Ileana VLĂDUȘEL: Vara

Vara

 

Pământul râde cu dinți verzi de iarbă,

Dintr-un sărut nasc florile  culori,

Într-un răzor de soare crește nalbă

Împodobind câmpiile în zori.

 

Coroane de cireș ascund granate,

La gâtul verii macii înfloresc,

Din plete îi curg raze luminoase,

Albinele cu flori se contopesc.

 

Respiră orizontul rouă în cale

Peste piciorul timpului, udând

Bobocii înfloriți peste petale

Și zburdă pițigoii fredonând.

 

Se cuibărește soarele în mare

Și valurile ei se-înalță în cânt

Îmbrățișând nisipul cu răcoare

În timp ce-i murmură foșnit descânt.

 

Adună apele-în buchet agate,

Pe maluri mușchi cu glasuri înfloresc

Ce saltă de încântare spre înalturi

Și cad apoi și-n cercuri se rotesc.

 

Peste priviri se  arcuiesc izvoare

Ce-n verdele de frunză se gătesc ,

Plâng ramurile în roade și în ulcioare

Arome cu mied dulce clocotesc.

 

Și peste toate acestea, ca o vrajă,

În jurul meu, în auriu regesc

Dansează vara vals și stând de strajă,

În jurul ei, copacii înfloresc!

——————————-

Ileana VLĂDUȘEL

1 iulie 2020

Al. Florin ŢENE: Au apărut numărele 2 (12) și 3 (13) al revistei CUVÂNTUL ARGEȘEAN, editată de Filiala Argeș a Ligii Scriitorilor Români

 

            Numerele 2, martie, și 3 mai 2020, ale revistei ,,Cuvântul argeșean“ îmbogățește palierul revuistic al paletei celor 18 publicații ale Ligii Scriitorilor Români, dar și al țării, cu bogate pagini de creații semnate de scriitorii argeșeni, și nu numai.

           Ca de obicei revista nr.2 se deschide  cu editorialul domului Adrian Mitroi, președintele filialei Argeș, intitulat ,,Lecția de anatomie “, un text moralizator, adaptat zilelor noastre. În revistă mai publică Al.Florin Țene (Jocul de șah), poezii Cristina Onofrei, Nicolae Braniște,  Ion Alexandru-Dâmbovnic, Simona Vasilescu, Constantin Samoilă, Alexandru Oprea, Liliana Nanu, Ramona Enache, Ovidiu Ștefan Ciucă, Doina Panaete, Dorina Mihai Moise, Mihai Moise, Marius Ionescu,  Denisa Coroja, Maria Pantazi, Daniela Ioana Chițescu, George Badea, Miruna Avram, iar proză și eseuri: Vasile Ghițescu, Vasile Munteanu,  Alexandru Boroiu,  Constantin Samoilă, și  Pușa Chiriță.

          În numărul pe mai, respectiv nr.3, al revistei  descoperim editorialul președintelui filialei, Adrian Mitroi, eseul lui Al.Florin Țene, analiza eseistică a lui Vasile Ghițescu,  reportajul lui Vasile Munteanu, articolul lui Alexandru Boroiu,  eseul lui Pușa Chiriță, urmate de un evantai de poeme semnate de: Cristina Onofrie,  Nicolae Braniste,  Constantin Teodor Craifaleanu, Ion Alexandru- Dâmbovnic, Simona Vasilescu,  Alexandru Oprea,  Maria-Alexandra Bulgar, Constantin Samoilă, Liliana Nanu, Ramona Enache, Ovidiu Ștefan Ciuca, Dorina Mihai Moise, Mihai Moise,  Elena Maria D., Marius Ionescu, Marina Pantazi, George Badea, Daniela Ghițescu și Miruna Avram.

        Cele două numere ale revistei “Cuvântul argeșean “ sunt tot atâtea trepte spre scrierea Istoiei literaturii contemporane din mers, datorită redactorului șef Nicolae Cosmescu, un mare animator și promotor cultural, care și în perioada epidemiei ține flacăra aprinsă a culturii române.

–––––––––

  Al.Florin Țene

Stelian PLATON: Iluzii și cuvinte (poeme)

AȘ VREA SĂ MĂ ÎNTORC

Catargul meu pustiu și-a falțuit lumina
Bizar dansând împleticit în pas de pipăruș,
Pe val razele-și pictau fluoresceina,
Strident vocaliza-n albaștri nori un pescăruș.

 

Luceafărul ar vrea să se fixeze-n mare
Când vântul îl îmbrăcă într-un cânt de matelot,
În sinea mea mai pun pe sânii tăi o floare
Naiv și sincer, ca cel mai convertit bigot.

Spre barca ta mă împinge valul dintr-odată,
Emoțiile scapără-n mine o scânteie.
Tu șoaptă prefăcută-n lumină tulburată
Te-ascunzi în semicercul aprins de curcubeie.

Te-ademenesc în lumea mea îndepărtată,
Să rătăcim pe ștraifuri de-amurg pe Marea Neagră,
Cu o corabie prea mult înstrăinată,
Ce a fost sortită doar cu noi doi să meargă.

