Când un om reușește să facă ceva ce i-a solicitat mult efort, în el începe să lucreze trufia. Cel ce slăbește, se uită cu dispreț la grași, iar cel ce s-a lăsat de fumat răsucește nasul disprețuitor când altul se bălăcește, încă, în viciul său. Dacă unul își reprimă cu sârg sexualitatea, se uită cu dispreț și cu trufie către păcătosul care se căznește să scape de păcat, dar instinctul i-o ia înainte! Ceea ce reușim, ne poate spurca mai ceva decât păcatul însuși. Ceea ce obținem poate să ne dea peste cap reperele emoționale în așa manieră încât ne umple sufletul de venin.
Banii care vin spre noi ne pot face aroganți și zgârciți, cum succesul ne poate răsturna în abisul înfricoșător al patimilor sufletești.
Drumul către iubire se îngustează când ne uităm spre ceilalţi de la înălțimea vulturilor aflați în zbor.
Blândețea inimii se usucă pe vrejii de dispreț, de ură și de trufie, dacă sufletul nu este pregătit să primească reușita sa cu modestia și grația unei flori. Tot ce reușim pentru noi și ne aduce energie, este menit a se întoarce către aceia ce se zbat, încă, în suferință și-n păcat.
Ochii noștri nu sunt concepuți pentru dispreț, ci pentru a exprima cu ei chipul iubirii ce se căznește să iasă din sufletele noastre.
Succesele nu ne sunt date spre a ne înfoia în pene ca în mantiile statuilor, ci pentru a le transforma în dragoste, în dezvoltare și în dăruire pentru cei din jur.
Dacă reprimi foamea în timp ce postești, foamea se va face tot mai mare. Mintea ta o să viseze mâncăruri gustoase și alese, mintea o să simtă mirosurile cele mai apetisante chiar și în somn, pentru ca în ziua următoare, înnebunită de frustrare, să compenseze lipsa ei printr-un dispreț sfidător față de cel ce nu postește. Atunci postul devine prilej de trufie, de exprimare a orgoliului și a izbânzii trufașe asupra poftelor. Dar, dincolo de orice, trufia rămâne trufie, iar sentimentul frustrării o confirmă.
Dacă ai reușit în viață, nu te agăța de nereușitele altuia, pentru a nu trezi în tine viermele cel aprig al orgoliului și patima înfumurării. Reușita este energia iubirii și a capacității tale de acceptare a vieții, dar ea nu rămâne nemișcată, nu este ca un munte sau ca un ocean.
Continue reading „Nicolae Steinhardt: „Despre Răutatea Umană””
Grupul. Pastişe. Depastişare. Libertăţile scriitorilor.
RĂZVRĂTIREA CERBERILOR
Verdele pădurii era spart de conturul unui sat ce părea să se ruşineze când îşi întindea trupul caselor printre arborii răzleţiţi. De fapt prima casă a fost un canton silvic, unde un pădurar şi-a făcut şi un grajd, apoi o casă pentru feciorul lui şi iarăşi un grajd. Apă au găsit repede, săpând o fântână la vreo doi metri adâncime. Groapa de gunoi nu era făcută în jurul acareturilor. De regulă pădurarul şi feciorul îşi căra bălegarul şi-l împrăştiau undeva la capătul celălalt al pădurii. Înhămau calul la o căruţă şi-şi cărau gunoaiele undeva într-o groapă ce fusese cândva o tranşee sau un adăpost mai mare în timpul războiului. Că aşa se spunea. Războiul fusese şi pe acolo. Apoi nişte neamuri l-au înduplecat cu rugăminţi peste rugăminţi, să-şi facă şi ele case prin vecinătatea sa.
Te trezeşti, simţi că ai dormit destul, aprinzi veioza şi citeşti ora 4 pe ecranul telefonului mobil. Stingi lumina şi vrei să mai dormi în timp ce auzi pe stradă maşini mergând, un zgomot înfundat de motor care trage greu, fără acompaniamentul scrâşnit al roţilor pe asfaltul uscat sau foşnetul lor împroşcând apa de ploaie. Te gândeşti cum vara nu şti niciodată dacă peste noapte a plouat sau e doar apa împrăştiată în zori de maşina salubrităţii. Te ridici din pat, te uiţi pe fereastră şi vezi cum a nins şi cum ninge încă viscolit, în săgeţi luminoase oblice.
„Facebookul ne uneşte! Am venit special din Italia ca să te văd. Uite că în sfârşit ne întâlnim”!… îmi spunea zâmbind cu sinceritate persoana care stătea în faţa mea la masă, într-un restaurant medieval, în cadrul unui program artistic cu specific de caffe concert. „Mă numesc Gi.Elle. Vin tocmai de la Roma. Sunt impresar artistic şi preşedintele sindicatelor tuturor artiştilor din toată Italia! Sincer, aş fi vrut să contactez o echipă de artişti din Kiev, de mult le urmăresc activităţile, dar după cum vezi, s-au tensionat vădit situaţiile pe acolo”.
„Undeva, pitit printre arbori-catedrale, într-o dumbravă minunată, satul Făgeţel, leagănul izvoarelor Trotuşului, respiră liniştit, îndemnând la împăcarea cu tine însuţi”... Iată doar o frază din cartea lui Mihai Buznea, intitulată „Drumuri şi popasuri”, carte care a apărut la Editura „Ateneul Scriitorilor” din România. Vorbim despre o frază care pe mine m-a transferat, de la începutul lecturii acestei cărţi, în lumea amintirilor. Doar câteva cuvinte, şi iar eşti tânăr, iar eşti reporterul fascinat de meseria lui, iar întrevezi locuri şi imagini pe care fostul meu coleg de redacţie şi actualul meu amic, le pune în paginile unei serii închegate de reportaje, care se poate numi – şi după fantezia mea – „O nouă Românie Pitorească”…
Întreaga acţiune se petrece în atriumul (curtea interioară) din imensul palat al lui Pontius Pilatus, procuratorul Iudeii. Ca în toate marile case romane, în mijlocul atriumului susură un splendid havuz, iar jur-împrejurul său se întinde porticul acoperit, loc amenajat nu doar pentru destindere şi odihnă atunci când căldura devine sufocantă, ci şi pentru desfăşurarea activităţilor specifice cancelariei celui mai important demnitar roman din zonă: consfătuiri, audienţe, punerea rezoluţiilor, alcătuirea rapoartelor şi a răspunsurilor la adrese.