ZAMFIR ANGHEL DAN: Un basm cuantic (fragment)

Creatorii- IniȚiali mă așteptau în grădina universului. Se plimbau amândoi fără a lua în seamă venirea mea. În partea de sus a unei oaze stelare, ManuneDanda mă aștepta învăluită în faldurile unei bucurii solare.

Poate că nu m-a lăsat singur și ea, mi-am zis în timp ce îi sărutam brațele cu care mă copleșea.

– Nu puteam fără tine a rămâne, mi-a șoptit strângându-mă între atingerile ei cuantice. Am vrut însă să-mi cern încercările și la capăt de sens numai tu apăreai. Deci calea noastră, dor noi suntem , mi-am zis.Tot încerca ManuneDanda strângându-mă în brațele ei să îmi explice plecarea.

Și am venit să îndur așteptarea venirii tale din nou. Lasă-mi dorința de braț să te ia și împreună să ne aflăm înaintea Creatorilor- Inițiali.

Le vom emite de ace am veni, ce am lăsat pe noul teluric și ce credem că din greșeli, multe ne încearcă și pe noi.

Îndoiți în mișcare le-am ieșit în cale și am expus.

– CreaTorilor de viu ancestral, menirea din care ne-ați dat ne-a adus până la Voi.

De pe noul teluric numai de bine să știți. Știm mai puțin decât Voi și am pus încercarea venirii pe seama a ce intenționați a ne obliga să reașezăm din intenții.

Acolo jos se petrec multe neajunsuri. Ce a răsărit din însămânțările embrionale ale Createlor cu Batanții aleși nu au chip și asemănările Voastre.

Trebuie să acceptați această sferă de stare. Îmbinările cunatice ale materiei inteligente nu au sădit intotdeauna intenția firii. Sunt anomalii multe și încă neexplicabile suficient.

Și voi purtați o parte din franjurii vinei astrale. I-ați trimis pe acel Teluric nestabilizat, iar încercările lor de creare de viu au fost învinse de forțețele universului.

Foarte puțini din ce au recreat Batanții și Createle au luat chipul și asemănarea intențiilor. Voi nu le-ați dat toate secretele viului și ei, cei din Create și Batanți polenizați, deși au evoluat în stadii diferite fiecare, toți se întreabă încă; cine sunt, de unde au venit, de ce pier și rămân?

Hominii ne pun fel de de fel întrebări la care noi nu am avut drept de răspuns. E bine că am fost de Voi reprimiți pentru dictări astrale.

Cei de jos deja au început să își răspundă singuri la întrebări și iau unele decizii de neexplicat.

Au ajuns în stadiul ideii de relocare. Vor să plece de pe teluricul lor să găsească și să cucerească alt spațiu teluric. Al lor nu le mai ajunge. L-au consumat înainte de a-și consuma el energia inițială.

Dispuneți ce știți că e bine a face înainte ca experimentul să intre în sfârșit. Acesta este motivul venirii noastre spre înalt.

-Știm.

Doar asta au emis Creatorii. Ne bucură venirea voastră spre noi. Pe cei de jos lăsați-i să urmeze calea materie.

Voi, dacă retrăiți momentele primei relocări a viului umanoid în univers, o să înțelegeți sensul urmării.

Vă mai amintiți ce am emis noi înainte de intrarea pe noul teluric?

Recitiți cartea primului început și apoi veniți să străbatem împreună starea materie în univers.

Admitem că prima încercare de însămânțare a viului în alt univers celular, pe alt teluric, a fost un experiment din care materia a acumulat necesitățile de care are nevoie. Cei de jos își vor consuma energia primită și vor intra din nou în sensul materiei.

Acum, tu vei primi darul polenizării astrale umanoide, ManuneDanda .

Din îmbinărite tale cu EncelaDus vrem să însămânțați o nouă formă de viu umanoid. Căutați sau inventați un nou teluric în alt univers celular total diferit de ce s-a încercat până acum.

Cale pe sens, vouă și celor din voi apăruți.

Și CreaTorii- IniȚiali au plecat lăsându-ne pe mine și ManuneDanda suspendați total în semnele înțelegerii expunerii lor.

– Doar sensul materie dictează- a emis ManuneDanda atârnându-și brațele-i reci de umerii mei. Ai înțeles ce au emis Creatorii? M-a întrebat Ea răsfățându-se în lumina aștrilor ce mărgineau Grădina Universului.

Iubește-mă, EncelaDus cât mai sunt vie și nu am trecut încă în altă formă de restructurarea a materie. Asta au spus CreaTorii.

Mâine pot fi un fir de iarbă într-o pală de vânt. Sau o floare în fereastra unui gând nerostit sentimental. O pasăre în zbor căutând un curent să o poarte la marginea depărtărilor. Un alt astru înscris pe o orbită stelară Azi însă, sunt Insolita ta Albastră și tu ești Enceladusul meu.

Să ne bucurăm de darul viului primit. Cei ce au avut această șansă vor înțelege și ei în final că în univers contează doar iubirea cuantică, astrală și corneană. Restul este o constantă a Continue reading „ZAMFIR ANGHEL DAN: Un basm cuantic (fragment)” →

Vavila POPOVICI: Anarhie sau democrație?

„Ignoranța, rădăcina și trunchiul tuturor relelor.” – Platon

Sunt trei legi importante care ne guvernează existența. Prima este Legea vibrației care susține că tot ce există în univers se află într-o stare continuă de vibrație, totul fiind energie în mișcare. Materia solidă este energie care vibrează în ritm foarte lent și cu frecvență joasă, în vreme ce aerul are o vibrație foarte rapidă și o frecvență înaltă. Vibrația Spiritului este foarte intensă și rapidă. Gândurile ca și acțiunile noastre reprezintă și ele energie în mișcare. Noi nu putem nici să creăm, nici să distrugem energia, nu putem decât s-o transformăm în ceva nou. Asta înseamnă că toată energia care a existat şi va exista vreodată, există și acum într-o formă sau alta. Obiceiurile noastre s-au format ca efect al tiparelor noastre de gândire şi al socializării, influențate de mentalități care s-au schimbat şi s-au transformat milenii de-a rândul. Prin urmare, dacă vrem să schimbăm un obicei, nu-l putem distruge. Putem doar să-l transformăm într-unul nou. Dacă vrem să ne schimbăm modul de a gândi, nu putem distruge vechea gândire – putem doar s-o transformăm într-una nouă. Dar, avem o mare responsabilitate în privinţa supravegherii şi disciplinării gândurilor noastre.

A doua este Legea atracției care ne spune că asemănarea duce la apropiere, că vom atrage energii similare cu a noastră și cu cea a subiectului asupra căruia ne concentrăm gândurile. Vibrațiile cu frecvențe similare se atrag, cele cu frecvențe diferite se resping. Când gândim pozitiv, atragem spre noi oameni și situații pozitive. Când gândim negativ, atragem oameni și împrejurări negative. Conform proverbului „Cine se aseamănă se adună”.

A treia este Legea schimbării care ne spune că, din moment ce totul este energie și ea se află într-o mișcare continuă, totul se schimbă în mod constant. În ultimă instanță, există doar schimbare. Nimic nu rămâne vreodată la fel. Unii doresc schimbarea, alții nu o suportă, se simt în siguranță în neschimbare. De multe ori schimbarea produce teamă, pentru că deschide ușa spre necunoscut. De aceea trebuie bine gândită.

În consecință, e important să știm ce vrem, spre ce ne îndreptăm dacă vrem să schimbăm ceva, să avem în vedere binele, armonia, întrucât o schimbare produsă undeva, poate avea repercusiuni asupra întregului univers. În primul rând să fim conștienți de ceea ce facem, să avem discernământ, înțelegere, înțelepciune.

Mă întreb în ce proporție au existat aceste necesități în tot ce s-a întâmplat în ultimul timp în America și în alte câteva țări? Adică distrugerile făcute de cei care s-au „supărat pe istorie”. Au cunoscut cu adevărat istoria? Au iubit faptele bune și oamenii care s-au ostenit, și-au dăruit viețile pentru a crea condiții mai bune de trai poporului, pentru a-l civiliza, a-l face să iubească virtuțile omenești? Nu cumva sunt unii care au primit o educația greșită, în familie, în școli, sau în anturajul pe care l-au avut? S-au cultivat îndeajuns? Immanuel Kant afirma: „Un popor fără cultură este un popor ușor de manipulat”. Și-au pus oare întrebarea dacă nu cumva au fost manipulați, adică greșit informați de către oameni limitați sau cu rele intenții? Sau, nu au dorit să se informeze suficient, să aprofundeze cunoștințele și au rămas ignoranți într-o problemă care le definește viața? Horace Mann (1796-1859) – reformator educațional american și politician Whig cunoscut pentru angajamentul său de a promova educația publică – spunea: „Ignoranța hrănește monștri pentru a umple golurile sufletului, zonele sale neocupate de o cunoaștere veritabilă.” Și a rămâne un ignorant, înseamnă a privi totul în mod superficial, a sădi ura în sufletul tău, a nu putea să întrevezi cât de cât consecințele lipsei tale de informații, de cultură. Un scriitor român renumit – Marin Preda, într-un roman de-al său în care a criticat socialismul instaurat, termina cu niște meditații asupra tot ce a putut să se întâmple într-un regim bazat pe minciună, crimă și perversiune, un regim nepotrivit românului, printre care: „ O lume nouă nu se construiește pe ură!”

Și acum putem spune că nu a distruge este important pentru o schimbare, ci a construi în continuare, nu a ne urî unii pe alții, ci a ne ajuta și iubi.

