ZAMFIR ANGHEL DAN: Gust de Femeie

GUST de  FEMEIE

 

Noroc

de aș avea

din unda ta să gust

ce gust poate avea sărutul cornean

la umbra brațelor în care m-ai inclus

cu vrerea ta

 

Aș mai scăpa eu viu din zbaterea acelei frăgezimi

și aș mai avea putere iar să gust

după ce atins

de flacăra dorințelor

aș fi

sau m-aș topi deja în creuzetul scurgerii de senzori

în care aș intra

ca într-un vis

 

Venirea ta

frumoasă corneană

ar opri stelele în loc

și universul s-ar cutremura

de m-ai lăsa

cu-o aripă de gând

să gust din jarul focului

pe trupul tău aprins

să cred

că ești cuanta mea

iubirea corneană

la care eu visam când nu știam că ești

și c-ai să vii

mireasa cerului să-mi fii

de ziua mea.

——————————

ZAMFIR ANGHEL DAN

2 iulie 2020

Maria FILIPOIU: Comemorarea Sfântului Voievod Ștefan cel Mare

SFÂNTUL VOIEVOD ȘTEFAN CEL MARE 

 

De sărbătoarea Sfântului Voievod Ștefan cel Mare

să îl comemorăm cum se cuvine.

Slavă ție, ziditorule de pace și credință pentru demnitatea poporului român!

 

Sfântul Voievod Ștefan cel Mare este cinstit de Biserica Ortodoxă Romană pe 2 iulie.

Pe 20 iunie 1992, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române l-a trecut pe Voievodul Stefan cel Mare în rândul sfinților.

Pentru că mulți contemporani resping sfințenia lui Ștefan cel Mare, grăitor este articolul „Dreptcredinciosul domnitor Ștefan cel Mare și Sfânt sau despre criteriile sfințeniei” al Părintelui profesor Constantin Coman, publicat în volumul „Prin fereastra bisericii sau o lectură teologică a realității”, la Editura Bizantină.

Cu ocazia comemorării Voievodului Ștefan cel Mare am scris poemul omagial, cu titlul consacrării lui în rândul sfinților, publicat în vol. ECOURI STRĂBUNE – omagii și memorii în versuri”, „Editura Singur”, sub semnătura mea – Maria Filipoiu

Cinstire și veșnică slavă Sf. Voievod Ștefan cel Mare!

 

 

COMEMORAREA SF. VOIEVOD ȘTEFAN CEL MARE 

– omagiu la 500 de ani de la intrarea în eternitate – 

 

Spre o domnie de veacuri apusă,

pioasa mea gândire se îndreaptă,

să scriu strategie ce a fost dusă

de voievod cu iscusinţă-n luptă.

 

La Putna, clopotele dau trezire

în zi de iulie, că-i sărbătoare

pentru comemorare-n mânăstire,

a Sfântului Ştefan-Vodă-cel-Mare.

 

Că nu purta renume din statură,

ci din fermitate şi-nţelepciune,

de la cotropitori şi-a atras ură

şi pildă de credinţă dus-a-n lume.

 

Pe pământ trimis de Divinitate,

să cârmuiască neamul moldovenesc,

ecou de glorie prin timp străbate

până la urmaşii care-l prețuiesc.

 

Când năvăleau barbarii la hotare,

Vodă chema boieri la sfătuire.

Cu tactică să-nvingă provocare,

să nu îi cadă neamul în robire.

 

Voind să-şi apere meleaguri sfinte,

doar cu o mână de oşteni destoinici,

la Dumnnul făcea rugă înainte

s-alunge duşmani de mărire dornici.

 

Din corn vestit suna spre adunarea

vitejilor la luptă ostăşească.

Cu preţul vieţii să-şi apere ţara,

ca-n cinste şi dreptate să domnească.

Continue reading „Maria FILIPOIU: Comemorarea Sfântului Voievod Ștefan cel Mare”

Anna-Nora ROTARU-PAPADIMITRIOU: Prietenia, adevăr, iluzii și…confesiuni

M-am întrebat de multe ori: CE ESTE PRIETENIA? Cuvântul „PRIETENIE” , pe cât e de mic, pe-atât de mare însemnătate are, fiind ca o piatră prețioasă, ca mărgăritarul ce-l descoperi în nisip pe fundul mării, atât de greu este de găsit! Prietenia este una din cele mai importante faze din existența omului. Daa, mare lucru e să întâlnești în viață prieteni adevărați ! Te întâlnești în fiecare zi cu oameni de tot felul, cu unii te apropii din primul moment și simți că parcă i-ai cunoscut dintotdeauna; cu-alții găsești ceva asemănări, iar cu alții, oricât sa încerci, nu te poți apropia, de parc-am fi doi poli magnetici, identici ce se resping.

Prietenia este o puternică legătură de coeziune psihică ce se dezvoltă între semeni și se bazează pe-o simpatie și apreciere reciprocă, pe răspuns la aceleași sentimente. Criteriile pe baza cu care ne-alegem de obicei prietenii, la orice vârstă, sunt acelea de-a avea percepții similare, fiabilitate, susținere, stabilitate, dăruire de sine creând condiții de-a produce armonie în relații, bucurie și siguranță, de-a fi noi înșine, de-a ne completa reciproc și, chiar de-am fi în dezacord, părerea celui care are dreptate, spusă cu mărinimie va ajuta la schimbarea de opinie în favoarea celei corecte.

O valoare cheie în prietenie este să poți avea încredere în cealaltă persoană, să te simți în siguranță cu ea și nu o putem aprecia exact decât în ​​momente grele, când ne întinde mana, știindu-se că cea mai frumoasa mână este aceea care știe a dărui, necondiționat! Când totul merge bine și există ambianță, este ușor ca prietenul să-ți rămână fidel. La greu însă se încearcă prietenia, acolo vezi ce temelii are, cât de solidă e, acolo vezi dacă se năruie la prima furtună, vezi neconcordanța de caracter, acolo e adevăratul ei crash-test. Firește, a fi credincios nu înseamnă a fi orb, a accepta totul de la celălalt; fără un spirit critic nu-l ajuți lăsându-l să plutească printre norii hiperego-ului său, tu jucând doar rolul de auditoriu.

