de fapt când e toamna foarte târziu?
când mă surprind nostalgiile urcându-mă
în vârful pereților
când mă uit la tine fix din lăuntrul ochilor mei
cu pupilele răsucite
înconjurându-mă cu tine?
de fapt când e toamna târzie?
când te muți tu la mine
și eu îmi întorc sufletul înapoi în mine
și-ți tremură iubirea de frig
încotoșmănată pe margini
când mă rogi să te strâng cu genunchii la piept
să mă uit la tine
din toate părțile
de deasupra copacilor?
spune-mi, de fapt când e toamna târziu?
când îmi rupi trupul în crengi uscate
și inima în fâșii
când faci un foc în mine să mă privesc în el
și tu
îți încălzești picioarele ude
de atâta toamnă-n neștire ?
trupuri până la nori
stai lângă mine tolănită în așternutul
acesta al anilor
probabil mi-am pierdut definitiv
arealul
în încleștarea orgoliilor
dar tu mă vezi ca pe un joc de linii și nuanțe
ca pe o artă personală
o arhitectură a închipuirilor tale
pesemne te-ai obișnuit cu rutina
trupurilor noastre până la nori
cum ar fi de pildă
dragostea fără uși trântite
setea fără buzele arse
picioarele tale nemăsurate
fără privirea mea de expectativă ?
în definitiv,
cum ai putea să le spui
apelor să nu mai fie râuri
timpului să nu mai fie nisip
iubirii să nu mai fie rană?
cum ai putea să-i spui ecoului meu
să nu te mai strige
pe nume?
vedenie
ca să nu-mi uit regretele
am căutat umbra absenţei tale
prin toate peregrinările
ca să nu-mi uit amintirile
am răscolit toate
sertarele
închipuirii mele
ca să nu te uit pe tine
am aşezat toate
paharele unul peste altul
până mi-ai apărut
într-o vedenie
cocorii pulsând
port ceasul care mi-arată ora invers
secundele îmi bat în tâmple
cu ciocanul
simt adulmecarea unei nopţi
definitive
azi am văzut păsări cenuşii
ocolind trecutul
în cercuri mari
copacii îmbătrânesc deodată cu clopotniţa
catedralei
nu ştiu de ce îmi simt timpanele
pulsând
în cadenţa cocorilor
care se pregătesc de o călătorie
lungă
ca o ultimă
dorinţă
tu nu trăiești printre oameni
tu nu trăiești printre oameni.
tu trăiești într-un crepuscul
între ocean și nisipuri
doar stelele căzătoare
mai pătrund în aurora
templului tău
tu nu trăiești printre oameni,
tu trăiești printre nemuritori
și centauri
care te păzesc în labirintul cetăților
scufundate
tu nu trăiești printre oameni,
tu trăiești printre sfincșii
care veghează tăcerea pustiului
tu nu trăiești printre oameni,
tu trăiești printre statuile templelor
îngropate
doar mai apari dintre ruine uneori
călare pe inorogul tău alb
care mai străpunge câte un îndrăgostit
în centrul inimii,
transformându-l
în legendă
furând un amurg
nu știu ce ți-a venit dintr-odat
să răstorni o livadă în paie
înseram sub un măr tămâiat
și obrazul ți-era de văpaie
nu știu, parcă voiai ca să guști
cu buzele macii și altarul
și izvorul de munte să-l muști
să ne curgă prin sânge hotarul
nu știu ce ți-a venit într-un pârg
să arunci peste mine grădina
când plecam să furăm un amurg
și o lună pândea ca jivina
mi-e dor să m-ascund după tata
nu poți ascunde întunericul
în pumni
doar lacrimile câteodată
să nu îți vadă nimeni
abisul
mi-e dor să m-ascund după tata
de vremea cea rea
de furtuna acidă
mi-e dor să mă apere tata
de glonțul la tâmplă,
de lumea fetidă
vocația de nepereche
îmi plăceau rutina, banalitatea,
tu îmi testai puterea mea de abstracție
căutând semne zodiacale
din celălalt capăt al nopții
timpul nisipos încetinea clipa
plictisită de efemer
nici când ningea nu cădeam de acord
din ce parte va lovi mâine fatalitatea
în visurile noastre,
te sprijineai de umărul meu
căutând o pată de culoare
în peisajul cenușiu al irișilor
și al existenței
partea ta a patului
se distanța inexplicabil
într-o alunecare de întuneric
și fiecare scârțâit de ușă
anunța iminent
inexorabila înstrăinare
eu priveam depărtarea ca
pe un joc de cuvinte încrucișate
din care lipsea întotdeauna
definiția unei enigme
care să închidă perfect
pătratul pereților
între care noi ne mai încercam
vocația de nepereche
am fost pajiște
am fost cer
şi pădurile împungeau veşnicia
cu coarnele
am fost pajişte
şi gândurile tropoteau
de mătase
am fost apă
şi sufletele copacilor veneau
să se-adape
am fost om
şi iubeam pământul
cu mâinile
vis de nisip
într-o zi te-am zărit ca un gând rătăcit
strălucind pe-o petală de soare
nici în cer nici pe mări nu era infinit
nici corăbii albastre în zare
viaţa noastră era de nisip pârjolit
printre scoici şi iluzii de sare
într-o noapte de vânt, visul s-a risipit
înotând printre caii de mare
vara arzând
am rămas cu un gust dintr-un secol trecut
prezentul se-ascundea după niște idei
viitor nu era, doar minutul acut
și-un apus infinit printre tei
erai dulce ca apa în vremea de sete
ca sărutul de plecare într-un amurg
ca strugurii negri serviți la ospețe
ca fecioara răpită pe-un murg
te-așteptam într-un veac de iluzii arzând
într-o vară în care mor toți copacii
vedeam ultima oară doi plopi fremătând
și pământul cu toți săracii
mă rugai niște umbre de păsări s-ascult
erai o vioară în trup de femeie
îmi spuneai că o vară durează mai mult
iubirea e doar o idee …
–––––––––––-
Marian Florentin URSU
27 noiembrie 2019