Sigur că în istorie oamenii au făcut și greșeli, s-au comportat într-un mod care era considerat moral și legal pe atunci, dar care mai târziu s-a dovedit a fi inuman, greșit, și lucrurile s-au putut schimba în bine. Academicianul român Ioan Aurel Pop a explicat, de curând, într-un articol excelent scris: „În momentul în care a intervenit justiția modernă, răzbunarea sângelui a fost interzisă. „Declarația drepturilor omului și ale cetățeanului” a fost adoptată la începutul Marii Revoluții Franceze (1789), „Declarația universală a drepturilor omului” după Al Doilea Război Mondial (1948), de către ONU, iar anumite legi împotriva discriminărilor de multiple tipuri abia în deceniile din urmă. Prin urmare, chiar dacă ceva este imoral și ilegal în epoca noastră, nu înseamnă că a fost la fel și în trecut. Lumea medievală s-a axat pe ierarhie, supunere, privilegiu, credință, onoare cavalerească și nu pe libertate, egalitate, democrație, frăție, liberalism etc. Dacă ajungem să îi judecăm pe oamenii medievali după valorile care s-au afirmat în lume după moartea lor, comitem nu numai o mare eroare istorică, dar și o eroare logică”.

Nu este ușor să fii conducătorul unei țări în condițiile vieții de astăzi. Multe personalități și entități cu educație bazată pe virtuți încep să cedeze din cauza fricii. Frica de cei fără judecată, fără de măsură și plini de ambiții și ură, frica de o parte a poporului care nu a înțeles manipularea și care nu merită să sufere consecințele manipulării. Sunt mulți americani, dar și locuitori ai altor țări care asistă în tăcere, dezarmați și îndurerați văzând cum țara le este distrusă și modul de viață devenit obișnuit, mulțumitor, este pe cale de dispariție, în fața amenințării stării de anarhie, dezordine și zbucium sufletesc.

Fiindcă orice om de bun simț, educat nu poate să nu condamne rasismul, dar nici să se lase manipulat, vorba scriitorului, dramaturgului și jurnalistului contemporan Matei Vișnec, care spune: „Nu sunt dispus să mă las manipulat de o formă de antirasism imaginar și generator de ură, ceea ce mi se pare un pericol pentru democrație”. Imaginar sau real, prin educație, la bază având înțelegerea și armonia, poate fi eliminat.

Legile, regulile sunt cele care ne feresc de starea de dezordine, de anarhie, sunt cele care instituie o ordine în societate, cu scopul obținerii unei vieți bazate pe adevăr și dreptate. Ele se mai schimbă o dată cu evoluția societății, dar „ideea de lege și de regulă și de respectare a regulii rămâne o constantă a oricărei societăți (funcționale), indiferent de modul său de organizare”. Cum să nu respecți legile?

Vrem anarhie? Dicționarul o definește ca: dezordine produsă într-un stat prin lipsa de guvernământ sau prin slăbiciunea celor care guvernează; lipsă a unei puteri, a unei conduceri; dezorganizare, lipsă de supunere față de legi sau de autorități. Alegeți ce vreți din toată această definiție, fiindcă nimic nu poate bucura, consola.

Dar, Anarhismul, din documentarea făcută, este la bază un curent intelectual cert al gândirii sociale, ai cărui adepți pledează pentru abolirea monopolurilor economice și a tuturor instituțiilor politice și sociale de constrângere din cadrul societății. În locul ordinii economice capitaliste, anarhiștii ar vrea o asociere gratuită a tuturor forțelor productive bazate pe munca de cooperare, care ar avea ca scop unic să satisfacă cerințele necesare fiecărui membru al societății. „Anarhiștii doresc eliberarea societății de toate instituțiile politice și sociale care au un efect restrictiv asupra oamenilor și stau în calea dezvoltării unei umanități libere”, scrie Johann Rudolf Rocker (1873-1958), scriitor și activist anarhist german.

Anarhismul este o teorie politică al cărui scop este crearea anarhiei în societate, adică „absența unui lider sau suveran”. În comun cu toți socialiștii, anarhiștii susțin că proprietatea privată a pământului, capitalului și mijloacelor de producție a fost utilă, dar timpul ei a trecut și trebuie să dispară. Toate trebuie să devină proprietatea comună a societății și să fie gestionate în comun de producători; idealul organizării societății este de a reduce la minim funcțiile guvernului, până la anulare, și astfel se ajunge la anarhie.

Piotr Alexeevici Kropotkin (1842-1921) a fost un filozof, geograf, om politic, revoluționar anarhist rus, membru al unei familii princiare, reprezentant al ideologiei anarho-sindicaliste. El arăta că anarhismul „atacă nu numai capitalul ca forma de exercitare a autorității, ci și sursele principale de putere în capitalism: legea, autoritatea și Statul”. Kropotkin a fost un continuator al mișcării anarhice, după Mihail Bakunin (1814-1876), alt cunoscut revoluționar rus, considerat de mulți „tatăl anarhismului modern”. Ca activist și teoretician al mișcării anarhiste, Mihail Bakunin este unul dintre revoluționarii cu cea mai mare influență în Europa din a doua jumătate a secolului al XIX-lea.

Unii afirmă cu tărie că toți anarhiștii sunt socialiști. Diferența fiind aceea că în socialismul prezent există putere politică (Stat), în anarhism nu.

Democrația este regim politic bazat pe voința poporului și este regimul pe care l-au adoptat multe țări. De esența democrației moderne ține respectarea drepturilor omului – egalitatea în fața legii, dreptul la opinie, pluripartidismul, limitarea și separarea puterilor în stat.

În viața noastră există norme pentru a preveni certurile, pentru a asigura corectitudinea și pentru a ajuta lucrurile să meargă fără probleme, și există legi pentru a ne proteja drepturile și libertățile și pentru a crea o societate mai sigură. Legea nu trebuie încălcată deoarece protejează oamenii de rău; încălcând-o vei fi pedepsit. Orice om ar putea să-și piardă controlul în anumite momente, dacă legea nu l-ar opri; încălcarea legii subminează încrederea în rândul oamenilor; societatea are nevoie de lege și ordine pentru a supraviețui armonios. Fără legi se ajunge la haos. Continue reading „Vavila POPOVICI: Anarhie sau democrație?” →

George ROCA: O privire sinoptică asupra Imnului României

În istoria unui popor, suveranitatea şi individualitatea naţiunii este reprezentată şi marcată cel mai mult de însemnele naţionale: steagul, stema, sigiliul şi imnul. Aceste simboluri sunt ca o carte deschisă a naţiunii, reprezentând nu numai istoria, ci şi prezentul şi viitorul credinţei patriotice. De aceea însemnele statului trebuiesc tratate cu o deosebită veneraţie.

În general, simbolistica însemnelor unui stat, este un subiect mai greu accesibil şi uneori chiar de neînţeles pentru cei care nu sunt de specialitate, chiar dacă patriotismul, reprezentarea artistică sau coloritul le fac atractive. Subiectul referitor la heraldică, vexilologie, sigilografie, şi a altor ştiinţe care determină însemnele unui stat cu tradiţie şi istorie bine conturată, este în mare parte manipulat, discutat şi la îndemâna specialiştilor în materie, rămânând pentru novici un miraj, o enigma sau chiar uneori un secret bine ascuns şi păstrat. De aceea multă lume caută să cunoască, să se iniţieze şi să descifreze obiectele care aparţin acestei tematici.

În 1992, Senatul şi Camera Deputaţilor au aprobat noile însemne ale statului român. În „Monitorul Oficial al României”, pagina 1, anul IV, nr. 237, din 26 august 1994, este publicată Legea Nr. 75/1994: „Legea privind arborarea drapelului României, intonarea imnului naţional şi folosirea sigiliilor cu stema României de către autorităţile şi instituţiile publice”.

Însemnele statului român, au o semnificaţie deosebită, atât pe plan intern cât şi pe plan internaţional, creând românilor acel suflu patriotic absolut necesar supravieţuirii noastre ca naţiune şi totodată fiind instrumente de recunoaştere a independenţei, integrităţii şi alinierii la alte state cu tradiţie bine definită, cu o istorie veche şi un viitor prosper. Reintegrarea României în structurile europene, relaţiile prieteneşti cu alte ţări ale lumii, vor face sa strălucească şi mai puternic, aurul şi argintul acestora.

Batjocorirea şi defăimarea însemnelor statului român este încriminată penal. În 2015, un grup de 37 de senatori au cerut modificarea Codului penal şi introducerea unui articol pentru încriminarea manifestărilor faţă de însemnele României. Proiectul de lege supus dezbaterii prevede că cine defăimează sau arată dispreţ faţă de drapel, ziua naţională, imnul naţional, stema ţării şi sigiliul statului riscă închisoare de la 1 la 3 ani.

Imnul naţional

Imnul este un element definitoriu al statului român, alături de stemă, drapel şi sigiliu. Acesta se identifică cu conştiinţa naţională, cu mişcarea de schimbare, dezrobire, patriotism sau progres. Imnul la români a devenit o preocupare creatoare încă din prima jumătate a secolului al XIX-lea. Atunci, ideea imnului s-a contopit cu cea a spiritului şi doleanţelor naţiunii, a independenţei materializate prin simbolurile patriotice. Imnul devine astfel un cântec revoluţionar a acelor timpuri care simbolizează unitatea românilor din ambele Principate, influenţând puternic mişcarea politică care pregătea izbucnirea Revoluţiei de la 1848.