Prin termenii „prietenie” și „prieten” ne referim întotdeauna la prietenie adevărată și prieten adevărat, la cel ce-ți va sta alături, atât în momente grele de străbătut, cât și-n cele de fericire, unde-ar trebui să se bucure alături de tine, fără să simtă ghimpii invidiei și geloziei, ambiția de-a fi mai presus ca tine, încercarea de-a te frâna, de-a te descuraja în drumul tău spre împlinire. Va fi lângă tine la fiecare pas ce vei face și nu în fața ta, nu-ți va tăia calea, te va ajuta, va iubi fiecare latură a personalității tale, îți va ierta mici greșeli dacă sunt din imprudență și nu din rea voință, nu te va judeca aprig, îți va asculta cu atenție părerea. Nu te va părăsi cu prima ocazie arătându-și orgoliul rănit; într-o prietenie adevărată nu încap egoismul și orgoliile ci, doar buna înțelegere, având în vedere că e mult mai ușor să strici o fortificație decât s-o construiești piatră cu piatră. Altfel, prietenia este superficială, se va destrăma imediat ce-ai greșit sau considerat c-ai greșit, nedându-ți nici măcar posibilitatea argumentațiilor trăgând linia de final la ce-a fost fără pic de regret și sentimentalism ! NIMENI NU E PERFECT, toti putem purta vină la un moment dat, s-o recunoaștem însă cu mărinimie, să iertăm, fiecare om având dreptul la greșeală și, cine spune că-i perfect este și primul care greșește.

Eu nu pot s-o definesc exact, pentru că-n viață, făcând un bilanț până acum, n-am avut prea multe ocazii să spun: uite, asta-i O PRIETENIE ADEVĂRATĂ! Prieteni în COPILĂRIE am avut, era vârsta când repede ne făceam „frați de cruce”, crestându-ne un pic degețelul și unindu-ne picăturile de sânge dar, fiecare-apoi și-a luat zborul din păcate, care-ncotro și, după cum se știe, „ochii care nu se văd se uită „, deși eu și alți cred ca mine, pe nimeni n-am uitat, păstrându-i acolo în colțișorul sufletului, unde adeseori mă retrag și-i readuc în minte, căutându-i să-i regăsesc prin mijloacele de azi! Ce prietenii frumoase am făcut în copilărie, cât de multe avem să ne amintim… La acea vreme aveam sufletele deschise, naivitate, inocență, entuziasm, expansivitate, imediat ne legam între noi; era-ndeajuns un zâmbet, o privire jucăușă, o invitație la joc. Și-atunci câteodată mai simțeai câte-un ghimpe în suflet când auzeai: „du-te, nu mă mai joc cu tine, dă-mi jucăriile înapoi!”, copiii având câteodată o duritate a lor, necalculată, nefiltrată, cea ce gândesc spunând-o fără ocolișuri, dar tot așa de repede putând uita. Cu siguranță, mulți am primit așa bobârnace, dar erau ale vârstei, le uitai repede, îndeajuns era un „mă ierți”, „hai să ne jucăm”, „hai din nou să fim prieteni” și, cu aceeași expansivitate se înfiripau prietenii de neuitat, unele chiar pe viață. Îmi amintesc că eram atât de dornică de prietenie, singură fiind la părinți că, atunci când îmi veneau copii acasă la joacă, îi împiedicam să plece așezându-mă în fața ușii, rugându-i cu lacrimi să-mi mai stea puțin.

Este esențială prietenia în copilărie, fiind lumea noastră întreagă, universul nostru de minuni pe care numai așa învățăm să-l descoperim. În ADOLESCENȚĂ, se produc unele schimbări în relația cu familia și pshihosinteza fiecăruia, ai nevoie să te cunoști, să te determini formându-ți personalitatea, să te dezvolți ca om, să capeți încredere în tine că și tu ești cineva de luat in seamă și poți sta pe picioarele tale, simțind că nu mai ești copilul ce-ai fost sub aripa ocrotitoare a familiei. În adolescență, preferăm să petrecem mai mult timp cu prietenii noștri, suntem într-o efervescență a sentimentelor, în care ne căutăm echilibrul trecând la o faza nouă, intermediară, între cea a copilăriei și-a maturității. De aceea, adolescenții pot spune că prietenia este cel mai important lucru ce-l întâlnesc în viață. Prietenului îi putem mărturisi lucruri care ne preocupă, secrete, susținându-ne reciproc, astfel trecând peste dificultăți, obstacole petrecând momente plăcute de relaxare. Firește, că fiind o perioadă dificilă, poate fi și-o cumpănă în viață, unii, prin anturajul ales, uneori precar, putând lua căi greșite. În ce mă privește, trecând spre adolescență, am păstrat o prietenie strânsă încă din anii copilăriei, ani de zile, crescând împreună, pe care am crezut-o adevărată, punând mult suflet în ea și dăruire dar… m-am ales la sfârșit c-un pumn de dezamăgiri că niciodată nu voi uita trădarea, durerea ce-am simțit, de parcă s-ar fi rupt o bucată din mine și-odată cu ea, toată încrederea ce-am avut; mi s-a năruit o lume-ntreagă și, de-atunci, adevărată prietenie n-am mai avut, dar nici n-am mai căutat să am, încrederea risipindu-se ca nisipul din pumni!

Cu creșterea în vârstă căpătăm cu toții o idiosincrazie diferită intervenind unele sentimente mai complexe care ne schimbă caracterul la mulți și, de multe ori nu în bine, omul devenind mai suspicios, mai capricios, mai rigid în concepții, lipsit de maleabilitate, mai interesat, mai convențional, mai egoist, prea plin de sine pentru a face ușor loc cuiva să-i pătrundă în adâncul sufletului. La vârsta SENECTUȚII iar se pot lega prietenii strânse, nejucând vreun rol cele de mai sus, inevitabilul simțindu-l mai aproape, teama, singurătatea, te năpădește melancolia, așa că, în sentimentul de conservare și supraviețuire, devine vitală nevoia de comunicare, ajutor reciproc, înțelegere deplină, împărțind cu cineva aceleași agonii, temeri neputințe și nevoi ; omul se simte singur, mai ales atunci când și-a pierdut partenerul de viață, chiar dacă are familie, dar cel mai dureros e când are familie și de fapt nu are, cum azi se întâmplă des din păcate… și-aici să ne reamintim poemul „Repetabila povară” al marelui poet Adrian Păunescu: „Cine are pãrinți, pe pãmânt nu în gând,/ Mai aude și-n somn ochii lumii plângând,/ Cã din toate ce sunt, cel mai greu e sã fii/ Nu copil de pãrinți, ci pãrinte de fii”

