ACUM CÂND CRED CĂ MI-ESTE BINE

 

Mă tem că acum când cred că-mi este bine

Și te știu pe unde visul meu mă duce

E hotărât blestemul vechi să ne dezbine

Și val de beznă grea între noi induce

 

Nici vești nu mai am aduse de un vânt

Un vuiet amorțit l-aud îndepărtat

Mă-năbușă văzduhul cerescul mormânt

Iar zborul mi-e confuz, răzleț și detunat

 

De dorul tău mi-e frig, sunt și gol și înfrânt

Îmi spun cuvinte limpezi dar și ele-s reci

Prea mare este criza bunului cuvânt

În universul de infame clipe seci

 

Dar cine mai aude când petale mor

Ori  toamna-nvăluitoare când coboară

Gravez în frunza toamnei freamătul de dor

Și-o lacrimă de taină-n vechea mea chitară.

 

 

AM CREZUT ÎN AȘTEPTARE

 

Departe mi-ai rămas iubirea mea ascunsă

Cu reședința la orizontul dintre veacuri

E vanitatea zilei grea și nepătrunsă

Și ape murmurate au amuțit în lacuri

 

Credeam în așteptarea lentă târâtoare

Deșartă-n spațiul gol, extensibil între noi  doi

Purtam atunci egale vise similare

Bănuind că timpul ‘nălța un soclu pentru noi

 

Adolescența astăzi nu te mai răsfață

O doamnă ai devenit, cu oboseală-n priviri

Un zâmbet abătut îți stăruie pe față

Într-un injust ansamblu palid de nepotriviri

 

Mă-ntorc timid din nou spre a-ți cuprinde mâna

Și risipiții ani în degete fierbinți să-i strâng

Să plec pe undeva apoi pe totdeauna

Într-un somn dens în care nevăzut să pot să plâng

 

 

AM ÎNFRUNZIT

 

Înfrunzisem, și am desfrunzit  deodată

Când am simțit vulgaritatea ce-a cuprins.

O lume indiferentă și-nzestrată

Ce cu pedeapsa repetată s-a deprins.

 

Ne e pământul prea uscat sau e cleios,

Copiii nu mai joacă nici de-a ascunsa,

Suntem pătrunși de rele știri până la os,

Complici suntem uitând care le e sursa.

 

Lumină verde aveam la intersecții,

Ne este răbdarea sfidată de zăvor,

Nici pilde nu mai gust ori solemne lecții

Online, făcute insipid și inodor.

 

Iar clipe ce ar  mai fi putut s-alinte

Ne repetau cu elocvență înghețată

Zăpada fulguită de cuvinte,

Trimise într-o Grădină Suspendată.

 

Visam o îmbrățișare salvatoare

În care ne-am fi recunoscut și noi,

Și răpiți de valul vieții curgătoare

Să nu putem să ne întoarcem înapoi.

 

 

FIRESC TE-AȘ ÎNTREBA

 

Nu m-am gândit că port întreaga vină

Ori că am pus-o la adăpost într-un cuibar

Dar  îngrijorat, vibrant ca o albină

Păstrez trecutul nostru prețios nectar

 

Iubito îți pun în cale coșuri de lumină

Să-ți înfierbânte vii supremele nedumeriri

Și de ar fi ca zvonuri limpezi să mai revină

Angelic să zâmbești exuberant și să te miri.

 

Tăcuți și scufundați în grotele tăcerii

Cu zeu-acela rău, m-aș lupta ca un viking

Vreau doar să-l pedepsesc, ci nu ca să te sperii

De rănile iubirii mele să te conving

 

Uneori simt că e firesc și te-aș întreba

Ce colți au tăiat neîmplinitul nostru drum

Ce viscol te-a îndepărtat de inima mea

Și-a ridicat între noi peretele de fum?

 

Să-ți dăruiesc aș vrea ani inocenți din viață

Ascunse lacrimile vechi și fără păcat

Să te-ntrupezi precum cristalul pur de gheață

Cu suspinul meu înăbușit amestecat

 

 

GÂNDEȘTE-TE LA MÂINE

 

Gândește-te la mâine și la ieri

Destinul nu acceptă rugăminte

Măcar gândind s-accepți apropieri

Când teama te alungă din cuvinte

 

Împotrivindu-te poate-ai să cazi

Nesocotind nici un mâine curgător

Uiți trist periplul nostru de nomazi

De zodii blestemat – neînvingător

 

Privește-i pe cei care căzură

Contemplativi cu suflete aride

Ei roagă să fim spălați de ură

În drumul vieții de efemeride

 

A gândi e chiar înțelepciune

Ca și atunci când nostalgic tăinuiești

C-om deveni doar zvon din altă lume

Lăcrimând etern sub lacăte cerești

 

 

LA NOAPTE IARĂ TE VISEZ PE TINE      

 

La noapte iară te visez pe tine,

Nu pot din visul ăsta să lipsesc,

E noaptea care mie-mi face bine

Și din ruină simt că mă-ntocmesc.

 

Dar timpul nu mai vrea să-i fie milă

Acum când așteptarea m-a înfrânt,

Un veac m-a străbătut filă cu filă

Deși n-avea cu mine legământ.