Cuvântul „imn” a fost împrumutat la noi din limba franceză (hymne) şi îşi trage originea din grecescul „hymnos” însemnând cântec de glorie, sau de biruinţă. Specie solemnă a genului liric, înrudit cu oda, a fost cunoscut şi cultivat încă din antichitate, când a şi avut mai mult o invocaţie religioasă adresată zeilor, altor divinităţi, sau eroilor legendari. Mai târziu a început să fie dedicat sau consacrat unui eveniment sau unor personalităţi, sau celebrării unei ocazii deosebite, sau devenind un îndemn la luptă, revoltă sau război, de la „paion-ul” cu care grecii luptau la Salamina şi Marathon, până la simbolul „Comunei din Paris”, prea-cunoscutul „La Marseillaise”. Începând cu secolul al XIX-lea, prin imn se înţelegea numai acel cântec care exprima unitatea de voinţă a unei colectivităţi naţionale sau sociale.

În literatura română, imnul, a fost cultivat în general de poeţi. Cele mai de seamă lucrări de acest gen le găsim la Vasile Alecsandri (Imn lui Ştefan cel Mare, Imn religios, Hora Unirii), Iancu Văcărescu (Imne), Andrei Mureşianu (Deşteaptă-te, române!), apoi mai târziu, la Ion Pilat (Imnuri târzii), Ion Alexandru (Imnele bucuriei) şi alţii. Multe din fostele imnuri ale statului român au avut o valoare deosebită din punct de vedere al textului şi a melodicităţii. Imnul „Trăiască Regele” şi mai recent „Trei culori” (compus de Ciprian Porumbescu), au avut un loc special în inimile patrioţilor români.

Cântece patriotice de valoare precum „Deşteaptă-te, române”, „Hora Unirii”, „Trei culori” (Tricolorul), „Pe-al nostru steag e scris unire”, „Hora Ardealului”, „Hai să-ntindem hora mare”, „Aşa-i românul”, „Marşul lui Iancu” fac parte din patrimoniul naţional, ca potenţiale imnuri naţionale, multe dintre ele fiind folosite, pe parcursul zbuciumatei noastre istorii revoluţionare, în acest scop. „Hora Unirii” a fost scrisă în 1855 de către Vasile Alecsandri (1821-1890). A fost cântată în timpul Unirii Principatelor (1859) şi, mai apoi, în toate ocaziile în care românii aspiră la uniune şi armonie. „Hora Unirii” este cântată pe ritmul unui dans lent, dar energic, ce reuneşte şi atrage întreaga adunare.

HaTikva, inmul naţional al statului Israel, o horă românească

Dansul în cerc (hora) este el însuşi un vechi ritual, simbolizând comunitatea spirituală, egalitatea şi dorinţa românilor de a trăi laolaltă. După cum se ştie, „HaTikvah”, imnul naţional al statului Israel este tot o horă, care îşi trage originile din folclorul românesc, fiind culeasă şi prelucrată de emigrantul Samuel Cohen originar din Moldova. Istoricul Raoul Şorban, într-un interviu detaliat cu profesorul Costan Mândrilă, publicat pe Youtube https://www.youtube.com/watch?v=hBczbwE3xiI ne informează că la baza imnului israelian ar fi cântecul popular românesc „Cucuruz cu fruntea-n sus”:

http://www.youtube.com/watch?v=lr3lL8OjGqQ

(un cântec originar de prin Maramureş, mai precis din zona Satu Mare n.a.), cules de tatăl său, Guilelm Şorban şi publicat la Viena, încă din 1898 în caietul „Album de composiţii românesci”. Poetul israelian Naphtali Herz Imber, originar din Ucraina, a scris poemul „Tikvatenu” („Speranţa noastră”) în 1877, când se afla într-o vizită la Iaşi. Imediat după declararea independenţei statului israel (1948) melodia culeasă de Cohen a fost „rearanjată” de compozitorul Kurt Weill (1900-1950) sub formă de imn, si mai apoi prelucrată în forma oficială de astăzi de către compozitorul israelian Paul ben Haim (1897-1984), versurile şi melodia contopindu-se armonios în imnul naţional al statului Israel „Hatikva” („Speranţa”):

https://www.youtube.com/watch?v=c_9N1ldPtQ8.

Exista voci care susţin că şi melodia populară românească „Carul cu boi” nu ar fi departe de imnul naţional israelian.

https://www.youtube.com/watch?v=adTjy-TIW_Q

Specific că acelaşi motiv muzical se găseşte şi în lucrarea „Vltava” (Die Moldau) a compozitorului ceh Bedřich Smetana.

https://www.youtube.com/watch?v=3G4NKzmfC-Q (min.9:30–12:30)

Controverse legate de cântecul patriotic „Pe-al nostru steag e scris unire”

Aş vrea să menţionez un fapt care m-a pus pe gânduri. Există o asemănare extraordinară între „Imnul Maastricht”

https://www.youtube.com/watch?v=KUzbT7x2_48

interpretat de faimosul André Rieu şi orchestra sa şi cântecul patriotic dedicat Unirii Principatelor Române, Moldova şi Ţara Românească, de la 1859 „Pe-al nostru steag e scris Unire”:

https://www.youtube.com/watch?v=7x0mEWcAjC0.

După câte ştiu, muzica îi aparţine lui Ciprian Porumbescu (1853-1883), iar versurile lui Andrei Bârseanu, cu toate că pe site-ul Wikipedia se specifică faptul că „Imnul Maastricht” îl are compozitor pe olandezul Alphonse Olterdissen: http://www.mestreechtenere.nl/guus%20olterdissen.htm şi a fost adoptat ca imn oficial de către municipalitatea oraşului Maastricht (Limburg) abia in anul 2002.

https://www.youtube.com/watch?v=TVM5jOi5za0.

Celebra melodie a compozitorului român Ciprian Porumbescu a devenit din 1912 şi imnul naţional al Albaniei (Himni i Flamurit), dar recunoscându-i-se oficial atât compozitorul cât şi originea românescă. https://en.wikipedia.org/wiki/Himni_i_Flamurit. Versurile acestuia au fost scrise de către poetul albanez de origine aromână Aleksander Stavri Drenova (pseudonim: Asdreni). Oricum, asemănarea dintre cele trei variate este notabilă!

După publicarea articolului meu „Pe-al vostru steag e scris unire!?” (24 ianuarie 2016) în mai multe reviste de limba română din jurul lumii am remarcat cu satisfacţie că pe câteva situri importantede pe internet, precum Wikipedia, referitor la paternitatea muzicală a Imnului Maastricht este menţionat (s-a adăugat de curând!) ca ar fi o copie aproximativă (loosely copy!) a cântecului „Pe-al nostru steag e scris unire” de Ciprian Porumbescu: https://en.wikipedia.org/wiki/Alphonse_Olterdissen

Iată noul text modificat recent în limba olandeză: „Vief jaor later in 1912, sjreve en componeerde de gebreurs Olterdissen e nui stök, naomelek “Trijn de Begijn”. Op ’t eind vaan dat stök woort ’t Mestreechs Volksleed gesjreve dat ‘nen ode aon Mestreech is en waor. De melodie is groetendeils gebaseerd op die vaan ’t Albaans volksleed, gecomponeerd door Ciprian Porumbescu.(1853-1883). ’t Leed is door de jaore eweg ‘nen eige leve goon leie. Guus Olterdissen1860-1942”.

Nici acasă, în România, cântecul patriotic „Pe-al nostru steag e scris unire” nu a avut prea multă linişte. În 1978, Nicolae Ceauşescu, a dorit să facă din acesta imn naţional. A dat ordin să-i fie schimbat titlul şi versurile pentru a se încadra în ideologia partidului comunist. Şi astfel s-a născut o versiune hibrid cunoscută ca „E scris pe tricolor unire”!

https://www.youtube.com/watch?v=OHSGvS2GmfQ.

De asemenea, s-a încercat pe căi diplomatice să se negocieze cu conducerea comunistă de la Tirana pentru ca aceştia să-şi conceapă un nou imn, dar preşedintele Albaniei, Enver Hodja, a refuzat cu vehemenţă să înapoieze României cântecul lui Ciprian Porumbescu.

Imnurile naţionale ale României, de la începuturi până în prezent

Încă din 1840 s-a simţit nevoia unui imn naţional pentru a fi cântat, precum în alte state europene de tradiţie, la festivităţile oficiale unde apărea domnitorul ţării. Desigur că în acea perioadă a prevalat faimoasa „Hora Unirii”, dar fără să fie declarată vreodată imn oficial. Muzica a fost compusă de Alexandru Adolf Flechtenmacher, iar versurile de Vasile Alecsandri. https://www.youtube.com/watch?v=V1LZOna5dh4. Melodia se cântă şi în prezent, la 24 Ianuarie, cu ocazia sărbătoriri Zilei Unirii Moldovei cu Ţara Românească! După Unirea Principatelor Române, în timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza, în 1862, s-a instituit un concurs public pentru compunerea muzicii unui imn naţional. Premiul de 100 de galbeni a fost câştigat de compozitorul şi violonistul Eduard Hübsch, cu piesa „Marş triumfal şi primirea steagului şi a Măriei Sale Prinţul Domnitor”. Melodia nu a avut însă versuri. În prezent această compoziţie (foarte cunoscută!) https://www.youtube.com/watch?v=hhGtad_BUlc este folosită ca marş de întâmpinare al Armatei României. Este utilizată de asemenea şi pentru primirea demnitarilor străini şi a politicienilor de rang înalt.