În cazuri de singurătate, o ființă cât de mică alături, o pisică, un câine sau altă vietate, devin prieteni nedespărțiți așa cum poate nu i-ai cunoscut niciodată. Cu siguranță că de la ei vei primi iubire necondiționată, cu tine rămânând până la capătul vieții lor și-a ta, orice-ar fi. Îmi amintesc o scenă dintr-un film, unde la închisoare prizonierul reținea îmbucătura ca s-o împartă cu o vrăbioară ce-i venea după gratii, făcându-l fericit de fiecare dată alinându-i singurătatea. O alta latură este PRIETENIA ÎNTRE FEMEI, ea putând exista, dar nu știu cât e de adevărată, dezinteresată persistând în subconștient, de multe ori nemărturisită rivalitatea; este mai rară și dacă o găsești, atunci este foarte prețioasă, trecută peste barierele de egoism și antagonism feminin; amintesc aici dovada că multe prietenii s-au destrămat dorind una ce-i aparținea celeilalte, distrugându-se astfel familii, ele devenind rivale și dușmance chiar. Cu siguranță că există și excepții de la regulă și de-i așa, eu întind brațele-amândouă dorind o astfel de prietenie!

O alta întrebare cheie: EXISTĂ PRIETENIE ÎNTRE UN BĂRBAT ȘI O FEMEIE? Cred că există o relație frumoasă de amiciție, bazată pe un sentiment de admirație reciprocă însă, în profunzime este o atracție nemărturisită, trecând deseori prin faza de „iubire platonică”, pe care Platon o descria ca pe o fereastră către frumusețea adevărată, caracterizată de castitate și spiritual. Psihologii susțin că prieteniile de acest gen încep cu romantism și treptat se trezește o scânteie de atracție reciprocă, atracție care uneori se extinde și în plan fizic. Atunci, intervenind altfel de sentimente, prietenia poate devia, sau în a se transforma în iubire prin satisfacerea instinctelor sau, se poate strica, dacă sentimentul nu este reciproc, intervenind chiar resentimente din partea celui lezat.

Azi, egalitatea dintre femei și bărbați, schimbarea ordinii sociale, interesele comune i-au făcut mai compatibili ca prieteni, prieteniile de sex opus devenind din ce în ce mai dese și, din proprie experiență, m-am putut destăinui cu mult mai bine unui bărbat, cerând un sfat, știind că voi fi înțeleasă cu mult mai bine și că, în general vorbind, bărbații pot fi mult mai discreți și mai loiali. Bineînteles, răspunsul la întrebare rămâne subiectiv, fiecare putând avea trăiri proprii. Un alt aspect este PRIETENIA ÎNTRE BĂRBAȚI și ea socot că poate fi cu mult mai trainică, lipsită de tertipurile și capriciile femeiești, putând ține o viață întreagă și dacă uneori se strică, deseori femeia poartă vina. Câte prietenii nu s-au înrădăcinat adânc în suflete soldaților în timpul războiului, devenind ca frații și mai mult chiar; la braț cu moartea la fiecare pas, printre tancuri și ovide, împărtășind speranțe, planuri de viitor și scăpând nevătămați, au continuat o prietenie trainică peste ani, bazată pe trăiri numai de ei știute; am avut ocazia să văd multe astfel de cazuri impresionante de prieteni de-o viață până la adânci bătrâneți, unul urmându-l repede pe celălalt în caz de dispariție, pierderea fiindu-i incompatibilă supraviețuirii.

Teoretic aș putea da multe definiții Prieteniei, punând diverse înflorituri scriitoricești, dar nu mi-i ăsta scopul ! Vreau să scriu adevărurile mele, așa cum eu le-am trăit în viața reală, subliniind aici relațiile prietenoase căpătate pe facebook, atât de prețioase mie, poate singurele la ora actuală, neanulând firește pe cele ce-au existat, atât cât mi-au fost să fie, jucând rolul lor în existența mea… lecții de viață… întărindu-mi însă convingerea că nimic nu este absolut, nici static ci, totul într-o continuă mișcare și transformare care, poate printre altele înnoda si deznoda sentimente și trăiri. Ceea ce știu e, că mult suflet am pus și pun(deși uneori mă cert…), multă înțelegere am arătat, multă dăruire de sine, multă speranță și încredere, multă răbdare și îngăduință, multe trecute cu vederea și multe iertate așteptând sa primesc ceva mai trainic în schimb, ceva de durată, nu efemer, friabil, destrămat la prima încercare ! Asta m-a făcut să mă închid deseori în carapacea mea, dezvoltându-mi cel de-al 6-lea simț, acel al intuiției, care mă pune în alertă când e cazul, spunându-mi că-i timpul din așa prietenii să mă retrag, să mă iubesc pe mine că, dacă nu eu, cine? Unele prietenii s-au pierdut în vâltoarea timpului, lăsându-mi însă un gust dulce, altele chiar am încercat să le șterg din minte, deși mi-au rămas înfipte în hruba-ntunecoasă a conștientului, că nu mi-au fost diamante strălucitoare cum credeam ci, spini care m-au schimbat pe parcursul vieții, neputând fi aceeași deschisă ființă și încrezătoare în oameni precum odată. Mi-am dat seama de multe ori că, sub zâmbete se pot ascunde alte sentimente, superficiale și străine de mine, că privirea alta-ți spune și gura alta! Se știe că ochii sunt oglinda sufletului și-nceînrcând să-i citești, vezi adesea cum se-ascund ocolindu-i pe-ai tăi sau observi priviri piezișe, care sub o blândețe deghizată ascund lame de cuțit! Constați la un moment dat că, acel ce-l credeai prieten, nu simte, nu gândește ca tine devenind rece, distant, înstrăinat, indiferent… tu rămânând doar cu iluzia unui prieten și-o întrebare fără răspuns deși, cătând în sinea ta îl găsești cu siguranță… N-A FOST SĂ FIE! Bineînțeles că nu poți coincide cu cineva întru totul, fiecare având caracterul lui, dar putem împărți păreri și simțăminte, idealuri, aspirații! Altfel cum? Ce fel de prietenie e? Mai degrabă nimic altceva decât că, într-un anumit moment ne-am intersectat traiectoriile și-apoi, unul pe lângă altul, trecători prin viață, ne-am urmat fiecare drumul!

