descărnați de dorinți

 

Te mai vreau, te mai simt, te ador, te mai am,

Dar îmi car tot mai greu propriul trup într-un ham

Și în iernile lungi sângele mi-e prea cald

Când în straie de viscol m-ascunzi într-un fald

 

Între omniprezent și-ntre omnitrecut

Te-am avut pe nimic, ai plecat cu prea mult

Și-n pădurea de cuci am rămas sfârtecat

Din iubire m-ai vrut, pe nimica m-ai dat

 

Te-am luat cu prea mult, te-am vândut cu puțin

Te-aș fi dat în final și pe-o vadră cu vin

Te-am făcut dintr-un vers, te-am vândut pe un mit

Și-am făcut din egal semnul plus infinit

 

Și pe-un munte stăteai și-ntuneric era

Nu vedeai că pe trup secolul îngheța

Și cădea o ninsoare peste umbre și vii

Când voiam să te-nvăț cum mai este-a iubi

 

În pădurea de cuci mă ascund după vânt

Când mă-ntorc să te prind te prefaci într-un gând

Dar îți place cum zbor și îți place cum cânt

Și îmi spui că sunt ultimul atlant pe pământ

 

 

Percepții

 

atunci când tu te nășteai

definitiv

eu muream fără întoarcere

timpul măsura doar distanțele

cosmice dintre idei

 

când tu stăpâneai timpul

ieșindu-ți din simțuri

eu stăpâneam abstractul

ieșind din mine însumi

doar dragostea rămânea

inexplicabilă

dincolo de orice percepție

la fel de vastă

de năprasnică

de veche

ca și Facerea Lumii

 

 

  Imitând albatroșii

 

vara aceea,

ți-aduci aminte

aruncam cu pumni de nisip

în cele patru zări

iar tu alergai râzând printre cochilii

– știi că

Continue reading „Marian Florentin URSU: Cerul deasupra capului (poeme)”

Marian Florentin URSU: Timpul evocării (poeme)

Timpul evocării

 

erai ca singurătatea

ucideai clipele

atât de încet

erai atât de rară

încât n-aş fi lăsat niciodată

zorii să mai apară

 

erai ca liniştea

auzeam doar norii

prin gând

erai atât de neasemuită

încât nu te-aş fi lăsat vreodată

să taci pe pământ

 

erai mai frumoasă ca o evocare

timpul te oprea

între ţărm şi mare

 

 

Fără trup

 

am încercat în creșterea mea

să te străbat

dar te-am simțit atât de singură

în exilul tău pe pământ

și n-am putut a-ți spune strigând

că eu prin tine sunt ca firul de iarbă

înaltă

și tu nu știi ce sunt eu

și că de fapt eu te înfior

când visezi fără trup

 

am vrut în trecerea mea prin geamătul tău

de dragoste

să te înconjur cu brațele tale

fiindcă eu eram tu

ghemuit în sângele tău

și atunci când erai plecată cu duhul tău

să afli taina secată a pietrei

ardeam și eu pe rug

 

și iubirea ta plăpândă

parcă ar fi o rugăciune plânsă

o teamă de sfârșit de zare

 

și spune-mi tu din vârful

schimniciei tale

cum să-ți fie teamă de străfundul cerului tău

când sufletul meu e infinit

mai adânc?

 

 

Țipăt în tăcerea iernii

 

ştiam că sunt vinovat

de singurătatea ta pe pământ

mi-era dor de tine

ca de un ţipăt în tăcerea iernii

 

un lac îngheţat era împărţit în două

o jumătate arzând,

o jumătate de fier,

 

orgoliile noastre

nu mai încăpeau în acelaşi

haos clocotind

iar dragostea noastră

aluneca vertiginos pe gheaţa

unui lac

care fierbea

în adâncuri.