 

CÂNTEC PENTRU DOI
(Lui Harrie & Ruxandra- Vodă, Opera din Karlsruhe)

Călătoream spre Univers printr-un fantastic tub
Și am traversat orbitele prin spații grele,
Derivam imponderabil prin exuberant youtube,
Ajungând la marile îndepărtate stele,

Unde scânteiau divin numai aștrii mari de foc.
Pe esplanada cerului deschis făcui popas,
Pe aripi diafane îngeri mi-aduceau noroc
Și lung ecou de Harrie și Ruxandra van der Vlas.

Se desprindea din sunetul adânc fremătător
În aburi calzi din ev de invincibil teuton,
Harrie, un cavaler cu frac și glas mântuitor,
Serafic învingător în divinul maraton.

Ademenind cu zâmbet și nalte vocalize
Se-alinta-n raze prea-curate din luceferi moi,
Ruxandra, aducătoarea răcoroasei brize
Și sublima duioșie-n cântec pentru amândoi.

 

CLIPELE RUINE

Mi-e greu să cred, că nu mă-nțeleg nici pe mine
Când spun că încă mai aștept la porțile de rai,
De unde voi culege clipele ruine
Și tăcerile în care tu te zăvorai.

Și iară mai aștept o altă dimineață
Zâmbindu-mi la ferești când razele presară,
Să te disting duioasă printr-un văl de ceață
Curatul giulgi în care îngeri te-nfășoară.

Adie în ramuri vântul și ramuri se frâng,
Inocent un vis te aduce iar spre mine,
Un viscol rece bate sub umărul meu stâng
Și mă duce în Valea Clipelor Ruine.

 

DEZNĂDEJDE

Te mai refac și astăzi din fir de amintiri
Punctate cu suspine de-a lungu-acetui veac,
Mi-alunecă-n cuvinte aceleași povestiri
Din resturi de imagini încerc să te refac.

În vis mi se-aprinde durerea vorbitoare
Cu flacăra în care tot curgem amândoi
Argintate ape, cu unda stătătoare,
Prin ani sedimentați ca straturi de noroi.

Aș vrea să-ți povestesc așa cum numai mie
Mi-aș recita cu lacrimi din vechile psaltiri,
S-auzi povestea noastră cât este de vie,
Să cobori în clipe blânde măcar să te miri.

Continue reading „Stelian PLATON: Iluzii și cuvinte (poeme)”

Gențiana GROZA: Cartoful – alimentul sănătos (poem satiric)

Cercetările arată

Ce vă spun acum îndată,

Că-n meniul sănătos

Stă cartoful arătos,

Fiert, prăjit sau pe grătar,

Gol,  fără un sos tartar.

 

Că  oaia s-a-îngălbenit,

Porcul s-a trichinelit

Și se pare că-i de vină

C-are și pestă  porcină…

Și  găina  are-un of,

Ouă-n tindă,  în pantof!

 

Păsările sunt stresate,

Zice că nu-s alergate…

În meniul sănătos

Stă  cartoful fără sos.

Ce mai, fraților, vă spun

Că nimic nu e mai bun,

 

Ca să nu fii  ca plăvanul

Și să-ți crească burdihanul,

Să-l arăți fălos pe stradă

Ca tot natul să îl vadă…

Deci, tuberculul gustos

Este cel mai sănătos.

 

Un cartof, neapărat

Eu îl văd că-i împărat!

În meniul sănătos

Tot cartoful e băftos!

Să lăsăm carnea deoparte,

C-așa scrie într-o carte

Cu  meniu în pandemie,

Și covid n-o să mai fie!

––––––––

Gențiana GROZA

Cluj-Napoca

1 iulie 2020

 

 

 

Adda NEAG: Poezii de iunie

UN MINUT DUR

 

Sunt într-un loc rupt.

Sunt într-un loc uitat de lume.

Sunt blocată acolo.

Mi-e frică să dispar…

Am nevoie de un minut cu mine,

Totul pare ireal,

E tot ce am nevoie.

E greu să trăiesc cu gândurile acestea…

E tot mai greu să găsesc realitatea, dar

Nici nu vreau să o am,

Lumea nu îmi cunoaște existența,

Dar vrea să o aibă…

Lumea e un loc ciudat,

Dar vrea să mă depășeașcă.

Lumea e a mea și eu sunt a ei..

Lumea nu există, iar eu nu o mai am..

Sunt speriată și uit de ea.

 

 

AL DOISPREZECELEA CEAS

 

Soarele îmi dă speranțe..

De aceea sunt trează de la miezul nopții.

Căldura zilei îmi încălzește zâmbetul…

De aceea îmi place frigul.

Lumina de afară mă mângâie pe obraz…

De aceea stau și caut stele noaptea.

Emoțiile de bucurie mă copleșesc,

De aceea mă rog să nu le simt.

Timpul trece…

Dar eu m-am pierdut în moment.

 

 

OGLINDA DURERII

 

Cel mai greu lucru e să mă privesc în oglindă.

De noapte mi-e cel mai frică…

De oameni și de orice ”pică”…

De păreri, de sentimente, de mine…

De zâmbete, vorbe imagini…

De culori, forme și durere..

De lucruri reale…

De soare și îmbrățișare…

De alinare și urări de bine..

De mine, cea din reflecție.

 

 

 

CONFUZIE

 

Au trecut ani de zile, dar tot nu pot uita, că

o umbră mi-a furat lumina.

Că un mostru mi-a distrus

Fericirea.