Prietenia răsare, înflorește și dă rod între două sau mai multe persoane, petrecând timp împreună, discutând ca și cum ai vorbi sufletului tău… și totuși, realitatea deseori mi-a dovedit contrariul, „PRIETENUL” devenind acuzatorul, învinuitor aprig și dur care, cunoscându-ți pliurile sufletești, țintește exact în călcâiul lui Achile, știind unde te doare cel mai mult! Nu degeaba spune proverbul: „Doamne, apără-mă de prieteni, că de dușmani mă apăr singur!”. M-am întrebat de multe ori: cine-i de vină? Poate chiar eu însumi? Sunt foarte severă cu mine, fiind prima care-și va face autocritica ! Repet însă: NIMENI NU-I PERFECT, pot greși atât eu cât și prietenul dar, dacă există într-adevăr o legătură sufletească, putem discuta, înțelege, trece cu vederea și ierta; altfel, despre ce prietenie să vorbim? Poate cer prea mult de la prietenie, mai mult decât poate oferi? Posibil… dar, dacă nu cerem nimic, nu primim nimic, de ce nu o numim CUNOȘTINȚĂ?

Cunoștințe putem avea foarte multe și chiar am, la prima vedere toți putem fi agreabili, prietenoși și plăcuți în conversație, ceea ce oferă fiecăruia o stare de bine, o senzație plăcută de ambianță, de care toți avem nevoie! Prietenia însă e ceva cu mult mai mult, nu-i așa? Sau, ar trebui să fie… Cred că și lumea s-a schimbat, și-a pierdut naivitatea, inocența, delicatețea, respectul și înțelegerea față de celălalt… Să cred ca predomină doar interese, convenționalism, superficialitate, ipocrizie, perfidie, rivalitate, egoism și egocentrism? Doar atât? Deloc simțăminte profunde, deloc indulgență cu lăsare uneori de la sine, deloc răbdare, deloc grija de-a apăra ce-ar merita poate să fie? Poți întoarce spatele așa ușor rupând o prietenie, fără a simți că picură vreun strop de lacrimă ștergând cu un burete tot ce-a fost? Mulți poate nu sunteți de-acord, unii veți fi contrariați, dar e bine ca fiecare să coborâm în adâncul conștiinței noastre și-n profundul ei s-o exploreze… cu siguranță că va ieși mai mult Om! Există și prietenii adevărate, numai că, printre boabele de grâu se găsește și neghina, acei… PRIETENI FALȘI! De te-or simți cumva mai presus, vor căuta sa te minimalizeze, te-or vedea ca rival, te vor judeca cu rigiditate având satisfacția interioară a unei iluzorii superiorități și chiar se vor îndepărta de tine și discredita! Acești „prieteni” cu siguranță sunt nocivi! Adevărații prieteni îți pot deveni idoli, izvor de înțelepciune, inspirație și admirație și, de-i găsești, sunt nestemate-n viață!

Continue reading „Anna-Nora ROTARU-PAPADIMITRIOU: Prietenia, adevăr, iluzii și…confesiuni”

Al. Florin ŢENE: Istoria muzicii poate fi înțeleasă și altfel?

         Întâmplări ce falsifică adevărul în opera compozitorului Joseph Haydn

                   Dacă  astăzi Istoria muzicii Universale are pagini convingătoare despre operele lui Mozart și Beethoven, ne existând dubiu asupra autenticității operelor lor, nu același lucru se întâmplă  cu compozitorul Joseph Haydn, fenomen petrecut în afara voinței sale. Problema unui catalog Haydn, lucru aproape de necrezut, rămâne încă deschisă. Pornind de la primele ediții ale lui Haydn, cele tipărite la Paris în 1764 și privind primele șase simfonii și cvartete și până la edițiile cale mai recente ale caselor Artaria, Breikopf, Hummel și Kurzbock, amatorul de muzică rămâne nedumerit, dezorientat, în fața unui haos de opusuri, unele în contrazicere cu altele. Se pune întrebarea care este cauza acestei dezordini survenite în catalogarea operelor celui mai ordonat compozitor care a existat vreodată? Biograful H.C.Robbins Landon, în introducerea masivului său studio asupra simfoniilor lui Haydn, specifică: “Pentru că biografia definitive a lui Haydn să poată fi întocmită trebuie în prealabil să se publice un catalog complet al operelor și o ediție integral a muzicii lui… “

            Compozitorul român Eusebie Mandicevschi, care a trăit în perioada 1857-1929,  fiind directorul arhivelor “Amicii Muzicii” din Viena, a studiat și a lămurit controversata situație a simfoniilor haydniene. El susține că Haydn a scris 104 simfonii; compozitorul însă, în catalogul din 1805, dă act de naștere unui lot de 118 simfonii. Se pune întrebarea care este tâlcul diferenței de 14 simfonii?  Știe mai bine românul Mandicevschi decât însuși Haydn? Cât ar părea de paradoxal, dreptatea e de partea istoriografului român. În 1960, profesorul Jens Peter Larsen de la Academia din  Copenhaga, confirmă  întru totul opinia lui Mandicevschi: Haydn a scris numai 104 simfonii.

            Lipsa de scrupule și de conștiință a editorilor a făcut ca să se publice, chiar în timpul vieții lui Haydn, sinfonii scrise de alții și date drept opere ale uriașului simfonist vienez. Afacerile cereau astfel: o simfonie de Haydn se tipărea la iuțeală în 3-4 ediții. Adalbert Gyrowetz, un elev a lui Haydn, a rămas uimit găsind tipărită la Paris, în 1789, o simfonie a lui care purta pe copertă numele lui Haydn…Falsuri grosolane de felul acesta au fost săvârșite chiar și de cei din anturajul lui Haydn, de unii din membrii orchestrei pe care acesta o instruia și dirija la Eisenstadt și Esterhaz. Muzicieni de valoare- unii compozitori de renume- scriau o simfonie, o dădeau lui Haydn să o cerceteze și să o corecteze, acesta o îmbunătățea copios, apo lucrarea era trimisă editorilor ca operă haydiană. Târziu, în 1805, însuși bătrânul și bietul Haydn nu a mai putut ști care simfonie a fost a lui și care nu…

            O altă încurcătură a fost legată de simfoniile haydiene vine de la fratele mezin al compozitorului Haydn, pe nume Michael Haydn ce a trăit modest la Salzburg care a compus și el numeroase lucrări; missele și canoanele lui au fost elogiate de Mozart care i-a fost elev;Michael a scris și multe simfonii. Aproape toate aceste lucrări au fost catalogate fiind a le lui Haydn datorită unor superficiali cercetători și muzicologi.Astfel, în anul 1895, operele simfonice ale lui Haydn să ajungă la cifra incredibilă de 182! Iar Hyadn era prea bătrân să-și amintească, la acea dată, toate lucrările scrise de el.