 

 

Ochii în ceață     

 

cu cât mă despart de tine mai adânc

cu atât te sorb mai mult în pupile

închide-mi tu ochii să nu mai văd

ciorchinii ce mor vineții pe coline

 

și sângele meu rece

sub pielea ta îl simți?

unde te duci străină

fără o umbră de mână?

 

îți citesc în ochi frigul ce te cuprinde

într-o haină prea strâmtă pe trupul de nor

sunt vânturi nebune ce vin după tine

și-un murmur de frunze se-aude în gol

unde te duci desperecheată

ascunde-ți degetele sub un șal de întuneric

să te pot vedea

mânecile ți-s prea lungi

ți le târăști prin ceață

eu nu mai înțeleg nimic

tu înțelegi ceva?

 

 

Noiembrie          

 

așa ești tu femeie în luna lui noiembrie

ești palidă ca ceața, cuvintele ți-s reci

și te întreci cu norii și te îmbraci în umbre

și te prefaci în frunze de sălcii pe poteci

 

așa ești tu mâhnită în luna lui noiembrie

când vântul ne destramă în cea din urmă zi

ai aripile-ntoarse și zbori doar către tine

și mie-mi lași abisul de-a nu te mai iubi

 

așa ești tu femeie în prag de despărțire

ai ochii arși de brumă și buze de strigoi

când îți întorci obrazul eu te sărut pe frunze

și te-nvelesc cu mine când umerii ți-s goi

 

 

Frig de nedreptate

 

eu sunt acel căruia îi e foarte foame de-adevăr

eu sunt acel ce fură când i-e frig de nedreptate

eu sunt umilul obligat la traiul auster

când omul e neliber de prea multă libertate

 

voi mi-ați dat lecții de democrație importată

de niște imbecili cu aere de-aristocrați

și pleacă conștiințele din nou la facultate

să-nvețe echitatea celor care nu-s bogați

 

și dacă nu mai știm cum se învârte iar pământul

și ne împarte crunt între avuți și-ntre săraci

când va fi să-și refacă omenirea testamentul

noi umilimea, vom trăi în trupuri de copaci

 

 

Hohote de tăcere

 

simt nevoia atroce să mă ascunzi

în palmele tale

cu dinții strânși

iar când îți suflu de frig

tu să-ți ridici genunchii la buze

să nu-mi pierzi toată răsuflarea

într-un sărut

și să nu-mi mai dai niciodată drumul

la gânduri

printre degete

 

simt nevoia acerbă

să mă sufoci strigându-mă

cu pumnii la gură

și eu să tac

în hohote

 

 

stropi de vară

 

în loc să-mi spui adio, ia-ți la revedere

în ochii tăi mai văd un strop de vară

chiar dacă toamna drepturile-și cere

în trupul tău încă tresare o vioară

 

și dacă părul tău de grâu mai scânteiază

și plopii în amurg se înfășoară

o frunză vrea să-ți cânte de pe buze

și-un anotimp mai pleacă-n pași de vals spre gară

 

 

Rai

 

raiul era peste tot

de sus până jos

 

oriunde m-aş fi uitat

erai doar

tu

 

 

fără mine pe buze

 

purtai o brățară de nisip

pe o gleznă

pe cealaltă un sărut

rătăcit

la gât purtai legământul nostru

încuiat într-o pasăre

 

uneori voiai să te contopești cu frunzele

alteori cu lupii

eu îți urmăream dansul

prin ceața neînțeleasă

Continue reading „Marian Florentin URSU: Timpul evocării (poeme)”

Marian Florentin URSU: toamna foarte târziu (poeme)

 

de fapt când e toamna foarte târziu?

când mă surprind nostalgiile urcându-mă

în vârful pereților

când mă uit la tine fix din lăuntrul ochilor mei

cu pupilele răsucite

înconjurându-mă cu tine?

 

de fapt când e toamna târzie?

când te muți tu la mine

și eu îmi întorc sufletul înapoi în mine

și-ți tremură iubirea de frig

încotoșmănată pe margini

când mă rogi să te strâng cu genunchii la piept

să mă uit la tine

din toate părțile

de deasupra copacilor?