 

Tu nu-nțelegi minunea ce poți face

Și nici că ești stăpână pe blestem,

Uitării lungi îi place să se joace

Cu nopțile de care eu mă tem.

 

Ne-amenință o vârstă fără milă,

Rămasă-i adolescența-n  noapte,

Subtil ne-acoperă toamna subtilă

Intrând într-o lume rece toate.

 

 

PLECĂM DISCRETE ȘIRURI

 

Purtăm încă pe spate mustind urme de  bici

Ori fruntea plecată în veche umilință grea

Ne-au distrus cuvântul seducători fățarnici

Trăgând destinul nostru către piaza cea mai rea

 

Cumplite vămi se pun la fiecare-n  poartă

Pe gleznă este pus un lanț pentru fiecine

Cumplitul viitor familii să despartă

Iar sufletul să piară ros de întunecime

 

Ne modelează timpul un rid ca un însemn

Furibund un val vestește trista transformare

Cad frunze-nsângerate de un absurd blestem

Și lacrima se aprinde ca o confirmare

 

Răzlețe stele cad sub ceru-adânc al nopții

Spălând legendara cale de unde-au început

Spre care navigăm pe cursul lin al morții

Când în lumea învrăjbită noi n-am mai încăput

 

Plecăm discrete șiruri spre noul univers

Unde purtăm blazonul veniților de-afară

În suflete purtăm ritmul unui pas invers

Și un argument sărac al numelui de țară.

 

Continue reading „Stelian PLATON: Vremuri noi (poeme)” →

PIERDUT DESTINUL

 

E barca răstignită sau stânca avariată

Pe reci sclipiri de valuri cu nori vineții în cap?

La orizont căzută lumina plagiată

E trist îngenuncheată de flămândul vânt satrap.

 

Dar ninge în vara asta cu litere de scrum

Și stau poeme închise pe negrele poteci,

Răzbate numai ruga prea adâncilor părinți

A căror ramuri suntem ofiliți și intrinseci.

 

În carne adânc sculptate neplânse îndeajuns

Stau răni mustind în soare și în voie ruginesc,

Plutește epava barcă prin Univers disjuns

Unde Dumnezeu tot pierde destinul românesc.

 

 

PLOILE DE ALTĂ DATĂ

 

E primăvară a șaptezeci și una oară

Și iar trage cu tunul bunul nostru sfânt Ilie,

Noianul gândurilor mele se înfioară

Și-așteaptă ploile uitate prin copilărie,

 

Când apele alergau șirag, zuruind prin șanț,

Iar noi copii zburdând prin ele cu picioare goale,

Lansam vapoare, corvete și alte nave-n lanț,

Cu strigăte subțiri se-aprindea viața-n mahalale.

 

Toate-s amețitor de un viscol răvășite,

Sunt visele alungate și ascunse sub cuvânt,

Legenda-i condamnată și éra pe sfârșite

Și parcă viitorul se-ascunde de acest Pământ.

 

 

ÎN CASE CRESC TĂCERI

 

Părea că eram chiar cu toți acasă,

Punea bunica ceaunul pentru mămăligă,

Tacâmuri punea mama mea pe masă

Și-apoi sorbeam din ciorbă atenți să nu ne frigă.

 

Trăiam poezia zilei – fără vers

În satul meu argumentat cu un profund temei,

Cu rostul palid, azi, pierdut în Univers

Apatic și derizoriu uitat de dumnezei.

 

Nu mai sunt vecini, nici câini nu mai latră,

Mai sunt câțiva bătrâni și biserica-i departe,

Liniștea e grea, liniștea-i de piatră,

Iar moartea grijulie la bătrâni se împarte.

 

În case cresc tăceri, umbre mor pe drum

Și nici măcar minciuna nu are vreun răspuns,

Speranțele-s moarte, licăresc postum,

Acasă-i pustiu și iarba cât mine a ajuns.

 

 

MĂ ÎNCEARCĂ FRIGUL                       

 

Mă-ncearcă frig albastru ca un lăsat al serii

În vrile pleacă anii, înspre vârsta siderală

Crispați ne-așezăm la sfânta Masă a Tăcerii

Și așteptăm iertarea cântată în Catedrală

 

Datoria morții o achită fiecare

În lacrimi epitaful semnează un destin înfrânt

Sufletul e cald și protestează ca atare

Când legea sfântă spune că noi suntem pământ

 

Suntem doar niște cruci uitate în așteptare

Purtăm păcatul lui Barabas în taina lui Iisus

Și spaima-ntunecoasă când blânda clipă moare

Iar liniștea-mplinirii e-n țintirimul alb de sus

 

 

ODISEEA PEȘTIȘORULUI

 

Însingurarea ta crispată, pare sfântă,

Plăpând te-ascunzi de frații tăi antropofagi,

Tu ești vânatul mic și asta te frământă

Și-n fundul te pahar te-afunzi când te retragi.

 

În roșia mantie simți fiori de moarte,

Codița unduie-n mistice melancolii,

Oceanul din pahar mai poate să te poarte

Dincolo de moarte spre alte galaxii.