–––––––––-

Al.Florin Țene

Mircea Dorin ISTRATE: Ștefan cel Mare – Sfântul Neamului Românesc

Ștefan cel Mare

1433, Borzești – 02.06.1504 , Suceava

 

ICOANE  PE  ALTARUL  ȚĂRII

 

La altarul țării mele, cu smerenie mă-nchin

La icoanele ce neamul  din vechime mi-l tot țin,

Ele-s ÎNCEPUTUL nostru, MOȘII  mei  scoborâtori

Din a ZEILOR  SĂLAȘURI, cele dincolo de nori.

Ei venit-au să ne-nvețe TAINE  VECHI,  necunoscute,

Să fim ÎNCEPUT  DE  NEAMURI  prin ținuturi neștiute,

Să ne ducem  limba, portul, datinile pământești,

Și poveștile străbune  pân’ la porțile cerești.

Să fim DREPȚI , în tot și-n toate și ca pasărea de LIBERI,

Iar  în suflete și inimi să rămânem veșnic tineri,

Nemurească-ne COLUMNE pentru sfânta LIBERTATE,

Ca de-acol’ să-și ia putere neamul nostru, mai departe.

Un ZAMOLXES, BUREBISTA, DECEBALUS , jertfitori,

Nimănui venit să prade nu rămasu-i-au datori,

Să se știe peste veacuri, că VIAȚA VAMĂ DATĂ

E PUTEREA născătoare de VIRTUTE, nepătată.

Și că-n vremea de-nceputuri îmi stă GLORIA  străbună,

Fală încă și mărire la istoria ce-adună

Nume,  fapte de legendă și mărețe întâmplări,

Ce  ne fie-n calea vieții, dăinuite îndreptări.

*

Mă închin, mai cu sfială, mai smerit, la cât se poate

La icoanele bătrâne din cea vreme de departe,

Când, prin munți, prin deal și șesuri, bunii mei în viețuire

Înădeau cărarea vieții și a neamului vecie.

Voi, DESCĂLECĂTORI de țară, cu BOURII în PECEȚI

Tineri domni cu stele-nfrunte și în piept cu șapte vieți,

Voi,  SĂMÂNȚĂ de DOMNIE ce-ngânat-ați veacuri multe,

Voi sunteți icoana țării, mari exemple de virtute.

**

Vin la rind, ei, DOMNITORII, la cea viță românescă

Ca s-o poarte mai departe pe sub pronia cerească,

MIRCEA, ȘTEFAN și VITEAZUL, inimosul, domnul CUZA,

Ce din veac în veac într-una reaprisu-mi-au iar spuza

DEMNITĂȚII  noastre care, ne-a ținut SPERANȚA vie

Că suntem români și liberi, rotitori pe astă glie.

Cinste lor și-nchinăciune pentru fila cea de carte

Ce mi-au scris-o cu norodul, să mi-o ducă mai departe.

***

Vă-ncinstesc a vostre fapte, tinerimea mea română,

Ce cu moțul nostru IANCU, pus-ați pumnul la furtună,

Răscolindu-mi din adâncuri ce-a  dorință minunată

De UNIRE-N  LIBERTATE, vrerea ALBEI – ÎMPĂRATĂ.

A fost clipa când cuprins-ați în rotundul de hotare

Limba toată rămânescă și a inimi visare,

Ca-n cuibarul veșnicie să fim una, strâns uniți

Și așa să trecem lumea, în istorii amintiți.

 

***

ÎNSFINȚITE, VII, ICOANE care-mi stați pe TÂMPLA  ȚĂRII

Voi ne dați puteri, speranțe, pentru visul înălțării,

Să trezim clipita vieții, ce-i acum în amorțire

Și uniți la neam să-i facem, clipa ei, de DĂINUIRE.

 

 

HRISOVUL  LUI  ŞTEFAN

 

Logofete ai poruncă de la Ştefan, domnul mare

Ca să scrii hrisov de suflet pentru vremea ce-o să vină,

Şi mi-l pune-n multe locuri ca să ştie orişicare

Ce-ntăreşte ţara, neamul, măreţindu-se pe sine.

 

Slovă fă, cu scris de aur, cum îs ramele la sfinţi

Ca să ştie peste veacuri cela care îmi citeşte,

Că din toate prima este DRAGOSTEA PENTRU PĂRINŢI

Ce s-o dai atâta vreme până unul mai trăieşte.

 

Alta-i DRAGOSTEA DE ŢARĂ şi de huma ei străbună

Ce ne dă din ea putere ca să trecem de nevoi,

Să îi facem tare stâncă pe acei care s-adună

Să îşi apere moşia, chiar de-o fac cu pumnii goi.

 

Mai apoi, îmi spune dară că ce-a DRAGOSTE DE NEAM

E aceea ce uneşte românimea laolaltă,

Ea îmi ţine viu trecutul, măreţindu-l an de an

Să nu uite-n veci urmaşii calea noastră, înstelată.

 

Toate astea scrie dară logofete, să se ştie

Că aşa ne-am dus ursita până-n clipa cea din urmă,

Şi  c-aici ar vrea urmaşii să trăiască-n veşnicie

Într-u dragoste de ţară, de cel neam şi-a noastră mumă.

 

 

O   VORBĂ  ’ MBĂRBĂTARE

 

-Spre voi oşteni ai ţării se nalţă al meu gând,

De azi veţi fi ca leii, ca zimbrii spumegând

Şi ne-nfricaţi de coasă, vom birui-mpreună

Şi-acasă ne-om întoarce scăpând a noastră turmă.

 

Nu puneţi viaţa voastră naintea vieţii ţării

Că nu-i de trebuinţă în clipa disperării,

Noi astăzi după luptă vom fi învingători

Că din cea străvechime, suntem nemuritori.

 

Continue reading „Mircea Dorin ISTRATE: Ștefan cel Mare – Sfântul Neamului Românesc”

Lucian-Zeev HERȘCOVICI: Curcubeu peste Haifa – din lirica de idei a poetei Bianca Marcovici

Ce este curcubeul? Semn că a trecut ploaia, furtuna. Apare pe cer, colorat, ca un arc frumos, vestitor al liniștii. Dar este luminat de soare. Fără soare, curcubeul nu va apare, sau dacă soarele va apune, curcubeul va dispare în aceeași clipă. Oriunde, peste Ierusalim sau peste București, peste Paris sau peste New York, peste Iași sau peste Haifa. Dar chiar dacă este luminat de soare, dacă se datorează lui, este frumos. Fiecăruia îi place să-l privească. M-am gândit la acest lucru atunci când am răsfoit noul volum de poezii de Bianca Marcovici , „Curcubeu peste Haifa: manuscris de poeme Dada”, apărut la Editura Junimea din Iași în colecția „Cuvinte migratoare”, în primăvara acestui an.