Continue reading „Adda NEAG: Poezii de iunie”

Al. Florin ŢENE: Relația milenară dintre religie și știință

În dorința omului de a înțelege fenomenele naturale sau cele sociale, pentru a putea să le explice, omul s-a sprijinit întotdeauna pe cunoaștere.În perioada de început biserica a fost singura instituție care polariza în jurul ei toate mințile omenești care încercau să deslișească misterul universului, și a fenomenelor naturale.  Prin intermediul preoților și a altor persoane înclinate spre cercetare și curiozitatea cunoașterii, acestea   erau singurele  la nivelul ancestral care  încercau să descopere cauzele care provoacă apariția fenomenelor, condițiile care le favorizează existența, să dezvăluie legile care le guvernează dezvoltarea în timp și spațiu etc.Capacitatea de cunoaștere, de explicare a realității a constituit un instrument de luptă fără de care omul nu ar fi putut să progreseze pe drumul istoriei sale.

Ideologii de stânga au încercat să despartă rolul clerului bisericilor de ființa cugetătoare care nu a încetat să-și pună întrebări. Această poziție a stângiștilor nu au făcut decât să eludeze rolul bisericii în dezvoltarea culturii, falsificând astfel istoria dezvoltării științei și culturii omenirii.Desigur, nu toate întrebările au fost puse corect și, cu atât mai mult, nu toate răspunsurile s-au dovedit pe măsura adevărului. Ideologia marxistă, intenționat, a pus pe seama bisericii erorile dovedite neadevărate, iar adevărul despre fenomene le-a pus pe seama cercetătorilor laici, cu toate că și una și alta veneau din sânul bisericii. Această impusă dihotomie o foloseau marxiști, fără să-și dea seama că această diviziune în două părți, pe care o impuneau, a unui concept, era că acesta nu-și pierde înțelesul initial. Întorcându-ne spre trecut pe drumul cunoașterii, vom constata, nu rareori, abateri de la drumul adevărului, rătăciri ale conștiinței umane pe cărările întortocheate și cu ieșire, până la urmă, din erori. Efortul gândirii nu este altceva decât trecerea fie la necunoaștere spre cunoaștere prin depășirea erorilor pentru dezvoltarea adevărului. În evoluția sa istorică cunoașterea a trecut de la forme elementare, manifestate prin așa-numita cunoaștere comună, spre forme mai evaluate, cum este cea teoretică , pentru a ajunge la cunoașterea științifică. Cunoașterea științifică nu se opune absolut celorlalte două modalități amintite. Ea reprezintă o continuare pe plan istoric și individual a acestora, pornește de la cunoștințele realizate și depozitate în cunoașterea comună și valorifică într-un mod specific și, în anumite privințe, la un nivel superior rezultatele efortului cunoașterii teoretice.Cunoașterea științifică a apărut după experiențele empirice ale alchimiștilor și a început să se orienteze spre aspect interne, profunde ale realității.O parte de certectători din perioada aceea au reușit să dezvăluie legile, laturile și însușirile esențiale care se ascund în spatele aparențelor și care determinăexistența și manifestarea  concretă a realităților.Renașterea – epocă în istoria Europei, care cuprinde, în linii generale, secolele 14-16, perioada de tranziţie de la societatea medievală la cea modernă. Renaşterea a început în Italia, unde au apărut mai întâi germenii relațiilor capitaliste, dar a fost un fenomen general european, care s-a dezvoltat, mai curând sau mai târziu, în cadrul societății medievale, cunoscând deosebiri de la o ţară la alta, în funcţie de etapa istorică şi de situaţia specifică, de tradiţie etc.

Luminătorul trupului este ochiul, ne spune Mântuitorul, iar psihologia modernă o confirmă cu mijloacele ştiinţei. Văzul este simţul care ne oferă cea mai mare cantitate de informaţie, pe baza căreia ne construim reacţiile şi comportamentul. Modul în care ne poziţionăm mental şi emoţional la primirea unei informaţii vizuale determină iniţiativele şi acţiunile noastre viitoare. De exemplu, atunci când privim o reclamă bine realizată, cu toate ingredientele vizuale şi auditive: peisaje exotice, femei frumoase, bărbaţi tineri şi atletici, maşini moderne, o muzică bine aleasă, de multe ori ne lăsăm antrenaţi în „visare”, ajungând să ne dorim şi chiar să cumpărăm produsele la care se referă reclama, chiar dacă nu ne sunt necesare. La fel se întâmplă şi atunci când privim persoanele publice, campaniile electorale, ştirile zilei sau postările online ale diverşilor „influenceri”, ne lăsăm „formaţi” de ceea ce vedem, auzim şi citim, prea puţin ajungem să trecem prin filtrul raţional-duhovnicesc personal informaţiile respective şi, nu de puţine ori, acceptăm diverse păreri şi propuneri ideologice sau chiar oferte de toate felurile, care nu ne reprezintă şi pe care în mod normal le-am respinge. Practic, Mântuitorul ne avertizează tocmai asupra acestui aspect, al modului în care ne raportăm mintea şi inima, raţionalul şi emoţionalul, la avalanşa de informaţii care se revarsă asupra noastră din toate părţile, fiindcă acestea vor modela comportamentele noastre în diferite situaţii şi ne vor determina viaţa de zi cu zi.