Al doilea imn, „Trăiască Regele”, sau „Imnul Regal”, a fost prezentat în 1884 cu ocazia încoronării primului rege al românilor, Carol de Hohenzollern. Compozitor, acelaşi Eduard Hübsch, versurile de Vasile Alecsandri. A fost adoptat oficial în anul 1881 şi a fost interzis de către comunişti la 30 decembrie 1947. Iată ce spune istoricul Prof. Dr. Alin Ciupală, despre „Imnul Regal”: „Poate că cel mai aproape de sufletul şi de mintea românilor a fost imnul pe care România l-a avut între 1866 şi 1947, Imnul regal. Vorbim şi de faptul că imnul şi ziua naţională, care devenise ziua întregii naţiuni române, au contribuit la realizarea unei legături mai strânse între dinastia de Hohenzollern şi poporul român”. Imnul „Trăiască Regele” a fost, mai târziu, preluat şi inclus de către compozitorul George Enescu la sfârşitul lucrării sale „Poema Română”: https://www.youtube.com/watch?v=1-bVuXsnMqU (min. 9:40-11:1.

Puţini realizează că „Imnul Regal” are de fapt două părţi. Prima parte este „Trăiască Regele” (min. 0:01- min. 1:12) iar a doua parte, este numită „Trăiască Patria!”. (min.1:14-2:14) Prima parte exprima dragostea faţa de rege, iar cea din urmă exprimă sentimentul patriotic şi iubirea de ţară. Melodia părţii a doua a funcţionat fără cuvinte începând de pe vremea lui Alexandru Ioan Cuza şi era un imn de întâmpinare a domnitorului precum „Marş triumfal şi primirea steagului şi a Măriei Sale Prinţul Domnitor”. (Este compusă tot de Eduard Hübsch şi datează din 1861. Versurile sunt scrise de Vasile Alecsandri în 1881.) Anumite pasaje muzicale sunt reproduse şi în compoziţia muzicală pentru pian „Rapsodia română” a lui Franz Liszt.

https://www.youtube.com/watch?v=eLusXgRiAk8.

Legenda spune că marele compozitor austriac ar fi auzit această melodie într-o vizită pe care a făcut-o pe domeniul de la Mirceşti a lui Alecsandri, în aceeaşi perioadă când l-a cunoscut şi pe Barbu Lăutaru de la care s-a inspirat profund.

„Imnul Regal”

https://www.youtube.com/watch?v=2HlAoRdyj-8

Trăiască Regele
În pace şi onor
De ţară iubitor
Şi-apărător de ţară.

Fie Domn glorios
Fie peste noi,
Fie-n veci norocos
În război, război.

O! Doamne Sfinte,
Ceresc părinte,
Susţine cu a Ta mână
Coroana Română!

***
Trăiască Patria
Cât soarele ceresc,
Rai vesel pământesc
Cu mare, falnic nume.

Fie-n veci el ferit
De nevoi,
Fie-n veci locuit
De eroi, eroi.

***

O! Doamne Sfinte,
Ceresc Părinte,
Întinde a Ta mână
Pe Ţara Română!

După instalarea regimului comunist, şi transformarea titulaturii ţării din Regatul României în Republica Populară Română, s-a impus ideea făuririi unui nou imn care să facă faţă noilor schimbări politice. în anul 1948, în ziarul „Flacăra” au fost publicate versurile celui de al treilea imn al României, având titlul:

„Zdrobite cătuşe”

https://www.youtube.com/watch?v=VQW7dGYoJLw

„Zdrobite cătuşe în urmă rămân

În frunte-i mereu muncitorul

Prin lupte şi jertfe o treaptă urcăm

Stăpân pe destin e poporul!

Trăiască, trăiască, republica noastră

În marş de năvalnic şuvoi

Muncitori şi ţărani şi ostaşi

Zidim România republicii noi (bis)”

–––––––––––––––––

Muzica: Matei Socor, versurile Aurel Baranga

În anul 1953, imnul „Zdrobite cătuşe” a fost înlocuit cu:

„Te slăvim, Românie!”

https://www.youtube.com/watch?v=Y0B8-91fKOY

„Te slăvim, Românie! pamânt părintesc

Mândre plaiuri sub cerul tău paşnic rodesc…

E zdrobit al trecutului jug blestemat

Nu zadarnic străbunii eroi au luptat

Astăzi noi împlinim visul lor minunat!…

Puternică, liberă, pe soartă stăpână,

Traiască Republica Populară Română!

–––––––––––––––––

Muzica: Matei Socor. Versurile de Eugen Frunză şi Dan Deşliu…

A urmat „Trei culori” care a dăinuit până la revoluţia din 1989 când s-a simţit nevoia de o nouă schimbare. Muzica şi versurile imnului „Trei culori” au fost compuse de Ciprian Porumbescu:

„Trei culori”

https://www.youtube.com/watch?v=bwcqEJMIZYQ.

„Trei culori cunosc pe lume
Ce le ţin ca sfânt odor,
Sunt culori de-un vechi renume
Amintind de-un brav popor.

Cât pe cer şi cât pe lume,
Vor fi aste trei culori,
Vom avea un falnic nume,
Şi un falnic viitor.

Roşu-i focul vitejiei,
Jertfele ce-n veci nu pier
Galben, aurul câmpiei,
Şi-albastru-al nostru cer.

Multe secole luptară
Bravi şi ne-nfricaţi eroi
Liberi să trăim în ţară
Ziditori ai lumii noi.

Iar când fraţilor m-oi duce
De la voi şi-o fi să mor
Pe mormânt atunci să-mi puneţi
Mândrul nostru tricolor.”

Poemul „Tricolorul” a fost adoptat (într-o variantă modificată) ca imn naţional al Republicii Socialiste România prin legea nr. 33 din anul 1977.

„Deşteaptă-te, române” – imnul naţional al României zilelor noastre

Actualul imn naţional al României este „Deşteaptă-te, române”. Versurile aparţin lui Andrei Mureşianu (1816–1863), poet de factură romantică, jurnalist, traducător, orator şi tribun al perioadei care marchează „Revoluţia română de la 1848”. Poemul „Un răsunet”, a fost redactat şi publicat în alfabet chirilic în revista „Foaie pentru minte, inimă şi literatură” nr. 25 din 21 iunie 1848, după prima parte a Proclamaţiei de la Islaz. A fost pus pe note de Antonie Pantoleon Petroveanu (Anton Pann, 1796–1854), poet şi etnograf, cărturar, cântăreţ şi autor de manuale de muzică. A fost cântat pentru prima dată la Râmnicul Vâlcea, pe 29 iunie 1848, la aproximativ doua săptămâni după izbucnirea revoluţiei în Ţara Românească. Versurile şi aranjamentul îi aparţin lui Andrei Mureşianu, iar Anton Pann este creditat ca autor al muzicii imnului. Cu toate acestea, Gheorghe Ucenescu, un dascăl la primul gimnaziu românesc braşovean susţinea că el este autorul muzicii.

Potrivit documentelor vremii, în Raportul nr. 10 al Comisarului extraordinar al districtului Vâlcea, Dimitrie Zăgănescu, informa Ministrul Trebilor din Lăuntru al Ţărilor Româneşti că la 29 iulie 1848, s-a organizat în Grădina Publică Zăvoi de la poalele Capelei din Râmnicu Vâlcea, o manifestare patriotică, de către un grup de tineri revoluţionari paşoptişti conduşi de Anton Pann. Atunci s-a intonat oficial, pentru prima dată, cântecul revoluţionar „Deşteaptă-te, române!”. Lângă de comisarul Zăgănescu se mai afla cu aceasta ocazie şi prefectul judeţului, alături de Garda Naţionala – despre care ni se spune că „a tras salve de arme detunătoare”.

Prima înregistrare a melodiei s-a făcut pe disc de vinil, în 1900, în S.U.A., în interpretarea solistului Alexandru Pascu. Abia în 1910, fanfara Batalionului 2 Pionieri din Bucureşti reunită cu fanfara Regimentului Ştefan cel Mare din Iaşi au realizat cea dintâi înregistrare instrumentală. În acelaşi an, corul „Ion Vidu” din Lugoj a înregistrat pentru prima dată pe disc varianta corală.

„Deşteaptă-te, române” a devenit cu timpul cântecul-simbol în perioadele cele mai grele din istoria României. Imnul a fost intonat în timpul Războiului de Independenţă, în Primul Război Mondial şi la Marea Unire din 1918. A fost, de asemenea, intonat în al Doilea Război Mondial. Cântecul „Deşteaptă-te române!” a fost interzis după instaurarea regimului comunist, timp de aproape o jumătate de secol. A fost cântat, însă, în timpul revoltei de la Braşov, din 15 noiembrie 1987 şi în timpul Revoluţiei din decembrie 1989. „Deşteaptă-te române!” a fost ales imn naţional al României, fiind consacrat prin Constituţia din 1991. Conform Constituţiei României, Imnul Naţional este considerat simbol naţional, alături de drapelul tricolor, stema ţării şi sigiliul statului.

Iată ce ne relatează istoricul literar Ştefan Cazimir despre actualul imn naţional: „«Deşteaptă-te, române!» a fost intonat pentru prima dată în seara de 21 decembrie 1989, în Piaţa Universităţii, undeva pe la Hotelul Intercontinental. E adevărat, oamenii nu-l ştiau prea bine, dar ştiau în schimb melodia. Cunosc acest amănunt pentru că am fost de faţă când s-a intonat. «Deşteaptă-te, române!» nu a fost propus de niciun CPUN. A venit de la sine, prin voinţa oamenilor. „Deşteaptă-te, române!” a devenit oficial Imnul României în anul 1991, odată cu adoptarea noii Constituţii, în care este menţionat şi astăzi, la articolul 12 – Simboluri naţionale.”