Bianca Marcovici este o poetă cunoscută. Primul ei volum de poezii, apărut în anul 1985 la Iași și următorul, apărut în 1987 la București, i-au deschis ușa în salonul literaturii române contemporane. Stabilită în Israel, la Haifa, în anul 1991, ea a devenit unul dintre scriitorii israelieni importanți de limba română. Poetă prolifică, ea a publicat 26 de volume de poezii și de proză, unele dintre poeziile ei fiind traduse în limbile ebraică, engleză, franceză, germană. Cărțile ei au apărut atât în Israel, cât și în România. Unele  în Iașiul ei natal, de care continuă să fie atașată sufletește, altele la Haifa, orașul în care trăiește, altele la Tel Aviv, București, Cluj, ba chiar și la Munchen, în Germania.  Poezii ale ei au apărut și în multe antologii de poezie, în România și în Israel, în română și în ebraică. Odată am afirmat că ea este poeta generației noastre.

Volumul „Curcubeu peste Haifa” ne prezintă o poetă modernistă care reunește noutatea cu tradiția. Limbajul ei este contemporan, modern, include neologisme, dar și cuvinte din graiul local românesc din Israel. Conținutul poeziilor, scrise în vers alb, temele israeliene, arată că autoarea este o poetă israeliană de limba română, care stăpânește limba română contemporană perfect, prezentând adeseori realitatea israeliană în această limbă. Spre deosebire de alți scriitori israelieni de limba română, ea nu folosește un limbaj arhaic, ci o limbă bogată, reflectând evoluția socială și tehnologică de astăzi. Deși povestește într-o poezie că este bunică, adăugând „caut refugiu doar în cărți și în nepoți”, poezia este tinerească în formă, cu unele excepții. Pentru ea „poezia e o compoziție muzicală”, „poezia nu are trup”, „poezia nu e o decizie subtilă”. Autoarea adaugă în acest sens că „inspirația e dictată de cineva din mine./ Am o dublură./ Odată am fost violonista din mine./ Altădată inginera din mine/ Altădată am predat vioara/ mai târziu am fost autodidacta și poeta”. Scurtă autobiografie într-o poezie!

În altă poezie, al cărei titlu, „Cunoașterea sinelui”, este continuat de primul vers, după care aceasta „presupune să fii narcisist”, ea adaugă: „Eu am cântat într-o orchestră/ și cunosc ce înseamnă să fii dirijor,/ o baghetă”. Plecarea ei de la Iași la Haifa este menționată sub forma: „Eu mi-am găsit locul./ Din balcon văd marea./ La orizont sunt dușmanii” („Poezia e o compoziție muzicală”).  În altă poezie, „Discurs pentru cei de Dincolo”, ea spune: „Vin de departe de la peste/ 2000 de km de zbor, ca o pasăre migratoare/ Care se întoarce când cireșii au înflorit/ Să-și caute cerdacul casei. Cerdacul bunicilor!”. Totuși, amintindu-și de faptul că „a fost cândva o lume mai bună”, ea spune că „nimic nu-i nou sub soare/ dar acum fiecare își închipuie/ că avionul meu de hârtie/ spre Iași e autentic/ chiar și falsul are ceva autentic” („Indigoul lui Chagall”). Desigur, ea vizitează Iașiul copilăriei, studenției și tinereții. Deși este poetă Continue reading „Lucian-Zeev HERȘCOVICI: Curcubeu peste Haifa – din lirica de idei a poetei Bianca Marcovici”

Mircea Dorin ISTRATE: Închinăciune sfântă

ÎNCHINĂCIUNE  SFÂNTĂ

 

Când n-o mai fie cine aminte să-și aducă

De Buna și de Moșu, de scumpii noști’ părinți,

Și-un muc de lumânare n-or pune ca la sfinți,

Atunci, în urma noastră va fi uitare-adâncă.

 

Ne-om rupe de trecutul și glia țării mele,

N-om mai avea puterea venită de la ei,

Ne-om nevoii sub timpuri, vom fi cu toți mișei,

Și-or fi de-apururi vremuri urâte, mari și grele.

 

Uita-vom cele sfinte și datina străbună

Ce  leagă viața noastră de moșii mei, strămoși,

De  toate căt făcut-au smeriți și bucuroși

Ne fie de mai bine, cu neamul dimpreună.

 

De-i vom uita, uita-vom istoria, trecutul,

Cărarea ce-am suit-o de la-nceputul lumii,

Ce-a fost în timp pe-aicea cu noi pe fața humii,

Să nu luăm iar totul mereu ca la-nceputul.

*

De ceia duși de-apururi aduceți-v-aminte

De câte ei făcut-au râmăie pentru noi

Și vieții câtă jertfă îmi dat-au ca eroi,

Când semănat-au țara cu ale lor morminte.

 

S-or mulțumi sărmanii cu-n fir de lumânare

Aprinsă-n sfântă rugă în față la icoane,

Și-un gând de pomenire ‘nălțat la Tine Doamne

De noi, urmașii celor, ce nu se vor, uitare.

 

Eu, ce-am ajuns aicea urcând pe urma voastră

Îndatorat sunt încă la toate ce-ați făcut,

Să fiu cu leatul ăsta preumblător sub scut,

Iar voi în cele ceruri, o lucitoare astră.

———————————–

Mircea Dorin ISTRATE

Târgu Mureș

1 iulie 2020

Lucian-Zeev HERȘCOVICI: Caietul din sertarul doamnei Getta Berghoff

Acum câteva zile am reînceput să răsfoiesc o carte pe care am citit-o acum aproape un an. M-a tentat parcă tema și mai ales titlul ei ciudat: „Caietul din sertar”. Titlu însoțit de un subtitlu explicativ: „Jurnal israelian, 1987-2017”. Observații personale ale unei scriitoare israeliene de limba română, timp de treizeci de ani.  Cum a văzut autoarea societatea israeliană sub toate aspectele acesteia. Cartea include textul unui jurnal personal, cu însemnări strânse laolaltă, poate cu unele mici reveniri, care le completează. Aș spune, parafrazând titlul, că este nu numai caietul din sertar, ci și sertarul cu amintiri din caietul autoarei. Răsfoind acest caiet, pătrundem în sertarul personal al ei, în gândurile ei din trecut. De fapt, nu este numai un caiet dintr-un sertar, uitat și regăsit. Este un sertar al trecutului, strecurat într-un caiet. Un prieten al meu, care din nenorocire nu mai este printre noi, și-a ținut un jurnal mai mult de cincizeci de ani, dar nu l-a publicat. Atunci când cineva îl întreba „de ce?”, el răspundea că astfel, când răsfoiește caietele în care și-a scris jurnalul, regăsește și își amintește de ceea ce a gândit și a făcut în urmă cu 10, 20, 50 de ani în urmă, în aceeași zi. Era filosoful israelian Yakov Lavie, de binecuvântată amintire.