Cui slujim, de fapt, când credem că suntem propriii noştri stăpâni

Un proverb (din nefericire, chiar românesc) des invocat de către unii „creştini” zice aşa: „Fă-te frate cu necuratul, până treci puntea”. Adică, dacă ai o problemă a cărei rezolvare presupune un compromis de o natură sau alta, o abatere morală, o trădare, o înşelare, o minciună, o mărturie falsă sau orice alt păcat, rezolvă problema şi mai vezi tu după aceea cum te împaci cu Dumnezeu. De multe ori acest proverb devine „reper” de înţelepciune populară pentru omul care vrea să-şi liniştească propria conştiinţă sau să-şi justifice alegerile proaste în faţa altora. Însă Hristos ne spune foarte tran­şant: „Nu puteţi să slujiţi lui Dumnezeu şi lui Mamona!”. Pentru creştinul luminat, care trăieşte o viaţă ancorată în Liturghie, spovedanie, împărtăşire, rugăciune, post şi toate celelalte lucruri duhovniceşti, acest cuvânt al Mântuitorului este o realitate înţeleasă şi asumată. Există în lumea contemporană şi o categorie de oameni care slujesc în mod voit celui rău, cu ritual, rugăciuni şi tot ceea ce înseamnă slujire şi închinare. Şi pentru aceştia, afirmaţia Mântuitorului este evidentă. Mai există, din nefericire, categoria creştinilor „cu numele”, pe care Sfântul Apostol Ioan îi numeşte în Apoca­lipsă (3, 16) căldicei. Pentru aceş­tia, mai ales în contextul actual al erei libertăţilor de toate felurile, al drepturilor omului devenite normative pentru societate şi al ­corec­titudinii politice devenite instrumentul principal în impunerea noilor ideologii, al noilor principii de etică şi morală şi al noilor politici (sociale, economice, militare şi chiar religioase), afirmaţia Mântuitorului devine superfluă. Tinereţea, ca şi vârsta matură, aparţine distracţiilor, plăcerilor şi satisfacţiilor de toate felurile, aparţine carierei profesionale, reuşitei sociale şi economice, care nu au de-a face nici cu Dumnezeu şi nici cu Mamona. Alergând după acestea, de fapt cui slujim? Răspunsul e, cred, evident! O ultimă categorie asupra căreia ar trebui să ne oprim este cea a oamenilor care nu cred nici în Dumnezeu şi nici în satana, ci cred în oameni, în umanitate, în principii şi valori universale, în binele colectiv, în frumosul care ne înconjoară, în natură şi protejarea ei şi slujesc, sau mai bine zis îşi dedică toată energia şi îşi orientează întreaga viaţă conform acestor principii. Toţi aceştia, care nu sunt puţini, cui slujesc, de fapt? Răspunsul ni-l dă tot Hristos: ­„Cine nu este cu Mine este împotriva Mea şi cine nu adună cu ­Mine risipeşte” (Matei 12, 30).

În epoca Renaşterii, se dezvoltă burghezia, începe emanciparea ţărănimii, iar nobilimea pierde treptat supremaţia economică, păstrându-şi doar preeminenţă politico-socială. Cu excepţia Italiei şi a Germaniei, de exemplu, în care fărâmiţarea politică s-a menţinut multă vreme, se formează statele centralizate în jurul monarhiei (Franţa, Spania, Anglia), care încurajează expansiunea comercială, protejează creditul şi sprijină industria. În epoca Renaşterii au loc marile descoperiri geografice (călătoriile lui Henric Navigatorul, Vasco da Gama, Cristofor Columb, Fernando de Magellan ş.a.), care au spart limitele vechii lumi cunoscute, punând bazele comerţului mondial şi grăbind, prin exploatarea noilor teritorii cucerite, procesul acumulării capitalului.

Ca urmare a acestor schimbări din economie şi din structura socială, încep să apară statele naţionale moderne, care corespund cel mai bine cerinţelor de dezvoltare a relaţiilor capitaliste şi a noii clase burgheze. Statele moderne cu interesele lor naţionale se substituie pe arena europeană celor două mari entităţi cu vocaţie universală – Biserica catolică şi Imperiul – a căror rivalitate pentru hegemonie dispare.

Acestor transformări social-economice şi politice profunde le-a corespuns un avânt fără precedent şi în domeniul culturii, o perioadă de înflorire a artei, literaturii, ştiinţei, gândirii social-politice şi filozofice. Purtătorii noii culturi şi ideologii, ei, umaniştii, au considerat epoca lor o epocă de „renaştere” spirituală, întemeiată pe reînvierea culturii antice greco-romane, după o lungă perioadă de întuneric şi de decădere. Umaniştii au creat o cultură nouă, profană, în centrul căreia se afla omul, opusă culturii impregnate de dogmele și învăţăturile ecleziastice ale societăţii medievale. Ascetismului şi pesimismului medieval, Renaşterea i-a opus o concepţie nouă, optimistă, despre lume, pătrunsă de încrederea în om şi în natură, de idealul unei fericiri terestre. Învăţaţii Renaşterii au făcut elogiul culturii, al studiilor umaniste ca mijloc de înnobilare şi de desăvârşire a omului, au formulat idealul unei dezvoltări multilaterale a personalităţii, a omului universal, întruchipat în figura unor titani ai creaţiei şi ai acţiunii, ca Leonardo da Vinci, Michelangelo sau Dürer.