 

Tu simți că spațiul tău nu este o chilie,

Ba-i chiar mulat și-adânc pentru prezența ta,

Tu mergi chiar și la marginea de sus solíe

S-arăți că Universul se poate traversa.

 

Ursit ești să ai o însingurare sfântă,

Să luneci pe-ascunsa apelor alee,

Adăpost să-ți fie gândul ce te avântă

Să-ți săvârșești ne-ngrădita odisee.

 

 

OGLINZI ÎN CARE AM RĂMAS

 

De brațu-i diafan prinsesem Luna plină

Și-am revenit din deznădejdi ce nu le-nțelegeam,

Băusem din raza ei atâta lumină

Că-n ceața îndepărtării adânci te distingeam.

 

Destul ne-am risipit prin viscolul de fapte

Completând sfidător și rece în grila sorții,

Absurd ne-au surghiunit cuvintele necoapte

Și au rămas așteptări uscate-n fața porții.

 

Adânc săpată-n  amintiri iubirea noastră

O blândă floare, uitată-n soare fără apă,

Încet petală cu petală lângă glastră,

Geloasă bezna îi stinge fiecare pleoapă.

 

Zac visele sub viscol de zăpadă neagră,

Stă umbra rezemată de pereți înstrăinați,

Regină-i frumusețea ta rămasă-ntreagă

În oglinzile-n care am rămas împreunați.

 

 

ORAȘUL SCHIT

 

Nopți lungi veneau la Turnu Măgurele

Și parcă ne-nchideau în ruginitul var,

Lângă parc tunul cu afeturi grele

Veghind biserica, întunecat pândar.

 

Doar becuri obosite mai cutează

A desena cu raze, palide stafii,

Apoi prin tăceri le îndepărtează

De internatul școlii unde dorm copii.

 

Destinul diafan intră blând în ceas

Clipe viitoare aruncă lor în zbor,

Se-adună îngerii la iconostas

Și calea jalonează pentru pasul lor.

 

Prea tineri suntem și somnul nu-nvinge

În gară, mai aud greu tren cum a oftat,

Bonom un paznic lumina ne stinge

Și-orașul nostru într-un schit s-a transformat

 

E noapte. Orașul-schit face popas.

Somnoroasă Dunărea curge pe-o rână,

Zgomotul de trudă este mai retras,

Iisus doarme acum cu copii de mână

 

 

PASTEL    

 

Un tânăr soare trandafiriu se răzbună

Topind al frigului amorțitor umed talaz,

Purta mici muguri verzi în fiecare mână

Și încântat se tolăni pe fragedul izlaz.

 

Îl legăna natura verde și firavă

Plămădind poeme noi și vise împreună,

Seninătatea apelor curgea suavă

Sub o ninsoare caldă a fulgilor de Lună.

 

Argint topit curgea din razele rebele,

Adâncul Univers freamătă de încântare,

În vid își plimbă coada agitate stele

Așchii răzvrătite, aripi de lumini din soare.

 

***

 

PAMFLET CU PORC

 

Sunt fermier la noi în sat

Un nou mi-am purcel cumpărat.

L-am răsfățat și l-am făcut mare

Și-acum are cinci picioare.

 

Zvonind apoi că e frumos

A dovedit că-i și faimos.

Veni-ntr-o zi un nuștiu care

Crezând că purceaua-i moare,

 

C-avea sub coadă o excrescență

Scarpinânduși-o cu insistență.

Purcelu’acum adolescent

Nu prea este indulgent,

Continue reading „Stelian PLATON: Însingurare (poeme)” →

ÎN CASE CRESC TĂCERI

 

Părea că eram chiar cu toți  acasă,

Punea bunica ceaunul pentru mămăligă,

Tacâmuri punea mama mea pe masă

Și-apoi sorbeam din ciorbă atenți să nu ne frigă.

 

Trăiam poezia zilei – fără vers

În satul meu argumentat cu un profund temei,

Cu rostul palid, azi, pierdut în Univers

Apatic și derizoriu uitat de dumnezei.

 

Nu mai sunt vecini, nici câini nu mai latră,

Mai sunt câțiva bătrâni și biserica-i departe,

Liniștea e grea, liniștea-i de piatră,

Iar moartea grijulie la bătrâni se împarte.

 

În case cresc tăceri, umbre mor pe drum

Și nici măcar minciuna nu are vreun răspuns,

Speranțele-s moarte, licăresc postum,

Acasă-i pustiu și iarba cât mine a ajuns.

 

 

MĂ ÎNCEARCĂ FRIGUL                       

 

Mă-ncearcă frig albastru ca un lăsat al serii

În vrile pleacă anii, înspre vârsta siderală

Crispați ne-așezăm la sfânta Masă a Tăcerii

Și așteptăm iertarea cântată în Catedrală

 

Datoria morții o achită fiecare

În lacrimi epitaful semnează un destin înfrânt

Sufletul e cald și protestează ca atare

Când legea sfântă spune că noi suntem pământ

 

Suntem doar niște cruci uitate în așteptare

Purtăm păcatul lui Barabas în taina lui Iisus

Și spaima-ntunecoasă când blânda clipă moare

Iar liniștea-mplinirii e-n țintirimul alb de sus

 

 

ODISEEA PEȘTIȘORULUI

 

Însingurarea ta crispată, pare sfântă,

Plăpând te-ascunzi de frații tăi antropofagi,

Tu ești vânatul mic și asta te frământă

Și-n fundul te pahar te-afunzi când te retragi.