„Deşteaptă-te, române”, imnul de stat al României este alcătuit din unsprezece strofe. Articolul 9, din „Legea nr.75/1994” prevede că în interpretarea vocală prescurtată, imnul naţional al României se intonează potrivit textului şi partiturii prevăzute la Anexa nr.3, din actuala constituţie a României. Imnul în întregimea lui este prevăzut in Anexa nr.2. În interpretarea fanfarelor sau a altor formaţii instrumentale, muzica imnului naţional se intonează o singura dată. La ocazii festive se interpretează doar strofele 1, 2, 4 şi 11. După cum se poate observa, conform poemului original, acestea nu sunt succesive. Prima strofă a imnului nostru naţional are o semnificaţie deosebită, chiar dacă a fost scrisă cu mai bine de un secol şi jumătate în urmă, făcând un puternic apel la conştiinţa cetăţeanului român, care mişcat de schimbările parvenite după evenimentele din decembrie 1989, trebuie să-şi construiască un nou ideal, să lupte pentru păstrarea integrităţii patriei sale, pentru prosperitate, reintegrarea în structurile europene şi pentru a preda generaţiilor viitoare o ţara respectată de străini, un partener demn, egal şi admirat de restul statelor lumii, cu o imagine pozitivă a României, aşa cum o merităm de fapt.

DEŞTEAPTĂ-TE, ROMÂNE!

Deşteaptă-te, române, din somnul cel de moarte,
În care te-adânciră barbarii de tirani!
Acum ori niciodată, croieşte-ţi altă soarte,
La care să se-nchine şi cruzii tăi duşmani.

Acum ori niciodată să dăm dovezi la lume
Că-n aste mâni mai curge un sânge de roman,
Şi că-n a noastre piepturi păstrăm cu fală-un nume
Triumfător în lupte, un nume de Traian!

Înalţă-ţi lata frunte şi caută-n giur de tine,
Cum stau ca brazi în munte voinici sute de mii;
Un glas ei mai aşteaptă şi sar ca lupi în stâne,
Bătrâni, bărbaţi, juni, tineri, din munţi şi din câmpii!

Priviţi, măreţe umbre, Mihai, Ştefan, Corvine,
Româna naţiune, ai voştri strănepoţi,
Cu braţele armate, cu focul vostru-n vine,
„Viaţa-n libertate ori moarte!” strigă toţi.

Pre voi vă nimiciră a pizmei răutate
Şi oarba neunire la Milcov şi Carpaţi!
Dar noi, pătrunşi la suflet de sfânta libertate,
Jurăm că vom da mâna, să fim pururea fraţi!

O mamă văduvită de la Mihai cel Mare
Pretinde de la fii-şi azi mână d-ajutori,
Şi blastămă cu lacrămi în ochi pe orişicare,
În astfel de pericul s-ar face vânzători!

De fulgere să piară, de trăsnet şi pucioasă,
Oricare s-ar retrage din gloriosul loc,
Când patria sau mama, cu inima duioasă,
Va cere ca să trecem prin sabie şi foc!

N-ajunse iataganul barbarei semilune,
A cărui plăgi fatale şi azi le mai simţim;
Acum se vâră cnuta în vetrele străbune,
Dar martor ne e Domnul că vii nu o primim!

N-ajunse despotismul cu-ntreaga lui orbie,
Al cărui jug din seculi ca vitele-l purtăm;
Acum se-ncearcă cruzii, în oarba lor trufie,
Să ne răpească limba, dar morţi numai o dăm!

Români din patru unghiuri, acum ori niciodată
Uniţi-vă în cuget, uniţi-vă-n simţiri!
Strigaţi în lumea largă că Dunărea-i furată
Prin intrigă şi silă, viclene uneltiri!

Preoţi, cu crucea-n frunte căci oastea e creştină,
Deviza-i libertate şi scopul ei preasfânt.
Murim mai bine-n luptă, cu glorie deplină,

Există şi o versiune destul de reuşită în limba engleză, cu toate că legea română nu permite nicio traducere a imnului în alte limbi decât cea românescă.

AWAKEN THEE, ROMANIAN

(Romanian anthem)

Awaken thee, Romanian, shake off the deadly slumber

The scourge of inauspicious barbarian tyrannies

And now or never to a bright horizon clamber

That shall to shame put all your nocuous enemies.

It’s now or never to the world we readily proclaim

In our veins throbs and ancestry of Roman

And in our hearts forever we glorify a name

Resounding of battle, the name of gallant Trajan.

Do look imperial shadows, Michael, Stephen, Corvinus

At the Romanian nation, your mighty progeny

With arms like steel and hearts of fire impetuous

It’s either free or dead, that’s what they all decree.

Priests, rise the cross, this Christian army’s liberating

The word is freedom, no less sacred is the end

We’d rather die in battle, in elevated glory

Than live again enslaved on our ancestral land.

29 iulie, Ziua Imnului Naţional al României

În 1998, Parlamentul României a hotărât ca ziua de 29 iulie să devină „Ziua Imnului Naţional al României”. Acest lucru s-a datorează faptului că la 29 iulie 1998 se împlineau 150 de ani de când s-a cântat pentru prima dată „Deşteaptă-te, române!”.

Data de 29 iulie a fost proclamată, în conformitate cu Legea nr. 99/1998, Ziua Imnului Naţional al României – „Deşteaptă-te, române!”, simbol al unităţii Revoluţiei Române de la 1848. Imnul a fost folosit pentru o scurtă perioadă şi de Republica Moldova în diferite ocazii solemne (între 1917-1918). Între anii 1991-1994 a fost declarat imn naţional dar a fost înlocuit cu imnul „Limba noastră” care funcţionează şi in prezent.

_________________

Notă: Conţinutul acestui material nu este oficial şi are doar un caracter informativ. Toate imnurile României, de la 1862 până în prezent se pot asculta pe youtube la adresa:

https://www.youtube.com/watch?v=3lhB42xRifU

George ROCA

Oradea, România, 29 Iulie 2015

Sydney, Australia, 29 Iulie 2016

Auckland, Noua Zeelandă, 29 iulie 2017

București, România, 29 iulie 2018

Waterloo, Australia, 29 iulie 2019

Sydney, Waterloo, 29 Iulie 2020

Ziua Imnului Naţional al României

––––––––––––––––

BIBLIOGRAFIE

ANDRIEŞ-TABAC, Silviu, Simbolurile Republicii Democratice Moldoveneşti (1917-1918). Interpretări semantice, Muzeul Naţional al Moldovei, Chişinău, 2008
CAZIMIR, Ştefan, „Mie îmi place «Trăiască Patria!»“, Interviu, ziarul Adevărul, 4 octombrie 2011. adevarul.ro/news/societate/cazimir-mie-place-traiasca-patria-1_50ad7ad77c42d5a66395f171/index.html
COMITETUL ADUNĂRII CONSTITUANTE, Constituţia României, Editura Lumina Lex, Bucureşti, România, 1998
MÂNDRILĂ, Costan, Interviu cu Raoul Şorban (Imnul Israelului este Cucuruz cu frunza-n sus cules de tata!) https://www.youtube.com/watch?v=hBczbwE3xiI
PANN, Anton, Povestea vorbei, Prefaţă de Virgiliu Ene, Editura Porto-Franco, Galaţi, România, 1993, p.IX
ROCA, George, Simbolurile heraldice ale noii steme a României, Revista „Mihai Eminescu”, Nr.4, Sydney, Australia, 1992, p.101-105
ROCA, George, Însemnele statului român contemporan, Revista „Clipa”, Editia: 1189 – 7 Decembrie, 2015 – Anul XXV » Editoriale, Anaheim, California, SUA

http://www.clipa.com/a15672-206-NSEMNELE-STATULUI-ROM194-N-CONTEMPORAN.aspx

ROCA, George, Pe-al vostru steag e scris unire!?, Revista „Confluenţe Literare”, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 1850, Anul VI, 24 ianuarie 2016, Bucureşti, România.

http://confluente.ro/george_roca_1453626841.html

Continue reading „George ROCA: O privire sinoptică asupra Imnului României” →

Galina MARTEA: Limba Română – Imnul Identității

LIMBA ROMÂNĂ – IMNUL IDENTITĂȚII

Din vremuri cântată, vorbită

În graiul latin-românesc,

O limbă de dor construită

Pe-un plai cu pământ pitoresc.

Un grai ce aduce lumină

În viața poporului dac,

Cu inima blândă, creștină

O doină alină cu drag.

O limbă în scumpe veșminte

Doinește pământul român,

Cu apa din sfânta sorginte

Seduce un neam prin destin.

Înalță în slăvi limba mamei,

Elogiu purtat din strămoși,

Cântare purtată în palmă

De oameni frumoși, curajoși.

O limbă dorită, vorbită,

Simbol unitar la români,

O limbă eternă, slăvită

De neamul dacic-latin.

————————————

Dr. Galina MARTEA

29 Iulie 2020

Dumitru MNERIE: Impresii și păreri la o carte

La Steaua Polară

Autori: Marta-Polixenia & Marin BEȘCUCĂ,

Editura „Hoffman”, 2020

Într-una din primele zile de iulie 2020 curierul mi-a adus un colet de care știam că va veni, dar care se lăsa parcă prea mult așteptat. În interior – într-o simplă exprimare publicistică: un nou volum de poezii, apărut în Editura Hoffman, semnat de Marta-Polixenia & Marin BEȘCUCĂ – „La Steaua Polară”. Deși am citit periodic timp de mai bine de 2 ani versuri care au format această carte, am fost foarte plăcut surprins, poate chiar șocat, nu doar de dimensiunile acesteia, (1027 pagini format A4) ci și de emoția care m-a copleșit. Starea s-a amplificat văzând imaginea de pe copertă, accentuându-se mai apoi citind cuvintele adresate de către autori, cu dedicație specială familiei mele: „Dragilor, când vă e dor să vă fie dor, desfaceți filele acestei cărți, este suflet cât cuprinde!” … „ne-am promis-o iar Dumnezeu, când nu ne mai așteptam … ” Citind prima pagină a scrierii m-am închinat, pentru că, în loc de Introducere/Cuvânt înainte/Prefață, era un motto simplu și esențial: „NIMIC ȘI NICIODATĂ FĂRĂ DUMNEZEU!!!”