 

spune-mi, de fapt când e toamna târziu?

când îmi rupi trupul în crengi uscate

și inima în fâșii

când faci un foc în mine să mă privesc în el

și tu

îți încălzești picioarele ude

de atâta toamnă-n neștire ?

 

                   trupuri până la nori

 

stai lângă mine tolănită în așternutul

acesta al anilor

probabil mi-am pierdut definitiv

arealul

în încleștarea orgoliilor

dar tu mă vezi ca pe un joc de linii și nuanțe

ca pe o artă personală

o arhitectură a închipuirilor tale

pesemne te-ai obișnuit cu rutina

trupurilor noastre până la nori

 

cum ar fi de pildă

dragostea fără uși trântite

setea fără buzele arse

picioarele tale nemăsurate

fără privirea mea de expectativă ?

 

în definitiv,

cum ai putea să le spui

apelor să nu mai fie râuri

timpului să nu mai fie nisip

iubirii să nu mai fie rană?

 

cum ai putea să-i spui ecoului meu

să nu te mai strige

pe nume?

 

vedenie

 

ca să nu-mi uit regretele

am căutat umbra absenţei tale

prin toate peregrinările

 

ca să nu-mi uit amintirile

am răscolit toate

sertarele

închipuirii mele

 

ca să nu te uit pe tine

am aşezat toate

paharele unul peste altul

până mi-ai apărut

într-o vedenie

 

cocorii pulsând

 

port ceasul care mi-arată ora invers

secundele îmi bat în tâmple

cu ciocanul

simt adulmecarea unei nopţi

definitive

 

azi am văzut păsări cenuşii

ocolind trecutul

în cercuri mari

 

copacii îmbătrânesc deodată cu clopotniţa

catedralei

nu ştiu de ce îmi simt timpanele

pulsând

în cadenţa cocorilor

care se pregătesc de o călătorie

lungă

ca o ultimă

dorinţă

 

tu nu trăiești printre oameni

 

tu nu trăiești printre oameni.

tu trăiești într-un crepuscul

între ocean și nisipuri

doar stelele căzătoare

mai pătrund în aurora

templului tău

 

tu nu trăiești printre oameni,

tu trăiești printre nemuritori

și centauri

care te păzesc în labirintul cetăților

scufundate

 

tu nu trăiești printre oameni,

tu trăiești printre sfincșii

care veghează tăcerea pustiului

tu nu trăiești printre oameni,

tu trăiești printre statuile templelor

îngropate

 

doar mai apari dintre ruine uneori

călare pe inorogul tău alb

care mai străpunge câte un îndrăgostit

în centrul inimii,

transformându-l

în legendă

 

furând un amurg

 

nu știu ce ți-a venit dintr-odat

să răstorni o livadă în paie

înseram sub un măr tămâiat

și obrazul ți-era de văpaie

 

nu știu, parcă voiai ca să guști

cu buzele macii și altarul

și izvorul de munte să-l muști

să ne curgă prin sânge hotarul

 

nu știu ce ți-a venit într-un pârg

să arunci peste mine grădina

când plecam să furăm un amurg

și o lună pândea ca jivina

 

 

mi-e dor să m-ascund după tata

 

nu poți ascunde întunericul

în pumni

doar lacrimile câteodată

să nu îți vadă nimeni

abisul

 

mi-e dor să m-ascund după tata

de vremea cea rea

de furtuna acidă

 

mi-e dor să mă apere tata

de glonțul la tâmplă,

de lumea fetidă

 

 

                                vocația de nepereche

 

îmi plăceau rutina, banalitatea,

tu îmi testai puterea mea de abstracție

căutând semne zodiacale

din celălalt capăt al nopții

 

Continue reading „Marian Florentin URSU: toamna foarte târziu (poeme)”