 

În roșia mantie simți fiori de moarte,

Codița unduie-n mistice melancolii,

Oceanul din pahar mai poate să te poarte

Dincolo de moarte spre alte galaxii.

 

Tu simți că spațiul tău nu este o chilie,

Ba-i chiar mulat și-adânc pentru prezența ta,

Tu mergi chiar și la marginea de sus solíe

S-arăți că Universul se poate traversa.

 

Ursit ești să ai o însingurare sfântă,

Să luneci pe-ascunsa apelor alee,

Adăpost să-ți fie gândul ce te avântă

Să-ți săvârșești ne-ngrădita odisee.

 

 

OGLINZI ÎN CARE AM RĂMAS

 

De brațu-i diafan prinsesem Luna plină

Și-am revenit din deznădejdi ce nu le-nțelegeam,

Băusem din raza ei atâta lumină

Că-n ceața îndepărtării adânci te distingeam.

 

Destul ne-am risipit prin viscolul de fapte

Completând sfidător și rece în grila sorții,

Absurd ne-au surghiunit cuvintele necoapte

Și au rămas așteptări uscate-n fața porții.

 

Adânc săpată-n  amintiri iubirea noastră

O blândă floare, uitată-n soare fără apă,

Încet petală cu petală lângă glastră,

Geloasă bezna îi stinge fiecare pleoapă.

 

Zac visele sub viscol de zăpadă neagră,

Stă umbra rezemată de pereți înstrăinați,

Regină-i frumusețea ta rămasă-ntreagă

În oglinzile-n care am rămas împreunați.

 

 

ORAȘUL SCHIT

 

Nopți lungi veneau la Turnu Măgurele

Și parcă ne-nchideau în ruginitul var,

Lângă parc tunul cu afeturi grele

Veghind biserica, întunecat pândar.

 

Doar becuri obosite mai cutează

A desena cu raze, palide stafii,

Apoi prin tăceri le îndepărtează

De internatul școlii unde dorm copii.

 

Destinul diafan intră blând în ceas

Clipe viitoare aruncă lor în zbor,

Se-adună îngerii la iconostas

Și calea jalonează pentru pasul lor.

 

Prea tineri suntem și somnul nu-nvinge

În gară, mai aud greu tren cum a oftat,

Bonom un paznic lumina ne stinge

Și-orașul nostru într-un schit s-a transformat

 

E noapte. Orașul-schit face popas.

Somnoroasă Dunărea curge pe-o rână,

Zgomotul de trudă este mai retras,

Iisus doarme acum cu copii de mână

 

Continue reading „Stelian PLATON: Tăcerile casei (poeme)” →

A CÂTA RISIPIRE

 

Un pescăruș cernit pătează bolta moartă,

Degustă cu cioc sur un soare stins în apă

Prin noapte traversează sonuri moi pe clape,

La geam, Isus Hristos cu degetul îmi bate.

 

Târziu, se-adună zori în straie de hermină,

Din coasta răstignită răsări lumină.

Un madrigal plutea în taina de departe

Precum piciorul sfânt, care venea pe ape.

 

Iară va fi cină şi iarăşi taină mare

Şi trădătorul altul plătit de alt păgân;

A câta risipire şi grea crucificare,

Mai poţi răbda, Isuse-poporule român?

 

 

 

ADUCERI-AMINTE     

 

Te rog să-mi scrii despre aduceri-aminte;

Pe trupul meu, de-atunci, s-a-ncolăcit un veac,

Pământul ţin pe umeri, cu grijă de părinte,

Logodnică mi-e viaţa unui om sărac.

 

La ceas de felinar pe linia ferată,

Fluturi mici tresar speriați de un foton

Un vechi acar, condescendent mi-arată

O lacrimă, rămasă de-aseară pe peron.

 

 

ALTĂ GARĂ                 

 

Norii grei se-ntorc, cerul clipoceşte,

În casa noastră, soarele se-amână.

Fiscalitatea-n trupul nostru creşte,

Pradă lupii mari  stână după stână.

 

Rămânem parcă încremeniți şi orbi

Mor visele adânci și inocente;

Pe acoperişul țării cinici corbi,

Vestesc dobânzi demonice curente.

 

Fanatici suntem ai unui somn obștesc

Şi-nlăcrimării ce-o păstrăm în fire,

Suntem blânzii ce nu se împotrivesc

Pribegi în năzuințe și-amorțire.

 

Păşim spre-o ţintă, nefastă fără sens,

Încătuşaţi în altă întrebare,

În altă gară, iar vom picota intens,

Copii sărmani, spre altă condamnare.

 

 

 

AȘEAZĂ-MĂ ÎN AMINTIRI

 

Chipul tău mă arde şi-n ochiul meu atins,

S-a răzvrătit vulcanul, de-atâta dor încins;

Mi se prelinge lava pe fiecare vers

Şi te parcurg total, vâslind prin Univers.