Poate că rostul unui jurnal este tocmai ceea ce spunea regretatul meu prieten. Ceva personal, strict individual. Jurnal intim.  Bineînțeles, până când ajunge la publicul cititor, fie că autorul vrea sau nu vrea. Atunci află alți oameni date asupra vieții autorului. Jurnalul devine un document public, pe lângă o carte cu valoare literară. Aceasta în privința jurnalelor apărute după ce autorii lor au dispărut. Mihail Sebastian, Anna Frank, Cesare Pavese și alții, mulți alții. Dar sunt și cazuri în care autorul însuși își publică jurnalul în timpul vieții. Are ceva de spus, de transmis, din propriile lui însemnări și reflecții asupra lumii. Vrea să dialogheze cu publicul. Iar cititorul citește jurnalul, își pune întrebări, se gândește ce ar fi făcut el dacă… Aș spune: scotocește în sertarul minții și sufletului autorului sau autoarei. Îi cunoaște intimitatea, viața zilnică, bucuriile și suferințele. Este și cazul de față, al doamnei Getta Berghoff. Ea nu povestește trecutul în formă memorialistică, ci transmite „documentul” în mod direct cititorului. Ia, drag prieten, vezi, aceasta sunt eu, prin asta am trecut, ăsta este Israelul meu, asta este și România mea.

Aceștia sunt oamenii printre care am trăit și trăiesc, așa cum pot și cum se poate, așa cum am vrut și vreau, dacă este posibil. Cutare sau cutare fapt sau eveniment m-a impresionat într-atât, încât l-am introdus în jurnal. Fiindcă m-a bucurat sau mi-a zgândărit memoria. Am avut bucurii și necazuri în familie, ca tot omul. Cei doi fii ai mei au mers, fiecare, pe drumul lui. Acum e rândul nepoților. Iar eu? Mi-am păstrat trecutul în minte, dar l-am și scris, pentru ca să fie la îndemâna oricui. „Răsucesc cheia în urma mea și mă așez la scris…

Cei cincizeci de ani trăiți în Israel mi-au oferit destul timp să cunosc țara, să mă identific cu realizările, dar și cu suferințele. Aceasta e țara mea, a copiilor mei și a nepoților mei. E  țara în care ei vorbesc limba ebraică, limba patriei lor. O vorbesc și o cântă liberi. Sunt la ei acasă”. Fragment din jurnal reprodus pe ultima copertă a cărții. Dar ce se întâmplă cu limba română, în care scrie autoarea?

Regretatul poet Shaul Carmel obișnuia să spună că patria unui scriitor este limba în care scrie. Nu știu dacă fiii și nepoții autoarei pot citi acest roman, ca și alte cărți ale ei, pentru a ști cine este și ce gândește mama și bunica lor, care este trecutul familiei lor, de unde vin și încotro se duc. O problemă grea și spinoasă a familiilor originare din România, ca și din orice altă țară. Cu alte cuvinte: omul e făcut să nu prea știe de trecut, nici ce-l așteaptă viitorul. Dar se poate aceasta? Tradiția iudaică e diferită: să știi de unde vii, ca să înțelegi încotro te îndrepți. Apropo de memorii. Scriitorul italian Giuseppe Tommaso di Lampedusa afirma că, dacă ar avea putere legislativă, ar propune o lege care să-l oblige pe fiecare om să-și scrie memoriile. Dar, adaug: de ce nu un jurnal, dacă are posibilitate și talent?

Răsfoiesc volumul la întâmplare. Multe din însemnările din anumite zile sunt ca niște adevărate povestiri scurte. Pe lângă aspectul documentar este aspectul literar, plăcerea lecturii. Și încă un aspect: mă face să mă gândesc, să încerc să-mi amintesc evenimentele din acea zi, sau evenimente asemănătoare. Sau să mă gândesc ce aș fi făcut în aceeași situație sau într-o situație proximă. De exemplu, câteva fragmente, aparent fără legătură unul cu celălalt, dar care arată personalitatea autoarei.

„6 octombrie 1990. Mă gândesc adesea la clipa când am luat condeiul în mână și am început să scriu. Eram singură cu mine, cu cealaltă care începea să scrie, fără să-mi dau seama, fără să înțeleg cine și ce mă stăpânește… Să fi fost o datorie de conștiință? Trecutul, care de multă vreme trebuia să iasă la lumină, de astă dată va ieși prin voia mea, prin munca mea, prin eforturile mele”.

„3 septembrie 1992. Criticul Henri Zalis mi-a scris o scrisoare în care își exprimă regretul: Sub Zodie Sumbră este manifestarea legăturii organice cu identitatea Ați scris o carte radical evreiască. Scrisul este luarea în posesie a unui tărâm însetat și arid ce trebuie înveselit de mâna și ochiul scriitorului”.

Autoarea l-a cunoscut pe criticul Henri Zalis și a disputat cu el asupra propriei ei cărți! „19 septembrie 1992. În orele de lucru, la Bancă sunt ca un robot în permanentă funcțiune. Pot afirma, fără greșeală, că fac parte dintre pionierii care au traversat revoluționarul drum de la scripte și calcule la computer. Drumul rămâne anevoios, cu multe piedici, cu timp risipit de defecțiunile inerente începuturilor”. Pentru a se întreține, autoarea a lucrat ca funcționară la o Bancă și a trebuit să învețe să utilizeze computerul. Cine știe ce noutăți, totdeauna spre binele omului, vor apărea în generațiile viitoare și cum se vor adapta la ele oamenii din aceste generații!

