AȘ VREA SĂ MĂ ÎNTORC
Catargul meu pustiu și-a falțuit lumina
Bizar dansând împleticit în pas de pipăruș,
Pe val razele-și pictau fluoresceina,
Strident vocaliza-n albaștri nori un pescăruș.
Luceafărul ar vrea să se fixeze-n mare
Când vântul îl îmbrăcă într-un cânt de matelot,
În sinea mea mai pun pe sânii tăi o floare
Naiv și sincer, ca cel mai convertit bigot.
Spre barca ta mă împinge valul dintr-odată,
Emoțiile scapără-n mine o scânteie.
Tu șoaptă prefăcută-n lumină tulburată
Te-ascunzi în semicercul aprins de curcubeie.
Te-ademenesc în lumea mea îndepărtată,
Să rătăcim pe ștraifuri de-amurg pe Marea Neagră,
Cu o corabie prea mult înstrăinată,
Ce a fost sortită doar cu noi doi să meargă.
CÂNTEC PENTRU DOI
(Lui Harrie & Ruxandra- Vodă, Opera din Karlsruhe)
Călătoream spre Univers printr-un fantastic tub
Și am traversat orbitele prin spații grele,
Derivam imponderabil prin exuberant youtube,
Ajungând la marile îndepărtate stele,
Unde scânteiau divin numai aștrii mari de foc.
Pe esplanada cerului deschis făcui popas,
Pe aripi diafane îngeri mi-aduceau noroc
Și lung ecou de Harrie și Ruxandra van der Vlas.
Se desprindea din sunetul adânc fremătător
În aburi calzi din ev de invincibil teuton,
Harrie, un cavaler cu frac și glas mântuitor,
Serafic învingător în divinul maraton.
Ademenind cu zâmbet și nalte vocalize
Se-alinta-n raze prea-curate din luceferi moi,
Ruxandra, aducătoarea răcoroasei brize
Și sublima duioșie-n cântec pentru amândoi.
CLIPELE RUINE
Mi-e greu să cred, că nu mă-nțeleg nici pe mine
Când spun că încă mai aștept la porțile de rai,
De unde voi culege clipele ruine
Și tăcerile în care tu te zăvorai.
Și iară mai aștept o altă dimineață
Zâmbindu-mi la ferești când razele presară,
Să te disting duioasă printr-un văl de ceață
Curatul giulgi în care îngeri te-nfășoară.
Adie în ramuri vântul și ramuri se frâng,
Inocent un vis te aduce iar spre mine,
Un viscol rece bate sub umărul meu stâng
Și mă duce în Valea Clipelor Ruine.
DEZNĂDEJDE
Te mai refac și astăzi din fir de amintiri
Punctate cu suspine de-a lungu-acetui veac,
Mi-alunecă-n cuvinte aceleași povestiri
Din resturi de imagini încerc să te refac.
În vis mi se-aprinde durerea vorbitoare
Cu flacăra în care tot curgem amândoi
Argintate ape, cu unda stătătoare,
Prin ani sedimentați ca straturi de noroi.
Aș vrea să-ți povestesc așa cum numai mie
Mi-aș recita cu lacrimi din vechile psaltiri,
S-auzi povestea noastră cât este de vie,
Să cobori în clipe blânde măcar să te miri.
Vezi, iubito? Am încercat puțină moarte,
Însă ademenit m-agățam de umbra ta,
Apoi te mistuiai mireasmă dulce-n noapte
Și iarăși o sumbră deznădejde m-asalta.
ELEGIA NOPȚII
Dorm flori peste mormintele locale
De chipuri și culoare dezbrăcate,
Uscată-i lacrima consolatoare
Pe panglici și cuvinte dedicate.
Prin bezna subteranelor șosele
Trec chemate suflete spre așteptări,
De poezia vieții să se spele
În cer de plumb vegheat de lumânări.
Ies umbre lungi din oale cu tămâie
Plutind mirific pe casele din sat,
Și adormite suflete mângâie
Cu aroma celor care au plecat.
Rămas e câinele în lanț orfan uitat,
Prea lungă așteptarea o să-i fie,
Prea bunul său stăpân e acum plecat
Lăsând doar numele pe o hârtie.
ILUZII ȘI CUVINTE
Mai fulguie-n vreme doar litere și rânduri,
Iluzii și cuvinte-s reci și nu-mi mai aparțin
Caduc, încă, m-arunc în carusel de gânduri
Și într-un deșert mă înscriu al vieții de creștin.
Mă ceartă anotimpul cu o voce nouă
Iar clipe curg brodate cu picuri de lumină,
Sunt ochii nopții plini cu lacrima de rouă
Înstrăinarea-i rece și nu se mai termină.