 

Cu buze tremurânde coapsele ţi-ating,

Misteru-acestei nopţi, încerc să îl disting.

Ne-apasă înserarea, cu cel mai lung sărut,

Din oglinzi întoarce-te spre noul început.

 

Aşează-mă de azi în amintiri mai noi,

Prin leneşul parfum al ăstei toamne moi,

În liniştea sculptată,  ori gândul nepătruns,

Ori în refugiul coapsei de visul meu străpuns.

 

 

AȘ VREA SĂ RĂMÂI

 

Aș vrea să rămâi un gând nepătruns

În ritmul inimii mele ascuns,

Aș vrea să mai calc poteca din zori

Pe sub salcâmii plini de cuiburi de ciori…

 

Reproșul tardiv, rămâi, în care

Iubirea e un cuib de viespare;

Și-o flacără să îmi rămâi arzând

Prin patu-n care pătimesc cu tine-n gând.

 

Ascunsă ești la mine sub frunte

Fior al vârstei mele cărunte;

Eu îți trimit pe sâni fluturi de noapte

Și-un înger alb cu un pachet de șoapte.

 

Iar în mijlocul nopții tu goală

Să te-mplinești, ca o făgăduială;

Să-mi cufunzi nădejdile în dezmierdări,

Iar eu din trup să-ți sorb cutremurări.

 

 

BACOVIANĂ

 

E-atâta calmă abdicare

Plânge-n văzduh un clavecin…

Văzduhul lăcrimează-n ploaie

Cu chip bacovian străin.

 

E-atâta calmă fumegare

Pe frunze arse de porumb,

Cavou şi păsări funerare,

Primavăresc sub „flori de plumb”.

 

E ca un fel duios de vară,

Ca un suspin cutremurat.

În clavecin sunt „nervi de toamnă”

Şi-n ploi Bacovia-i uitat.

 

 

BERZELE DE TOAMNĂ

 

Îmi este dor de noaptea aceea mută,

Când stele ţi se repetau în bucle, doamnă;

O păstrez și-acuma tot neîncepută

Mângâierea ta ce sufletu-mi-nseamnă.

 

Corăbii anormale vâslesc pe cer senin

Și-n veghea mea eternă prin umbră şi credinţă.

Erotica sclavie cu limba o închin

Și-un vis de-nlănțuire în grea păcătuință.

 

Vâslesc apăsător pe un drum uitat de zei

Tot cumpănindu-mi anii așezați în ramă,

Eu mi-ncrustez uitat suspin în colţul buzei,

Și-n amintiri erotice ce ne mai cheamă.

 

Mă mai curtează chiar străine acomodări,

Spre pulsurile din amurg mă tot îndeamnă.

Am cultivat duioase deșertice chemări

Incluse azi în condamnări târzii de toamnă.

 

Îngrijorat mă-ntreb de voi găsi o gară,

Prin veacu-acesta vârvorind mereu,

De unde voi pleca cu berzele de toamnă

Spre Sud, ca să-l găsesc pe Dumnezeu.

Continue reading „Stelian PLATON: Orizonturi țesute cu stele (poeme)” →

TRĂIESC C-O FATĂ FRUMOASĂ                  

 

Vâsleam prin gânduri divine

Neputincios, și-n pulberea de rugăciuni

Mârâia bufnind un câine

Și strănuta într-un vechi castron cu minciuni

 

Furat de simplele cuvinte

Poruncile-am respectat pe toate zece

Uitat viu printre morminte

O noapte mă însoțea goală și rece

 

Mi-am făcut apoi o casă

Și-am pus în ea lumina Lunii târzie

Trăiesc c-o fată frumoasă

Pe care am botezat-o Poezie

 

Din zbor mă mai opresc mirat

Privind spre casa mea uitată în pustiu

Câinele meu a confirmat

Că l-au străpuns dureri din strigătul meu viu

 

 

CATREN                                       

 

Astăzi am trimis latine un înger

Smuls dindesfrunzirea în care sânger ,

Din gândurile cudinți de ferăstrău

Mușcând adânc cașarpele cel mai rău.

 

 

ÎN CASE CRESC TĂCERI                      

 

Părea că eram chiar cu toți  acasă,

Punea bunica ceaunul pentru  mămăligă,

Tacâmuri punea mama mea pe masă

Și-apoi sorbeam din ciorbă atenți să nu nefrigă.

 

Trăiam poezia zilei fără vers

În satul meu argumentat cu un profund temei,

Cu palid rost azi, pierdut în Univers

Apatic și derizoriu uitat de dumnezei.

 

Nu mai sunt vecini, nici câini nu mai latră,

Mai sunt câțivabătrâni biserica e departe,

Liniștea e grea,liniștea-i de piatră,

Iar moartea grijuliela bătrâni se împarte.

 

În case cresc tăceri, umbre mor pe drum

Și nici măcar minciuna nu are vreun răspuns,

Speranțele-s moarte, licăresc postum,

Acasă-i pustiu și iarba cât mine a ajuns.

 

 

ÎN- VESTITORII PRIMĂVERII                            

 

Dintr-alte țări de toate pline

Pe unde-am fost ca slugi străine,

Veniți in-vestitori la noi

Luați ce vă convine!