Zile în șir am tot citit îmbucurat de binele pe care-l transmiteau versurile rezultate din simbioza simțirilor nobile a două suflete îndrăgostite, dar care nu-și etalează pierduți prin scris minunăția unei iubiri de vis, sau a unor suferințe zădărnicite. Ca cititor, cu fiecare pagină m-am simțit parcă-ntr-o barcă plutind pe apele fluviului-POEM al unei frumoase povestirii de iubire, totuși, petrecută în zilele noastre. Excepționalul constă și din modul ascendent de construcție al unui edificiu botezat „UNULne”, iluminat de iubire, fără o tencuială bazată pe împliniri materiale nemaisperate, ci doar pe trăirile proprii, puternice, realiste, pământene, cu zbuciumul de fiecare zi, influențat inevitabil de mediul cotidian colorat/spoit de … prieteni/dușmani.

Poemul-fluviu are 4 părți – RĂSPÂNTII, FASCINAȚII, INCANTAȚII, ORATORIUM și un EPILOG, cartea închizându-se ca un pentagon ale iubirii dintre doi autori miluiți de forța divină ca să-l nască pe UNULne, jinduit în esență de cupluri, fără vârstă. Figurile de stil folosite, plac cititorului provocat de imaginația abundentă a autorilor, atât de greu de identificat separat printre rândurile scrise: „Sufletul cânta Odă bucuriei” …, „… am scoborât IUBIREA-IUBIRE,/adusă dinspre DUMNEZEU! / și DUMNEZEU s-a bucurat …”, „mi te-am iubesc!”

Alergând ușor în poem m-am simțit invitat să fiu complice la mersul evenimentelor, … autorii atenționându-mă: „… vă amintiți”. După o ezitare vinovată, mi-am răspuns: ”-Da, desigur!”. Ca oricare dintre cititori, nu mi-este greu să-mi amintesc de volumul „ODISEIC – TRUP din NETRUP”, (Marin Beșcucă, 2016), care începea pe prima pagină cu: „NIHIL SINE DEO!”. Atunci am simțit, mai pe la-nceputul cărții o îndoială a poetului privind împlinirea iubirii: „ … de-aia ziceam , la o adică, TE VEI RĂMÂNE ÎN MINE RANA CARE NE SE MAI VINDECĂ!/ am vorbit cu Dumnezeu, nu-mi mai e frică!”. Dar, în final am fost pus să înțeleg două aspecte semnificative: pasul spre împlinire – „cea mai frumoasă poveste de iubire se-nsăvârșea!!/ eram doar noi doi, / eu, OMUL,/tu FEMEIA!!”… dar și despre conștientizarea poetului de „harul” de a scrie poeme – „în mine prezent și din mine izvor,/ și se curge poemul … NIHIL SINE DEO”. După ODISEIC mi-am amintit cu drag și de urmarea: „ALBIILE DORULUI – doi într-un poem”, cu 2 autori Marta Polixenia MATEI – Mărțișor, Marin BEȘCUCĂ, (Editura Aureo, Oradea, 2018). „ALBIILE …” începeau cu recunoașterea, (acum laolaltă), a înzestrării dumnezeiești „NIHIL SINE DEO!” spre creația și iubirea lor, condusă spre împlinire prin vers. Aici, cei 2 autori de poem și-l întrevedeau pe UNULne, cândva-undeva sprijinit pe-o stea anume. Așa s-a pornit drumul spre „La Steaua Polară”, ce s-a lăsat să vie, cu „karmice legături”. Citind-o am găsit o „liniște în planeta iubirii” unde „lacul strevede prin gheață edificiul tăcerii/și-n liniștea din mormânt/stelele-au căzut în ațipit …/numai STEAUA POLARĂ nu!”. Ploaia de metafore din întinsa lucrare se poate asemăna cu ploaia de meteoriți, spectacolul, emoția creată, fiind asemănătoare în modul poate cel mai firesc – venind dinspre același cer.

În aceste vremuri, starea pandemică m-a vrut parcă mai îndepărtat de încrederea în șansa lucrului pur, original, de autentică valoare. Așa că, aflând de titlul stelar, de Marin Beșcucă, (care m-a invitat, ș-apoi m-am alăturat acum câteva luni în „Oastea lui Eminescu”), apoi de tema aparentă a cărții – iubiriea de vis, eu – un cititor (inginer și economist …) nu destul de avizat, m-am dus cu gândul „La steaua care-a răsărit/E-o cale-atât de lungă,/Că mii de ani … ”, sau, de ce nu la „Luceafărul” aceluiași genial „Domnitor” al poeziei românești.

Încercând să mă dumiresc asupra oricărei urme de plagiarism, influențe, determinări, am căutat explicațiile mele la alegerea acestui titlu de carte-poem. Ca orice om înregimentat academic, m-am documentat … științific, nu doar din asocierile sau explicațiile găsite în poem. Astfel, am constatat că noi românii, ca toți locuitorii așezați în emisfera Nordică, distingem ușor Steaua Polară – Alpha Ursae Minoris aparent imobilă pe cer, dar cea mai strălucitoare din constelația Ursa Mică, în jurul căreia se rotesc și alte 3 constelații Carul Mare, Orion și Casiopeea. Ea Continue reading „Dumitru MNERIE: Impresii și păreri la o carte” →

Lucian-Zeev HERȘCOVICI: Nu uitați de noi la bătrânețe

Situația actuală, printre altele datorată pandemiei de CORONA 19 a redeschis o problemă care atrăgea atenția într-o măsură mai mică: situația oamenilor vârstnici. Vârsta a treia. Bătrânii.

De fapt, această problemă a existat dintotdeauna, în orice societate. În ultimii ani, în toate țările lumii se vorbea despre ea, făcându-se calcule. Dacă speranța de viață crește, iar natalitatea scade, ce consecințe economice vor urma? Cine va munci? Cum vor fi plătite pensiile de bătrânețe? Oare nu ar trebui să fie avansată vârsta de pensionare? Pe scurt, ce e de făcut?

De fapt, vârsta de pensionare a fost deja avansată în multe țări. Dau ca exemplu Israelul, țară în care trăiesc. Vârsta de pensionare este de 62 de ani pentru femei și de 67 de ani pentru bărbați. Dacă femeile ajunse la 62 de ani vor să lucreze în continuare, pot să facă acest lucru, având dreptul de a se pensiona la fel ca bărbații, la 67 de ani. Aceasta este pensionarea pentru limită de vârstă. Desigur, există și cazuri de pensionare din alte motive, anticipată. După cum, există țări în care pensionarea pentru limită de vârstă nu este obligatorie. Precum și cazuri în care unii oameni refuză pensia și continuă să lucreze. Motivul este insuficiența venitului bazat pe pensie. Dar nu numai acest motiv. Sunt și oameni care, odată pensionați, revin la locurile lor de muncă voluntar, fără salariu, mulțumindu-se cu pensia. Ei vor să nu-și întrerupă cariera sau, cel puțin, să aibă o ocupație și o viață socială. Oameni care își iubesc munca și instituția în care au lucrat mulți ani din viață. Alții se duc să lucreze voluntar în altă parte, sau își găsesc preocupări diferite, în domeniile care îl pasionează. În asemenea cazuri, se spune că ei se bucură de pensie. Pronosticurile făcute de serviciile sociale ale diferitelor țări, deși includ elemente reale, totuși includ și aspecte problematice. Desigur, dificultățile apar atunci când vârstnicii, ajunși ”pensionari cu vechime”, încep să aibă nevoie de ajutor social sau medical. Mai ales în cadrul vârstnicilor singuri, fără familie, ajunși dintr-o dată și fără ocupație.

Cu ce a contribuit pandemia la agravarea situației vârstnicilor? Răspunsul este, în primul rând, sanitar și medical. Epidemia a afectat cel mai mult persoane de vârsta a treia. Această categorie a fost considerată ”grupul în pericol”, în funcție de vârstă. Nu pot analiza situația din punct de vedere medical. Pot doar să menționez că mulți oameni contaminați și dintre ei mulți decedați erau vârstnici, locatari ai caselor de bătrâni. Fenomen existent în întreaga lume. A apărut teama de a veni în contact cu vârstnicii din categoria celor aflați în pericol de a se îmbolnăvi, pentru a nu-i îmbolnăvi, Deci, în favoarea lor. S-a ajuns a nu se permite contactul cu acești vârstnici, a-i ține izolați pentru a-i proteja. Medical, da. Dar social? Faptul în sine s-a dovedit a fi primejdios pentru ei și din punct de vedere social: acești oameni s-au pomenit izolați. Deci, două aspecte grave, unul legat și dependent de celălalt. Au circulat (spre regretul tuturor) și interpretări vulgare, după care lumea ar căuta să se echilibreze prin ea însăși din punct de vedere demografic. Brr, ce îngrozitor! Am citit un articol apărut într-o publicație românească on-line, care sesiza acest pericol și adăuga că o țară care nu are bătrâni trebuie să și-i aducă, să și-i importe! Pe lângă că sunt oameni care trebuie respectați fiindcă au muncit o viață, au construit, au crescut copii și nepoți, vârstnicii sunt oameni cu experiență, care pot contribui cu mult la dezvoltarea societății contemporane și mulți dintre ei s-au adaptat atmosferei acestei societăți. Alt aspect grav este că dintre oamenii intrați în șomaj din cauza pandemiei, sunt mulți vârstnici. Fapt care influențează nu numai asupra situației lor financiare, ci și asupra situației lor sociale și psihologice.