Renaşterea a promovat spiritul critic, aşezând raţiunea mai presus de credinţă şi de tradiţie. Ea a pus bazele ştiinţelor moderne ale naturii, a iniţiat istoriografia modernă, întemeiată pe o concepţie laică şi pe studiul critic al izvoarelor, a asigurat triumful limbilor „vulgare” în literatură. Ştiinţele naturii au cunoscut în epoca Renaşterii un puternic avânt. Din această epocă datează începuturile ştiinţelor moderne ale naturii, întemeiate pe experiment şi pe aplicarea matematicii. Ramurile ştiinţei care se dezvoltă cu precădere sunt: mecanica cerească şi terestră şi, în strânsă legătură cu ele, disciplinele matematice. Cea mai mare realizare ştiinţifică a epocii o constituie crearea sistemului heliocentric de către Copernic, care a dat o lovitură decisivă viziunii tradiţionale, care plasa Pământul în centrul Universului. Galilei pune bazele cinematicii, iar Kepler descoperă legile mişcării planetelor. În matematică se dezvoltă mai cu seamă algebra şi geometria (Tartaglia, Ferrari, Cardano). În domeniul medicinii, A. Vesalius pune bazele anatomiei moderne, iar M. Serveto descoperă circulaţia mică a sângelui. Un progres considerabil au înregistrat cunoştinţele tehnice; se răspândesc armele de foc, se dezvoltă considerabil industria textilă, mineritul, metalurgia, fabricarea hârtiei, construcţiile de corăbii (în legătură cu exploatările geografice). Tot din această perioadă datează invenţia tiparului în Europa (sfârşitul sec. 15), a telescopului (sfârşitul sec. 16 şi începutul sec. 17).

În filozofie, trăsătura caracteristică generală a Renaşterii a constituit-o orientarea sa antiscolastică. În cursul sec. 14-15 a predominat reluarea şi dezvoltarea, potrivit cu condiţiile specifice ale epocii, a curentelor filozofice antice. Gânditorii Renaşterii au apelat la stoicism pentru a crea o o morală independentă de rigorile preceptelor religioase, bazată cu precădere pe raţiune şi pe natură, pentru a proclama triumful omului asupra „Fortunei” („sorţii”). Ei au îndreptat epicureismul împotriva ascetismului medieval (L. Valla), scepticismul împotriva dogmelor bisericii (Montaigne). Reprezentanţii Academiei florentine (Marsilio Ficino, Pico della Mirandola) au pornit de la Platon şi neoplatonism pentru a fundamenta teza unităţii dintre om şi natură, dintre spirit şi corp, cultul frumosului ca întruchipare sensibilă a divinului, concepţie care a influenţat arta Renaşterii. Neoaristotelicienii de la Universitatea din Padova au tras chiar concluzii ateiste din doctrina Stagiritului (P. Pomponazzi).

Umaniştii Renaşterii au dezvoltat o nouă concepţie despre om, promovând ideea demnităţii omului ca fiinţă liberă, autonomă, creatoare (Pico della Mirandola, T. Campanella). Concepţiei pesimiste despre om, ca făptură supusă permanent păcatului, i-au opus teza „naturii bune” a omului (Erasm, Rabelais, Vittorino da Feltre), fundamentând astfel pedagogia umanistă. În filozofia naturii, concepţia despre însufleţirea întregului cosmos exprima, într-o formă naivă, fantastică, ideea unei materii active, care îşi desfăşoară prin sine însăşi bogăţia formelor (G. Bruno); concepţiile magice şi astrologice sugerau ideea conexiunii universale (Paracelsus). Filozofia Renaşterii culminează cu concepțiile legate nemijlocit de ştiinţele noi ale naturii. Aceste concepte fundamentează metodele cercetării experimentalo-matematice a naturii (Leonardo da Vinci, Galilei), opun finalismului determinismul, formulează conceptul modern al legilor naturii (Galilei, Kepler).

Formarea statelor naţionale s-a oglindit în epoca Renaşterii în concepțiile politice care au negat caracterul divin al puterii de stat, marcând emanciparea teoriei politice şi juridice de sub tutela teologiei (Machiavelli, Bodin). În epoca Renaşterii apar şi primele doctrine utopice; ele zugrăvesc imaginea unei societăţi viitoare în care proprietatea privată va fi desfiinţată (T. Morus, T. Campanella).

Istoriografia Renaşterii a impus o viziune laică asupra evoluţiei societăţii, încercând, pe baza studiului critic al izvoarelor, să detecteze raportul dintre social şi individual în desfăşurarea procesului istoric (Machiavelli, Guicciardini). Umanismul renascentist a avut ecouri puternice şi în ţările Europei Centrale (istoricul A. Bonfini în Ungaria, marele pedagog J.A. Komensky în Cehia, gânditorul A. Modrzewski-Frycz şi poetul J. Kochanowski în Polonia etc.).

Literatura Renaşterii a pus bazele creaţiei literare europene moderne. Dante a promovat în opera lui, alături de elementele mistico-fantastice, un filon umanist. Creaţia prin excelenţă satirică la adresa principiilor etice ale societăţii medievale a unor scriitori ca Villon sau Chaucer aparţine aceleiaşi perioade de tranziţie spre modernitate. Petrarca ilustrează prin versurile sale, pentru prima dată în literatură, bogăţia eului, Boccaccio opune bigotismului medieval spiritul laic, burghez şi popular, exaltă dragostea descătuşată de prejudecăţile ascetice. Lorenzo de Medici, Angelo Poliziano, Luigi Pulci, Lodovico Ariosto şi Torquato Tasso au cultivat o poezie a temelor mitologice şi cavalereşti împletite cu cele de inspiraţie populară, care celebrează plăcerea şi bucuria de a trăi.