 

Codrii încă nu știu de voi,

Cărați-i cu mașini convoi.

 

Iar munții doinelor noastre

Nicicând n-au cunoscut dezastre.

Nu vă gândiți să construiți,

Oferim și bonus -lemnul

Veniți să jefuiți.

 

Suntem docili în firea noastră,

Vă salutăm cu „dumneavoastră”

Veniți exuberant, veniți de zor

Vouă oare nu v-a fost dor

De-o țară sihastră?

 

Și n-ați văzut cum pleacă-n zbor

Spre miazănoapte curgător

Mașini ca râuri de-ntristare

De guri mușcate de topoare

Păduri fără suflare?

 

Și ele plâng cu glas fierbinte,

Fiindcă-n moarte își aduc

De noi aminte

 

Străinii tuturor le-au spus

Că popor complice, supus

Suntem, și-o gloată gregară

Care câmpul nu-și mai ară,

Că munți ca la noi nu îs

Ușor suntem de sedus,

Copacii, singuri în coloane

Se aruncă-n vagoane.

 

Veniți in-vestitori în țară

Re-ncărcați și cei câmpie

Lacrimi avem și poezie

Veniți iar și iară

 

A mai rămas chiar și un crâng

Luați-l voi! Eu știu să plâng

Că tot ce ați luați cu voi

Nimic nu vine înapoi!

 

 

ÎN GRĂDINALUI DĂNCUȘ                                           

(editor, poet și prozator)

 

Singură-și doinește frunza, prin blânda ta grădină,

Fântâna a secat de parcă nu mai are rost,

Păsări mari de pradă, rapace,vor jefui lumină

Din grădina vie-n care, candidul crai ai fost.

 

Trecând iarăși o vară, peste răsadul tău de fragi,

Plăpânzi, macii tăi și crinii nu mai au vlăstare,

Cu frunțile plecate, și îngânând acorduri vagi,

Ei pun o așteptare pe poartă la intrare.

 

 

NEPUTINȚELE

 

Aduse par întristările de un vânt

Și rănile tot uităm cât pot să doară.

Înlăcrimarea în sorginte-i zăcământ,

Iar neputințele ani pierduți măsoară.

 

Un crâng mă simt, defrișat agresiv pe loc

Și-nlăturat din legenda milenară,

Tradiția e învinsă de nenoroc

Iar  pentrunoi nu mai e vreo  socoteală.

 

Ne e de-ajuns cum tot privim în mod tăcut

Pădurii cum i se prăbușește-naltul,

Cum ei își pun piciorul pe un trup căzut

Și suspinele nu pot opri asaltul.

 

Dacă s-ar auzi și cântul trist al meu

Și ca-n oglind-ați privi-n biografie,

Ați înțelege poate, de ce Dumnezeu

Rabdă ca un român doar umil să fie.

 

 

NOI AM PLECAT                                          

 

Plecarăm când vestea goală s-a adeverit

Și când mureau salcâmii noștri de tristețe,

Cu grele aripi ne căutam noul zenit

Să ne spălăm pe răni de vorbe necitețe.

Continue reading „Stelian PLATON: Poeme de septembrie” →

APATIE                  

 

Contemplându-ne-n veacuri ni s-a prezis să așteptăm,

Iar prin cuvinte anoste iar și iar ne reformăm,

Cu ochi apatici să privim zarea în gol întinsă

Și apoi să persiflăm orice idee aprinsă.

 

Dar pe ce abscisă oare lâncezim în absolut,

De nu se mai  întoarce consolator niciun minut?

Un suspin doară tresaltă ca un upercut în piept,

Dintr-o bezna tolănită peste dretul nostru drept.

 

Cât e de-atunci? S-au consumat desigur prea multe ploi,

S-au năruit și visele frumoase tot fără noi,

Cu sârg a creștinat hoți și criminali justiția

Pe orice mormânt necunoscut s-a scris Elodia.

 

S-au estompat păduri și-au murit și umbrele de cai

Și nu se întoarce nici veacul din care eu plecai.

O tristă briză mă aduce lângă Neagra Mare,

Acolo sub nisip, uitat, văd  zeul nostru mare.

 

Neplânsele cruci s-au înnegrit la margine de drum,

Doar flori uscate în buchete, le pomenesc postum,

În Univers se contopesc neconsumate clipe,

Noi mai așteptăm să ne crească îngerești aripe.

 

 

CÂNTEC TRIST                             

 

Zac rochii de mătase și verbe speriate

În crusta scorojită a satului plecat,

E beznă-n convingeri și-s iubiri rarefiate,

Iar sabia flămândă taie capul aplecat.

 

Uimiți uităm și vorba, și ulița, și viața,

Și frunzele sunând în roua albei dimineți,

Suntem la începuturi și asta-i doar prefața,

Învățăm  tăcerea, nu furia celor îndrăzneți.

 

Apatici și absenți, uitați, n-am mai râs luminii

Iar zarea noastră e o tristă clisoasă seară,

Este promenada care bucură străinii

Și-n care vanitatea sinistră își prepară.