Un fapt deosebit de grav este izolarea. Mă refer la Israel, pentru că aici cunosc situația, dar sunt convins că aceeași situație este și în România, și în alte țări. Poate în toate țările lumii. Un program prezentat la unul dintre canalele de televiziune a prezentat situația în mod tragica. Au fost constatate mai multe cazuri de vârstnici decedați la ei acasă, fără ca nimeni să știe. Oameni singuri, uitați. Nimeni nu le mai trecea pragul. După un timp, s-a simțit de către vecini un miros ciudat din locuința în care trăia un bătrân singur sau o bătrână singură. Neînțelegând ce se întâmplă, vecinii au chemat poliția, care a spart ușa și l-au găsit pe decedat sau au găsit-o pe decedată în casă. Dumnezeule! Ce este de făcut? Îmi amintesc de cazul fostului meu coleg de liceu, scriitorul și inginerul Horia Pană din Galați, stabilit la București. Deși nu era încă bătrân și putea avea în continuare un rol social și intelectual, acest om deosebit, valoros, și-a încheiat viața astfel în toamna anului trecut… Dumnezeu să-l odihnească!

Același post de televiziune (canalul 20 din Israel) a organizat o emisiune ”pe teren”. După ce a discutat cu o persoană cu o funcție de răspundere din domeniul social, reporterul a început să intervieveze trecători, la bazarul din Ierusalim, fără o selecție prealabilă. Atât tineri, cât și vârstnici. Vârstnicii erau întrebați ce nevoi au, cu ce ar putea fi ajutați dacă s-ar pomeni într-o asemenea situație. Alte întrebări care le erau puse se refereau la situația lor materială, familială, la starea lor de sănătate. Unii au răspuns că sunt ajutați de familie, că au copii, nepoți, chiar și strănepoți. Că starea lor de sănătate este relativ bună, că oricum copiii și nepoții îi vizitează și mențin contactul cu ei tot timpul prin telefon. Alții au răspuns că e greu, că sunt singuri, dar totuși, slavă Domnului, sunt sănătoși și activi și că păstrează legătura cu o instituție care se interesează de situația persoanelor de vârsta a treia care sunt înregistrate în acest cadru. Alții, că încă mai lucrează. Desigur, vârstnicii intervievați pe stradă, în bazar, erau oameni activi, care se pot gospodări singuri și pot ieși pe stradă singuri. Dar ce se întâmplă cu alții, bolnavi? Ferească Dumnezeu!

Continue reading „Lucian-Zeev HERȘCOVICI: Nu uitați de noi la bătrânețe” →

Voichița Tulcan Macovei: Proza lui Al.Florin Țene ca mesaj social*

„Cred că o receptare corectă a unei opere literare presupune existența unui public atent și interesat, un mecanism al criticii de receptare coerent și așezat pe baze solide de tradiție și profesionalism, un complex de factori care nu sunt sigur că s-ar întruni complet în România ani în șir, în revistele dedicate respectivului domeniu. Astfel de situații sunt palme pe obrazul celor care își exercită liniștita somnolență pe pernele levantine ale paginilor cu cronici de artă. Mai adaug faptul că unele cronici sunt plătite de autori pentru a fi lăudați, iar în altele se plătesc polițe pentru lucruri de natură personală pe care, ca scriitor, le cunosc și mă interesează, numai ca iubitor de adevăr în cultură. Sper că e vorba de un mecanism de receptare culturală care va evolua în timp: are destul loc să se îmbunătățească”. (Al. Florin Țene – Autoritatea valorii morale)

Ni se pare esențial ceea ce afirmă dl Țene în articolul citat. Un element de care ar trebui să țină seama toți scriitorii, ori în ce țară ar crea! Trecând peste factorul „critică literară” care, s-a constat că, de regulă, este tendențioasă, supunându-se anumitor factori (nu dorim să-i numim), ce-i rămâne scriitorului? „Un public atent și interesat” de creația lui. Problemele sunt, totuși, mult mai ample și mai profunde, dar, adevărul este că scriitorul ar trebui să țină cont atunci când creează, de un anumit grup țintă căruia îi dedică propria creație!

Nu se întâmplă întotdeauna așa, deoarece scriitorul, în general, este pasionat de un anumit mesaj pe care, pur și simplu vrea să-l comunice.

Îmi aduc aminte că, imediat după Revoluția din 1989, Eugen Ionescu, reprezentatul absurdului, a fost întrebat ce anume a vrut să transmită prin ideea rinocenizării oamenilor din piesa „Rinocerii”. Maestrul a răspuns sincer: „Eu… nimic. Este problema cititorului să decodifice mesajul.”

Al. Florin Țene este, cu siguranță, un mare prozator al Literaturii Române. A scris 12 volume de proză scurtă și romane, altele decât cele din ciclul „Viața scriitorilor români între realitate și poveste|”. Mărturisirile autorului, reflecțiile și aducerile aminte despre anii în care spiritul său s-a deschis și s-a format spre literatură ca artă, vorbesc despre esența scriiturii sale. Al. Florin Țene nu s-a avântat niciodată către o „artă pentru artă” ci, mai degrabă, către o „artă cu tendință”. De fapt, uitându-ne în profunzime, dacă acceptăm că arta are un creator care așază în colțul creat „dorirea” sa, va trebui să acceptăm volens-nolens, tendința.

Așa s-a întâmplat și în cazul scriitorului Al. Florin Țene. Domnia sa mărturisește, de multe ori, care i-au fost izvoarele ce l-au format, modelele pe care le-a urmat și momentele existențiale ce și-au pus amprenta asupra gândirii sale ca viitor scriitor. Familia (părinții), școlile pe unde a umblat, dascălii, jurnaliștii de renume pe care i-a citit analizându-le ideile și mentalitatea, viața și opera lui Gib Mihăescu – evident, oamenii – românii pe care i-a iubit dintotdeauna, bibliotecile cu sursele lor inepuizabile. Dar, după cum subliniază, seva, ca om și artist, a rămas întreaga viață, orașul natal: Drăgășaniul (Cu picioarele desculțe pe prundișul unei străzi din Drăgășani)

La terminarea facultății, tânăr profesor repartizat în localitatea Tarna Mare (după modelul timpului), avea s-o întâlnească pe cea care îi va deveni soție, prietenă, mama a doi copii, tovarășa perfectă într-o viață de scriitor, ea însăși cu talent creator. „După absolvirea facultății, am fost repartizat profesor la Tarna Mare, comună situată la granița cu Ucraina, pe atunci parte intergtantă a Uniunii Sovietice. Acolo am stat doi ani. Este locul unde m-am căsătorit cu poeta Titina Nica Țene, care era învățătoare acolo… la școala condusă de fratele ei, Ion. Ca o coincidență, soția mea își trăgea rădăcinile din Ușurei, un sat de lângă Drăgășani. Ne-am căsătorit în acea localitate maramureșeană… având verighete câte un fir de iarbă… pe deget! De unde aur, când acest metal prețios era monitorizat de comuniști?! Țin minte că la căsătoria noastră ne-a cântat la pian o doamnă unguroaică și am ciocnit câte un pahar de vin de Tarna Mare. Asta a fost frumoasa noastră nuntă… Eram atât de tineri, plini de speranțe și vise. Era perioada când Poezia ținea de foame. Îmi amintesc…”.

„Nu e păcat

Ca să se lepede

Clipa cea repede

Ce ni s-a dat?” spusese, atât de nemuritor, Eminescu!

Scriitorul Al. Florin Țene nu a „lepădat” niciodată clipa. Toate trăirile care au constituit încărcătura sufletească și de idei se vor regăsi în operele sale.

Proza domnului Al Florin Țene conține romanele: „Răzbunarea Gemenelor”, „Un ocean de deșert”, „Inelul de iarbă”, „Geamănul din oglindă”, „Orbul din Muzeul Satului”, „Insula viscolului”, „Chipul din oglindă”, alături de volumele de proză scurtă „Vârcolacii” și „Pe când poezia ținea de foame” „Cărticica de dat în leagăn gândul”.