În Franţa, realismul satiric al Renaşterii este reprezentat în primul rând de creaţia lui Rabelais, străbătută de un optimism şi de un umor de resurse populare. Clémont Marot şi poeţii Pleiadei au inaugurat o poezie de inspiraţie pastorală şi contemporană, cu bogate referiri la mitologia greco-romană.

În Spania, literatura Renaşterii este ilustrată îndeosebi prin romanul picaresc, ai cărei reprezentanţi au fost Mateo Alemán y de Enero, Quevedo y Villegas Francisco Gómez ş.a Filonul realist-satiric al literaturii spaniole renascentiste este strălucit valorificat de Cervantes în „Don Quijote”, primul roman al literaturii moderne. Epopeea „Luisiadele” a portughezului Luis de Camoës cuprinde, alături de idei cu caracter renascentist, aluzii polemice ale vremii. În Anglia, Renaşterea este dominată de personalitatea lui Shakespeare, a cărui operă oglindeşte dramatic atât crepusculul societăţii medievale cât şi tensiunile embrionare ale societăţii moderne. În Germania, datorită unor condiții specifice, umanismul Renaşterii (Ulrich von Hutten, Hans Sachs ş.a.) s-a dezvoltat şi sub haina reformei religioase în luptă cu Biserica catolică, impunându-se prin spiritul său pronunţat popular şi prin ideea unităţii naţionale. Cărţile populare care au circulat în sec. 15-16 („Burghezii din Schilda”, „Doctor Faust” şi „Till Eulenspiegel”) au contribuit la răspândirea în mase a spiritului Renaşterii. O parte din aceștia au studiat teologia.

În arhitecturăartele plastice şi decorative, stilul Renaşterii a apărut întâi în Italia în sec. 15. În concretizarea noilor idealuri umaniste, artele vizuale, care s-au inspirat după modelul operelor clasice greco-romane, dar fără a le copia, au deţinut un rol hotărâtor. Viziunea unui univers organizat, inteligibil a determinat noua structură a imaginilor artistice şi orientarea lor spre oglindirea realităţii obiective şi concrete, spre figurarea spaţiului real. Cunoaşterea artistică şi cea ştiinţifică se împletesc în activitatea multor creatori de seamă (L.B. Albertini, Leonardo da Vinci, A. Dürer ş.a.). Încercând să pătrundă legile frumuseţii (de structură, proporţii, ritm etc.), ei au contribuit la dezvoltarea ştiinţelor ajutătoare artei (perspectiva, optica, tehnologia culorii, anatomia artistică etc.). În aprecierea operelor de artă, principalele criterii aveau în vedere claritatea, echilibrul şi armonia ansamblului. În epoca Renaşterii, rolul artistului a evoluat de la cel al meşteşugarului medieval (de obicei anonim) la cel al creatorului care semnează opera, proclamându-şi astfel individualitatea artistică. Sculptura şi pictura se desprind de arhitectură şi, pe lângă arta monumentală (pictura murală şi decoraţiile sculpturale), se dezvoltă pictura de şevalet şi sculptura de postament. Desenul este apreciat ca operă de sine stătătoare, iar gravura cunoaşte o mare răspândire, răspunzând prin posibilitatea de multiplicare, ca şi textul tipărit în noile tipografii, necesităţilor publicului numeros al oraşelor.

În Italia, Renaşterea cuprinde următoarele perioade: Prerenaşterea (sec. 14), Renaşterea timpurie (sec. 15), Renaşterea (c. 1500-1530), Renaşterea târzie (sfârşitul sec. 16) şi are următoarele centre principale: în sec. 15 numeroase şcoli locale la Florenţa, Siena, Veneţia, Padova, Urbino etc., iar în sec. 16 la Roma şi Veneţia.

Arhitectura Renaşterii se caracterizează prin revenirea la principiile constructive romane, cu dominanţa orizontală şi zidurile pline. În sec. 15 s-au adoptat (prin renumiţii arhitecţi L.B. Alberti, F. Brunelleschi) elemente antice, ca arcade semicirculare, coloane etc. În sec. 16 s-a dezvoltat tema planului central cu elevaţie piramidală (D. Bramante, Michelangelo), desăvârşindu-se compoziţia ritmică a faţadelor (ex. Palatul Pitti din Florenţa).

În sculptură, opera lui Donatello rezumă evoluţia artei sec. 15, de la statuile care împodobeau biserica, la portretul laic şi monumentul ecvestru (Ghiberti, Jacopa della Quercia, Verocchio, Luca della Robbia ş.a.). În sec. 16, Michelangelo realizează deplina dezvoltare a sculpturii de ronde-bosse.