 

Prezentul serbam sub rădăcini de buruiană,

Ori sălcii suntem cu ramuri seci și aplecate,

Privind în balta de neputință plebeiană

Cu lacrimi neplânse și iluzii rumegate.

 

 

DOR DE TINE

 

Se macină bonom, pe nevăzute anul

Și zilele se contopesc în abur de cafea,

Privesc cum cordial mi s-a întins oceanul

Ca o moarte, peste lunga năzuință a mea.

 

Cu aripi discrete frământă briza norii,

Aștept clipe trecătoare să înghită timpul,

Pe Drumul Mătăsii trec încă negustorii,

Pentru zborul meu greoi, nu este anotimpul.

Continue reading „Stelian PLATON: Mormintele Elodiei (poeme)” →

AȘ VREA SĂ MĂ ÎNTORC

Catargul meu pustiu și-a falțuit lumina
Bizar dansând împleticit în pas de pipăruș,
Pe val razele-și pictau fluoresceina,
Strident vocaliza-n albaștri nori un pescăruș.

 

Luceafărul ar vrea să se fixeze-n mare
Când vântul îl îmbrăcă într-un cânt de matelot,
În sinea mea mai pun pe sânii tăi o floare
Naiv și sincer, ca cel mai convertit bigot.

Spre barca ta mă împinge valul dintr-odată,
Emoțiile scapără-n mine o scânteie.
Tu șoaptă prefăcută-n lumină tulburată
Te-ascunzi în semicercul aprins de curcubeie.

Te-ademenesc în lumea mea îndepărtată,
Să rătăcim pe ștraifuri de-amurg pe Marea Neagră,
Cu o corabie prea mult înstrăinată,
Ce a fost sortită doar cu noi doi să meargă.

 

CÂNTEC PENTRU DOI
(Lui Harrie & Ruxandra- Vodă, Opera din Karlsruhe)

Călătoream spre Univers printr-un fantastic tub
Și am traversat orbitele prin spații grele,
Derivam imponderabil prin exuberant youtube,
Ajungând la marile îndepărtate stele,

Unde scânteiau divin numai aștrii mari de foc.
Pe esplanada cerului deschis făcui popas,
Pe aripi diafane îngeri mi-aduceau noroc
Și lung ecou de Harrie și Ruxandra van der Vlas.

Se desprindea din sunetul adânc fremătător
În aburi calzi din ev de invincibil teuton,
Harrie, un cavaler cu frac și glas mântuitor,
Serafic învingător în divinul maraton.

Ademenind cu zâmbet și nalte vocalize
Se-alinta-n raze prea-curate din luceferi moi,
Ruxandra, aducătoarea răcoroasei brize
Și sublima duioșie-n cântec pentru amândoi.

 

CLIPELE RUINE

Mi-e greu să cred, că nu mă-nțeleg nici pe mine
Când spun că încă mai aștept la porțile de rai,
De unde voi culege clipele ruine
Și tăcerile în care tu te zăvorai.

Și iară mai aștept o altă dimineață
Zâmbindu-mi la ferești când razele presară,
Să te disting duioasă printr-un văl de ceață
Curatul giulgi în care îngeri te-nfășoară.

Adie în ramuri vântul și ramuri se frâng,
Inocent un vis te aduce iar spre mine,
Un viscol rece bate sub umărul meu stâng
Și mă duce în Valea Clipelor Ruine.

 

DEZNĂDEJDE

Te mai refac și astăzi din fir de amintiri
Punctate cu suspine de-a lungu-acetui veac,
Mi-alunecă-n cuvinte aceleași povestiri
Din resturi de imagini încerc să te refac.

În vis mi se-aprinde durerea vorbitoare
Cu flacăra în care tot curgem amândoi
Argintate ape, cu unda stătătoare,
Prin ani sedimentați ca straturi de noroi.

Aș vrea să-ți povestesc așa cum numai mie
Mi-aș recita cu lacrimi din vechile psaltiri,
S-auzi povestea noastră cât este de vie,
Să cobori în clipe blânde măcar să te miri.

Continue reading „Stelian PLATON: Iluzii și cuvinte (poeme)” →

ACATIST

 

Rămas e-n mâhnita mea chitară

Cântul unui zbor ingenuu, uitat,

Lacrimi din zăvorul pus pe țară

Și-un înger incolor neînaripat.

 

Rapsod sânt al tristei mele lupte,

Boem himeric, prin secolul funest.

Bisericile-s tot mai corupte

Clonați se nasc din politicul incest.

 

Cum să nu se înalțe hoții

Ce ne-au furat și ultima silabă,

Când analfabeții și bleoții

Au pus o țară-ntreagă pe tarabă.

 

Doamne dă-mi putere îngerească,

Dă-mi sofisticate arme şi un scut.

Dă-mi heralzii tăi să-mi îngrijească

Învinsa țară ce ne-a aparținut.

 

Un acatist și un protest trimit la cer

S-avem un parlament și nu fosilier .

 

 

ALTFEL PRIMĂVARĂ

 

Se-așterne-n oraș cald înveliș de soare,

Primăvara vine aici peste hotare.

În mine vechi răni mustesc abandonate,

Pe brațe port imensa mea singurătate.