Continue reading „Lucian-Zeev HERȘCOVICI: Caietul din sertarul doamnei Getta Berghoff”

Ion Iancu Vale: Scurt excurs – Climate literare (1)

PREAMBUL

Prezint mai jos o metaforică declarație de imagine, pe care nu am facut-o publică la momentul când am conceput-o. O fac acum, după trei ani, notând că în acest răstimp revista noastră și-a continuat demersul menit, promițând să revin cu completări și amănunte, punctuale, privind pe toți cei care, într-un fel sau altul, au susținut perenitatea ei miraculoasă:

Într-un moment de sublimă luminare, în iunie 2007, a debutat la Târgoviște publicația de cultură și literatură românească „Climate literare’, pe care am conceput-o împreună cu alți câțiva inimoși oameni de litere târgovișteni. Inițial, revista a fost susținută financiar prin chetă publică, apoi prin sponsorizările făcute de către anumiți întreprinzători particulari, de finanțare instituțională beneficiind doar aproximativ doi ani. De notat și faptul că unii scriitori,  în afara colaborării literare, au intervenit și material la realizarea și continuitatea revistei, și care modest dar salvator, în momente de mare impas, (și au fost foarte multe…), ne-au sărit în ajutor la această „Lucrare plăcută lui Dumnezeu care nu va muri”, după cum am sortit-o, fapt ce, iată, s-a „imprimat”. Tuturor le mulțumesc și le doresc să aibă parte de sănătate și de tot binele din lume.

Foarte importantă în existența de până acum a revistei a fost și colaborarea cu personalități și entități culturale din țară, dar și din  diasporă, cu care am fost într-o permanentă legatură și de la care am primit un necondiționat sprijin. Inițial revista a fost tipărită în format A3, după care din 2010 a apărut atât pe hârtie cât și electronic, dar în format A4, fiind transmisă și online, într-un larg areal cultural, atât în țară cât și peste hotare.

La acest moment revista are colaboratori  din numeroase localități din România și din multe alte țări ale lumii, după cum se poate deduce și din Caseta redacțională. Ea a devenit astfel foarte cunoscută în rândul scriitorilor de limbă română, din Europa și din lume, constituindu-se, după cum s-a remarcat: „O oglindă a unui spațiu pan-românesc, de la Focșani și Severin, la Uzdin și Chișinău de pildă, până în Gibraltar, Israel, și chiar mai departe, în îndepărtata Australie, Canada și S.U.A., de  unde a adunat nume și mărturii unice, greu de identificat în alte publicații similare. Cu totul ,,Climate literare” este acum un magazin literar modern, viu și alert, așa cum numai în presa românească de la Tel Aviv, mai întâlnești…”(citat dintr-un interviu realizat de către scriitorul și jurnalistul Marian Nencescu).

Continue reading „Ion Iancu Vale: Scurt excurs – Climate literare (1)”

Nicolae NICOARĂ-HORIA: Poezii și adevăruri

SE SCURTEAZĂ VREMEA

 

„Și aceasta v-o spun, fraților:

Că vremea s-a scurtat de acum…”

1 Corinteni 7, 29

 

 

Se scurtează timpul, după cum v-am spus

Ziua nu mai are orele avute,

Se scurtează Calea înspre Cel de Sus,

Cât o fi să fie, Bunul să  ne-ajute!

 

Se scurtează noaptea, tot mai obosiți

Ne trezim din somnul gândurilor oarbe,

Știu că fiecare dintre voi simțiți

Dinspre azi, spre mâine, grija cum vă soarbe…

 

Clipa lepădată amiroase-a scrum,

Cel de lângă mine are chip de Nero

Și Poemul parcă e mai scurt de-acum,

Se scurtează Vremea, cât de-aproape-i zero!

 

 

CĂMAȘA ROMÂNEASCĂ

 

Cămașă Românească, ie pură,

Plină de căldură și de pace,

Tu niciodată nu le-ai purtat ură

Celor ce n-au vrut să te îmbrace!

 

Cămașă de-adevăr și de sudoare,

Lipită ne-ai fost pururea de trup,

Cusută ești cu razele din soare,

Oricât ar vrea, dușmanii nu te rup;

 

Cămașă Românească, Dor ce plânge

Pe umeri de bărbat și de femeie,

Pătată cu noroi, dar și cu sânge,

Așa ne-ai fost târâtă prin tranșee…

 

Ce bucurie înaltă mă pătrunde

Oriunde sunt, atunci când te-ntâlnesc,

Tu nu ai preț ca să te poată vinde

Cei ce nu poartă suflet românesc!

 

 

EMINESCU DIN DOR

 

Poete drag, Mihai, române, frate,

E Iunie, mă iartă dacă vin

Împovărat de vremuri și de toate

La Umbra crucii tale să mă-nchin…

 

Lăsați-l dar din ultimul său Dor

Să-i fie împlinită vrerea sfântă!

Spre malul Mării și eu mă cobor,

Cu Veșnicia nu mă iau la trântă;

 

Pe calea rânduită, demiurgă,

Cu nimeni, niciodată nu mă-ntrec,

Nu-i Râu pe lumea asta să nu curgă,

Toate de sub soare vin și trec!

 

„Istoricii” plătiți, cu cât anume?

Îi scriu Biografia lui amară

Și-așa pe rând, cu nume și prenume

Îl scot încet din limbă și din Țară,

 

(Tot „incomod” și azi, spurcată-i vina!),

Din Dorul nostru, însă, niciodată!

E Iunie și teii-și frâng lumina

Prin Bucovina lui nevindecată…

 

 

MĂ DOARE DE TINE, ROMÂNIA MEA DRAGĂ

 

Fulgeră tulnicul Acasă pe Deal,

Mă doare de tine, Țară Românească,

Mă doare de tine, Moldovă, Ardeal,

Toate trei împreună purtătoare de mască!

 

Și strămoșii au purtat botnițe, știu,

Când culegeau rodul stăpânilor viei,

Mă arde cuvântul acum când îl scriu,

Se-ntunecă-n mine tot cerul Poeziei;

 

Doamne al nostru, dă-mi putere de zeu

Să răscumpăr vremea aceasta păgână,

S-aduc libertatea neamului meu

Pe care tu ne-ai lăsat-o stăpână!

 

În Noua Ordine care se face

E-atâta dezordine sub soare, sub stele,

Peste dușmanii ce nu ne dau pace

Să se prăvale Detunatele mele!

 

Dumnezeul Dreptății, Te rog să m-asculți,

Ocrotește-ne Patria din suflet întreagă,

Fulgeră tulnicul acasă pe Munți,

Mă doare de tine, România mea dragă!

 

 

MI-E DOR…

 

Mi-e dor de vremea cea „incultă”

Pe când eram în Satul meu

Plin de-Adevăr și zarvă multă

Între pământ și Dumnezeu!

 

Continue reading „Nicolae NICOARĂ-HORIA: Poezii și adevăruri”