În pictură, trăsăturile înnoitoare din creaţia lui Giotto sunt dezvoltate, la începutul sec. 15, în pictura murală de florentinul Masaccio, alături de Fra Angelico, Uccello etc., apoi, în a doua jumătate a secolului, de Piero della Francesca, Mantegna, Botticelli, Signorelli etc., iar pictura de şevalet este ilustrată cu precădere la Veneţia (familia Bellini). În sec. 16, apogeul picturii Renaşterii este atins în operele lui Leonardo da Vinci, Rafael Sanzio, Michelangelo Buonarotti (ultimul lucrând mai ales la Roma) şi în cele ale veneţienilor Giorgione, Tiziano, Veronese, Tintoretto.

Artele decorative au atins un înalt nivel artistic (mătăsurile şi catifele veneţiene şi genoveze, majolica din Faenza sau din Urbino, sticlăria de Murano etc.). Evoluţia generală a stilului a fost de la simplitate (sec. 15) spre fast şi măreţie (sec. 16).

În Ţările de Jos, începuturile Renaşterii au loc în sec. 15 în pictura fraţilor Van Eyck, a lui Memling etc. În arhitectură şi în decoraţie persistă încă stilul gotic. În sec. 16, sub influenţa artei italiene, ia naştere curentul romanist, cei mai de seamă pictori rămân însă credincioşi tradițiilor populare locale, folosindu-le în lărgirea tematicii sau în crearea unei viziuni artistice moderne (H. Bosch, Pieter Brueghel cel Bătrân, Lucas van Leyden).

În Germania, Renaşterea a avut loc la sfârşitul sec. 15 şi în prima jumătate a sec. 16 numai în câteva oraşe, printre care Nürnberg. În arhitectură, în sculptură şi în decoraţie, fondul tradiţional gotic este asimilat în noua structură constructivistă renascentistă. În pictură, limbajul gotic expresionist rămâne determinant în opera lui A. Dürer, H. Holbein cel Tânăr şi L. Cranach se remarcă o eliberare sub semnul tendinţei de laicizare. Gravura are un rol major în concretizarea noilor concepţii artistice, opera lui A. Dürer fiind în această privinţă reprezentativă.

În Franţa, arta Renaşterii se dezvoltă abia în sec. 16 la Curtea regală, primele ei elemente apar în miniaturile lui Fouquet (sfârşitul sec. 16). Castelele de pe Loara reprezintă sinteze între tradiţia gotică şi influenţa italiană, asimilată treptat în cadrul şcolii de la Fontainebleau. Apare stilul original al Renaşterii franceze (aripa palatului Louvre, construită de arhitectul P. Lescot, şi opera sculptorului J. Goujon). În artele plastice se remarcă portretul (în sculptură G. Pilon, în desen şi în pictură Jean şi François Clouet ş.a.). În artele decorative capătă o mare dezvoltare tapiseria şi ceramica (B. Palissy).

În Spania, influenţa artei italiene s-a manifestat direct, prin import de opere de artă, sau prin formarea unor artişti locali (Juan de Juanes, Alejo Fernández etc.).

În ţările din centrul şi răsăritul Europei, stilul Renaşterii se manifestă mai ales în arhitectură. În Polonia este reprezentat prin Castelul Wawel din Cracovia (1507-1563) şi prin capela funerară a Iagellonilor, capodoperă a Renaşterii polone, prin loggia primăriei din Poznań etc. În Cehia prin Pavilionul Belvedere din Praga, în Ungaria prin vestigiile palatului lui Matei Corvin de la Buda, iar în Rusia prin unele elemente integrate unor construcţii din Kremlinul Moscovei, ca Palatul cu faţete după modelul Palatului diamantelor din Ferrara.

Continue reading „Al. Florin ŢENE: Relația milenară dintre religie și știință”

Ioan MICLĂU-GEPIANU: Anunț editorial

    ”…O surpriză plăcută ne dăruie din nou Omul încărcat de haruri și iubiri pentru frumusețile universale, domnul Ben Todică din Dovetom, Australia, cu noua carte a sa, ”Cu Brațele Aripi”, astfel legând încă un mărgăritar sufletesc la șiragul de cărți ale domniei sale!

       Bănuiam eu de ce la icoana ”blogului Ben Todica”, artistul iezeran/ bănățean și-a ales o poză proprie cu mâinile întinse sub forma unor aripi, dar acum îmi devine certitudine acea idee artistică a lui Ben, prin această carte ”Cu Brațele Aripi” pe care ne-o aduce asemenea unui prestigios dar românesc. Intuind un zbor în rând cu acei cocori călători în care dorește să se încadreze, prefigurând destinul său propriu de emigrant și al tuturor celor asemenea lui.

   Benule, fratele meu în Duh de Neam și Limbă românească, abia aștept să ajung a citi această nouă carte.

 

———————————-

  Ioan Miclău-Gepianu

  Australia

30 iunie 2020

Mircea Dorin ISTRATE: Înmiresmații tei

Acoperită-i urma la pașii tăi trecuți,

Pe  cărăruia noastră de ceilalți tăinuită,

Pe unde-odat’ trecut-am în liniște, tăcuți,

În fericirea clipei ce-am vrut-o nesfârșită.

 

Sub un covor de floare, din teii scuturați,

Lăsat-am  urmă-adâncă de pași și fericire

Și-n lungi săruturi încă, mereu înfiorați,

Atunci noi veșnicit-am clipita de iubire.

 

Și-apoi când bruma toamnei cernea din’nalturi frunze,

În strânsă-mbrățișare sub teiul nostru  sfânt,

Eu culegeam dulceața la fragedele-ți buze,

Ce tu cu împrumuturi mi le dădeai pe rând.