 

E-n Lumea Nouă, iar vremea care vine

Este chiar primăvara, ca o țărăncuță,

Cu voia bună ce nu-și poate abține,

Spre mine aleargă ca un copil desculță.

 

Prin larve fluturi sunt dornici ca să zboare,

Din raze vor să guste un cald aperitiv;

Ies în cărucior handicapați la soare

Și supraponderalii, hrăniții excesiv.

 

În Noua Lume nu-s gâște nici bobocei,

Nici seri pe șanț cu începutul de poveste,

Salcâmii strălucind în flori de brebenei,

Ori destin zugrăvit în semnele celeste.

 

Cărări de ceață ascunse-n cer nu poartă

Fâlfâieli zbătute-n aripe călătoare,

Dumnezeu le-a-nchis pe toate într-o hartă,

Modelul tragic pentru lumea viitoare,

 

 

ATÂT DE FRUMOASĂ

 

Atât ești de frumoasă ți-aș spune

Până s-ar porni o ploaie cu spume,

Până aș simți că stâncile plâng,

Că-mi vine să fug și să revin la gând.

 

Te iubesc așa precum Dumnezeu

Te-a pus ca lucrare în sufletul meu,

Un înger aripile își strânge

Și privindu-te începe a plânge.

 

Continue reading „Stelian PLATON: Dominat de vise (poeme)” →

NEW APOCALYPSE

 

Noi, nouă ne povesteam cum o să fie,

Că nu o să trecem de apocalipsa grea

Și ne-aruncam docenți în filozofie,

Bârfind Pământul ca pe o blestemată stea.

 

Exuberanți și smintiți de libertate,

Și-ntr-un zbor rătăcitor ce nu ne-aparținea,

Pretindeam meschinelor zodii- dreptate

Scoațând din text orice previziune rea.

 

Ne învăluia o veste mult prea dulce,

Care ca un strigăt agresiv ne subjuga,

Punându-ne pe umeri, aceeași cruce

Și într-un singur univers ne contopea.

 

Venea din spate valul marilor tristeți,

Noi încă nu știam că suntem condamnații,

Și, Doamne, pe când căutam sensul unei vieți,

Ne făcuși martirii acestei generații.

 

 

ELEGIA MĂRII

 

Catargul meu pustiu și-a falțuit lumina

Bizar dansând împleticit în pas de pipăruș,

Pe val razele-și pictau  fluoresceina,

Strident vocaliza-n albaștri nori un pescăruș.

 

Luceafărul ar vrea să se fixeze-n mare

Când vântul îl îmbrăcă într-un cânt de matelot,

În sinea mea mai pun pe sânii tăi o floare

Naiv și sincer, ca cel mai convertit bigot.

 

Spre barca ta mă împinge valul dintr-odată,

Scapără-n mine emoțiile o scânteie.

Tu șoaptă prefăcută-n lumină tulburată

Te-ascunzi în semicercul aprins de curcubeie.

 

Te-ademenesc în lumea mea îndepărtată,

Să rătăcim pe ștraifuri de-amurg pe Marea Neagră,

Cu o corabie prea mult înstrăinată,

Ce a fost sortită doar cu noi doi să meargă.

 

 

APATIE

 

Contemplându-ne-n veacuri ni s-a prezis să așteptăm,

Iar prin cuvinte anoste iar și iar ne reformăm,

Cu ochi apatici să privim zarea în gol întinsă

Și apoi să persiflăm orice idee aprinsă.

 

Dar pe ce abscisă oare lâncezim în absolut,

De nu se mai  întoarce consolator niciun minut?

Un suspin doară tresaltă ca un upercut în piept,

Dintr-o bezna tolănită peste dretul nostru drept.

 

Cât e de-atunci? S-au consumat desigur prea multe ploi,

S-au năruit și visele frumoase tot fără noi,

Cu sârg a creștinat hoți și criminali justiția

Pe orice mormânt necunoscut s-a scris Elodia.

 

S-au estompat păduri și-au murit și umbrele de cai

Și nu se întoarce nici veacul din care eu plecai.

O tristă briză mă aduce lângă Neagra Mare,

Acolo sub nisip, uitat, văd  zeul nostru mare.

 

Neplânsele cruci s-au înnegrit la margine de drum,

Doar flori crispate în buchete, le pomenesc postum,

În Univers se contopesc neconsumate clipe,

Noi mai așteptăm să ne crească îngerești aripe.

 

 

CAPCANA

 

Cocoașa muntelui era

Jumătate de zăpadă,

Stă zarea înclinat perete

O ține vântul să nu cadă.

 

Frunza pomilor îngână

Foșnetul subtil de ploaie,

Calm și imperceptibil melcul

Discret iese din căsoaie.

 

Greu târăște cheratina

Cu bun simț de specialist,

Pe uda frunză argintată

Ca un delicat teribilist.

 

Se mândrea cu ochi în coarne

Și se încredința astfel,

Că nimeni nu o să-l răstoarne

Ori s-ajungă într-o zi la el.

 

Își încearcă gelatina

Pe o dâră neumblată,

Dar din absurdă întâmplare

Sosi și clipa blestemată.

 

Continue reading „Stelian PLATON: Nouă Apocalipsă (poeme)” →