INTRAREA ÎN TOAMNĂ
Amurgul fumegă palid-sângeriu spre stele,
Vulcan stăruitor în adâncurile mele
Tristețea în stomac mi-e strânsă într-un rece nod,
Sumbră-mi cântă cucuveaua, ascunsă, într-un pod.
Te chem s-ascultăm răzvrătitele ninsori cum cad,
Să conjugăm șoapta zăpezilor sclipind în brad,
Aprinse-ntre lacrimi clipele se întorc la noi
Triste, de parc-am fi rămas doi străini amândoi,
Să-mi fii ninsoarea vieții în amurg fosforescent
Cu fulgi albi de șoapte să-mplinim tainic sacrament,
Albastre râuri curg pe repede înainte
Privindu-ne-n inimi nu vom rosti cuvinte.
Cuvintele sunt vorbe și vorbele cuvinte
Și treaptă-mi fac des spre suferința mea cuminte.
Încerc să-ți explic totul pentru noi ce înseamnă
Dar cum să-ți ascund că am intrat deja în toamnă.
ÎN CÂNTEC VECHI
Un cântec vechi aș vrea să mai ascult odată
Și repetabil să mă-ntorc în visul meu, măcar,
Să văd cirezi venind din zarea scăpătată
Mânate de blesteme din folclorul de văcar.
Trec rândunele viscolind apusu-n vrile,
Foșnind cu aripi străvezii prin somnorosul vânt,
Cu zborul lor razant răsfață ierburile
Iar Bragadirul meu natal îmi este un veșmânt.
Aici am învățat al vieții minunat temei
Și gustul fraged-cald din mămăliga de mălai,
Mi-au pus în suflet focul acești Prometei
Și cursiva cadență a potcoavelor de cai.
În cântec vechi aș auzi ca altădată
Cum apa sfârâie prin mici cavale în grădini,
Cum lunca gârlei stă cuminte, îmbrăcată,
Mângâiată de mâna harnicilor contadini.
Iar când bucuria se ascunde în cuvânt,
Se aprinde roua-n straturi cu văpăi de soare,
Își leagănă grădina tulpinile în vânt,
Iar lumina-n frunze bate ca o provocare.
ÎN CASE CRESC TĂCERI
Părea că eram chiar cu toți acasă,
Punea bunica ceaunul pentru mămăligă,
Tacâmuri punea mama mea pe masă
Și-apoi sorbeam din ciorbă atenți să nu ne frigă.
Trăiam poezia zilei fără vers
În satul meu argumentat cu un profund temei,
Cu palid rost azi, pierdut în Univers
Apatic și derizoriu uitat de dumnezei.
Nu mai sunt vecini, nici câini nu mai latră,
Mai sunt câțiva bătrâni biserica e departe,
Liniștea e grea, liniștea-i de piatră,
Iar moartea grijulie la bătrâni se împarte.
În case cresc tăceri, umbre mor pe drum
Și nici măcar minciuna nu are vreun răspuns,
Speranțele-s moarte, licăresc postum,
Acasă-i pustiu și iarba cât mine a ajuns.
INTOARCE-TE
(Bunicului meu)
Pentru tot ce a fost, pentru tot ce-ai avut,
Te rog consolator întoarce-te la noi,
Toți anii intenși ți-aș da ce tu i-ai pierdut
Uitând răni ivite în al vieții război.
Ți-am regăsit anii tăi și frumoși și buni
Și zilele trudite-n deznădejdi, ți-am strâns,
Chiar clipa când ai zâmbit ostilei tale lumi
Și lacrimile când în rugăciuni ai plâns.
Întoarce-te din drumul cenușiu și-anost,
Un vreasc uscat mă simt, umil și fără cer,
Să-mi fii bunicul înțelept care mi-ai fost,
Deschis lui Dumnezeu îi cer acest transfer.
Coboară-te din cer prin tăinuite nopți
Întoarce-te duios și rămâi cu cei vii,
E toamnă în struguri și pepenii sunt copți,
Iar timpul, îl voi ține legat în frânghii.
Aveai car și boi iar zorii aveau cocoș
Și picoteai grijuliu pe un drum de car,
La jug Plăvan și Viorel fără reproș
Pășeau bonom cu un instinct ereditar.
Uneori fredonai un cântec din război,
Discret îți picurau imagini pe obraz,
Simțeam ecoul gloanțelor curgând șiroi
Și camarazi gemând în ucigaș talaz.
Pentru tot ce a fost, pentru tot ce-ai avut
Te rog consolator întoarce-te la noi,
Toți anii tăi intenși în care ai crezut
Ni se vor da iară și tot cu împrumut.
––––––––
Stelian PLATON
New York, SUA
1 iulie 2020