*

Și-acum, din teiul nostru îmi ninge-ncet cu floare,

Albind cărarea care se-nfiorează iar,

Sub el nu-i însă nimeni în strânsă-mbrățișare

Să-mi ardă-n vâlvătaia iubirilor de jar.

 

Peritu-mi-a iubirea-aceea ca odată,

La tineri de-acuma imberbi, smuciți, rebeli?

Ei nu-i simt frumusețea, curat-adevărată,

Și nici în jur parfumul la florile de tei.

 

S-a pervertit iubirea și simțurile noastre,

În ele nu-i divinul din ‘naltul cer ceresc,

Nu arde  faclă sfântă în inimile voastre,

Iubirea nu mai are cel gust dumnezeiesc.

**

Degeaba înflorit-au, mai mult de-o săptămână,

Pe-a noastră cărăruie înmiresmații tei,

Nu sunt perechi să treacă ținându-se de mână

Și-n rând la rând săruturi să-și deie pe alei.

 

Poate în astă toamnă, când scutura-s-or frunze,

Din teiul ce ne-șteaptă de-atâta-amar de timp,

Voi mai veni odată, eu, doritor de buze,

Să-ți sorb dulceți de Raiuri și lacrimi de pe chip.

———————————–

Mircea Dorin ISTRATE

Târgu Mureș

30 iunie, 2020

Eugenia BUCUR: Lacrimile dimineții (poeme)

Macii

 

S-au răsfirat pe dealuri macii
Ca o chemare într-un răspuns
În țara zorilor şi zării să privesc
Spre a-mi fi uneori de ajuns

 

Acolo în palate de vară de verde
De vise şi de chemări şi de soare
Se întâlnesc îndrăgostiții să soarbă
Din privire iubirea ce îi înfăşoară

 

Niciodată lumea nu fu mai frumoasă
Văzuta floare în lumina ochilor tăi
Pe pragul nopții se deschise mai tare
Şi se aprinse în unduioase văpăi

 

O sărutare pentru fiecare petală
Dăruită cuvântului tău rostit
Să ajungă în cămara inimii mele
Peste întâiul te iubesc dăruit

 

O vis îndepărtat ce nu mă închizi
În palmele căuş de bucurie
În zborul fără margini în văzduh
Vreme apusă peste copilărie

 

 

Să nu uiți

 

Într-o zi parfumul şi culoarea se vor revărsa.
Tu să nu uiți!
Un ultim cuvânt risipit de vânt
Va mângâia iarba şi privirile, şi razele de soare…
Lume de întuneric cu mesageri ademenitori,
Ce vorbesc simțurilor, lăsându-se -n voia luminii.
Numai iubirea le dă viață şi bună ziua.
Privitorii nici nu vor cunoaşte surâsul frunzelor
Şi urmele dragostei dăruită petalelor,
Dar tu vei asculta glasul adierii,
Vei privi mângâierea
Într-o nerostită trăire ai să cuprinzi libertatea
Născută din dăruire şi lacrimă.

 

 

Lacrimile dimineții

 

Vezi tu, copilul meu frumos,
Atâtea taine joacă-n bob de rouă,
Sub luna ce se scaldă-n întuneric
Şi lumea ce păşeşte-n viață nouă.
Cu apa de izvor ivit din munte,
Cu picătura de sudoare de pe frunte,
Tu creşti hrănit la sânul mamei
Şi nu vezi picătura ce-ți îmbrcă anii.
Continue reading „Eugenia BUCUR: Lacrimile dimineții (poeme)”

Nicolae VĂLĂREANU SÂRBU: Cu inimile sus (poeme)

Pe coloane de viață

 

Se va absorbi primăvara

în dimineți cu aburul subțire

și sughițuri reci,

 

de îi va înflori gura de arome

și ochii vor privi însetați

 

cum se nasc toate pe rând.

 

Atât de fragedă se va limpezi,

de apele vor șlefui pietrele în albie,

vor curge cum scrisul cuvintelor

în miezul de mai

cu liliac înflorit la glezne.

 

Iar mai frumos decât atât

înrobit de iubire

când păsările clocesc,

sevele urcă

pe coloane de viață

 

sub o aureolă de vis.

 

 

Un fel de revelație

 

Cu bucuria mă voi însoți

liber voi fi să cânt

pricesnele serii,

 

primăvara se va trezi

din somn.

 

Într-o dimineață țesută de ape

cu părul pe moațe

descrețind frunți,

 

am limba dezlegată de cuvinte.

 

De se vor înfrăți zilele între ele

nopțile se vor îngrădi,

să umilească pe cineva,

 

va fi un fel de revelație.

 

Dragostea mea decojită

va străluci iar,

 

înflorit în așteptarea fugară

iubirea mă va găsi

sub semnul descris

 

de o cometă.

 

 

Inspirație și poezie

 

Ca o luntre pe ape alunecă poezia,

țese imagini pe pânza cuvintelor

culese de pe umerii gândului,

memoria făcându-mă partaș.

 

Întoarsă pe toate fețele și luminată,

acoperită cu hlamida înțelepciunii

și scrisă pe hârtie

până totul capătă sens și trup,

devine șlefuită ca marmora.

 

Continue reading „Nicolae VĂLĂREANU SÂRBU: Cu inimile sus (poeme)”