„Volumul «Un ocean de deșert» creează o remarcabilă saga a traiectoriei intelectualității românești, continuând seria «Chipul din oglindă», «Insula viscolului» și «Orbul din Muzeul Satului», «o frescă a societății românești din secolul XX, un secol al experiențelor umane triste, dureroase și ucigașe… » – după cum însuși autorul afirmă în paginile noii apariții editoriale”. (Mariana Cristescu)

Cititorii vor descoperi faptul că frumosul din proza domnului Al. Florin Țene întruchipează viața trăită de autor, conturează în cuvinte și imagini, valorile eterne ale vieții unui om, ale unei societăți. Iar aceste lucruri îl așază pe Al Florin Țene între prozatorii realiști ai literaturii noastre, mai exact în latura tradițională, proza oglindind în același timp, trăsăturile curentului proglobmodern. Dar, scriitoarea și cronicarul Voichița Pălăcean Vereș atrage atenția: „…așa cum ne-a obișnuit Al. Florin Țene, romanul său realist este ficțiune. Ficțiune pură, în ciuda faptului că, atras în universul artistic, cititorul are senzația, nu o dată, că realitatea obiectivă a invadat spațiul imaginarului și că recunoaște – camuflate sub masca eroilor din carte și în umbra narațiunilor semnate– persoane, întâmplări, dialoguri ce s-au petrecut cu adevărat… „

Continue reading „Voichița Tulcan Macovei: Proza lui Al.Florin Țene ca mesaj social*” →

Grațiela POPESCU-GIUVARA: Cărțile nu au fost sechestrate în captivitatea carantinei

Uniunea Ziariștilor Profesioniști din România recomandă

Universitatea Hyperion pentru anul universitar 2020/2021

„Given the circumstances, there’s never been a better, or more urgent, time to pick up a book. Within its pages, you can slip into another reality. For the price of a book, you can find a time machine to the distant past; portals to alternate dimensions; airplanes to faraway lands.” (All news about reading, 14 may2020, Euronews TV)

În captivitatea virusului Covid-19, devenit atât de rapid și imprevizibil pandemie socială (cu efectele cunoscute de enclavizare, claustrare, financiare, o proiecție a întregii vieți în online), magia comunicării culturale rămâne un raport de egalitate activ între lume și individ. Fără a face digresiuni sau agresiuni culturale, narativizare persuasivă sau un act de răzvrătire împotriva bolii sociale, subliniez imprevizibilul unei ecuații simple: proiectul didactic ca summa multiculturală.

În media culture, produsul cultural-educativ construiește identități. Conceptul de universitate postmodernă definește, mai ales în paradigma americană (postmodern university apare în nu mai puțin de 21.500.000 postari pe Google), o reconfigurare conformă spiritului contemporan al educației.

Despre postmodernitate (în sensul experimentului hi-tech), menționăm studiile și inovația excepțională, în domeniul IoT, Internet of Things, http://bpuh.hyperion.ro/proiecte-hi-tech-realizate-de-studentii-universitatii-hyperion/), datorate domnului profesor universitar doctor Sever Spânulescu, rectorul Universității Hyperion: „25 mai 2020 este ziua în care celebrăm cea de a 30-a aniversare a Universităţii Hyperion şi putem privi cu îndreptăţită mândrie, la paginile de istorie academică pe care această instituţie cu nume de astru le-a scris în acest interval. Atât pentru ansamblul ideilor de progres colectiv, cât şi pentru fiecare dintre noi, Universitatea Hyperion a fost permanent o sursă de mari satisfacţii intelectuale, o zonă a împlinirilor şi un context integrator al pasiunilor. O atmosferă de colegialitate, înţelegere şi prietenie, pe care cei din exterior o invidiază dar care aici ni se pare firească, a contribuit în mod sigur la toate succesele comunităţii academice Hyperion şi ale fiecărui membru al acesteia. S-a întâmplat ca această aniversare să coincidă cu un moment de sporire a încrederii în viitor, în care devine certă ieşirea cu succes din situaţia de criză mondială a anului 2020, care ne-a adus o mai mare aplecare spre meditaţie şi seriozitate fiecăruia dintre noi.

Principiile de bază ale promovării ştiinţei şi culturii, competenţei și talentului au rămas impenetrabile acţiunilor corozive fireşti ale unui context istoric complex şi frământat. Iar Universitatea Hyperion a dovedit de-a lungul acestor trei decenii o stabilitate remarcabilă, probată în numeroasele încercări pe care le-a traversat.

In imaginile de arhivă ale diverselor evenimente care au marcat această istorie academică putem vedea mari personalităţi ale ştiinţei şi culturii care şi-au adus contribuţia la evoluţia Universităţii, care ni s-au alăturat în diverse momente sau permanent şi a căror încredere în noi ne-a impulsionat în elita intelectualităţii. Poate nici o altă universitate din ţară nu prezintă o paletă atât de completă de specializari şi competenţe, iar alăturarea acestora creează permanent oportunităţi de progres interdisciplinar, atât ştiinţific cât şi didactic. Poate de aceea zecile de mii de absolvenţi ai Universităţii Hyperion alcătuiesc deja o comunitate solidă, vizibilă şi cu un cuvânt important în cele mai diverse domenii.

Nu întâmplător această aniversare coincide cu aniversarea celui care a canalizat toate energiile, idealurile şi entuziasmul atât de multor personalităţi – profesorul Ion Spânulescu, Preşedintele Universităţii Hyperion. El este cel care a reuşit să convingă, în momente de început sau de cumpănă, prin propria convigere, toate forţele capabile să obţină pentru această universitate realizările remarcabile pe care le contemplăm astăzi. Cu toţii am simţit permanent prezenţa sa, în vâltoarea evenimentelor, ca un punct fix, de sprijin hotărât şi sigur, care a dat forţa şi impulsul permanentei evoluţii a Universităţii Hyperion.

La mulţi ani Universităţii Hyperion, la mulţi ani fondatorului său şi tuturor care poartă în inimă aceasta universitate!”

Prof. univ.dr. Sever Spânulescu

Rectorul Universității Hyperion

Universitatea Hyperion, 30 de ani de EXCELENȚĂ

***

Promovând tinerețea și avangarda educației, Universitatea Hyperion își păstrează, denominativ, amprenta eminesciană a tradiției. Studenții – it-iști, filologi, jurnaliști, actori în devenire – prin vervă și entuziasm, în continuă căutare a identității, demonstrează că blocajul social în care se află societatea românească de azi – pulsiunile politice, criza financiară, kitschul “monden” care invadează excesiv România (cum scrie Eminescu în Timpul, într-un număr din decembrie 1878, “toate acestea, trecătoare, ce formează luxul istoric al existenței noastre”), sunt un simplu Much Ado About Nothing shakespearian.

Folosiți acești ani să învățați!

Educația este cea mai importantă investiție. Este atât de simplu să alegi ceea ce ți se potrivește! Universitatea Hyperion este o ȘCOALĂ – în cel mai complex-modern creativ sens al termenului, specializat și cu rost!

Lector univ. dr. Grațiela POPESCU – GIUVARA

Critic literar, Asociația Scriitorilor din București

Jurnalist, Uniunea Ziariștilor Profesioniști din România

Iulie 2020

http://bpuh.hyperion.ro/admitere-online-2020-la-universitatea-hyperion-si-colegiul-hyperion/http://bpuh.hyperion.ro/mediatizare-admitere-2020-la-universitatea-hyperion-si-colegiul-hyperion/

http://bpuh.hyperion.ro/proiecte-hi-tech-realizate-de-studentii-universitatii-hyperion/

http://bpuh.hyperion.ro/cursuri-online-automatica-prof-univ-dr-sever-spanulescu/ http://bpuh.hyperion.ro/universitatea-hyperion-organizeaza-cursuri-de-pilotare-drona/

ttps://newsnow.ro/article/view/889553-universitatea-hyperion-30-de-ani-de%20′

https://www.romaniatv.net/oferta-educationala-2020-a-universitatii-hyperion_523034.html

https://www.romaniatv.net/universitatea-hyperion-30-de-ani-de-excelenta_523033.html Continue reading „Grațiela POPESCU-GIUVARA: Cărțile nu au fost sechestrate în captivitatea carantinei” →

Ben TODICĂ: Infernul din dosul curții (SF 5)

Cum controlezi masele împotriva emoțiilor și reacțiilor naturale?

Puteți să le considerați conspirații, însă în armata română unde serviciul era obligatoriu circula zvonul că ni se pune bromură în cafea ca să nu umblăm după fete. În vest se spune că în lacurile de acumulare, în apa potabilă se pun chimicale care să calmeze populația, în altele se folosește ciomagul și așa mai departe.

După cum vedeți, guvernele folosesc tot felul de rețete pentru control și înrobire a maselor cu scopul exploatării muncii lor. Cel mai lacom și necruțător dintre ele acaparează țările mai slabe pentru resursele și potențialul de stăpânire și cotropire pe mai departe. Astăzi se dă o luptă între America și China pentru supremația economică și militară a pământului. Amândouă folosesc strategii diferite de împlinire a acestui țel.

De la terminarea celui de-al doilea război mondial încoace spune Chomsky, strategia americană aleasă e una militară, bazată pe frică, adică confecționare de inamici, îndreptând întreaga supraviețuire și profit economic spre industria de război. Trăind în acest mod de existență, americanii au devenit incapabili de empatie pentru aproapele – spun cei din afară. Nu cred că este adevărat, însă, observația mea este că există în istoria acestei perioade un tren scăpat fără frâne, nu doar în industria de război, ci și în America corporativă și ambele formează o forță extrem de puternică. Se pare că în secolele al XX-lea și al XXI-lea ei, cei din umbră și-au creat un mediu care să-i aducă (pe cei de pe scara sociopatică – aproximativ 25% din populație) într-un loc și timp, ca niciodată din istoria umană, în care toate sunt motivate, înrudite și atrase de bogăție și putere. La fel ca o vale în care boala numită lăcomie este amplificată precum ecoul din munți, toate aceste trăsături exclud aproape orice altceva, decât bogăția și puterea și își măresc efectul distilat continuu. Cu alte cuvinte, o mulțime de „nesimțiți față de aproapele”, veniți din toată lumea care lucrează împreună în cel mai puternic imperiu al lumii, nu pot merge decât într-o singură direcție – exterminarea prin sinucidere a speciei.

Deși bolnavii (că numai așa îi pot numi) și legați i-aș interna la un sanatoriu, Jebel sau Gataia sunt minoritari, trăsăturile lor sunt astfel încât sunt foarte hotărâți, iar cei dintre noi, cu mai puține dintre aceste trăsături operează pe agende foarte diferite și, în cele mai multe cazuri, renunțăm sau îi urmăm. Așa începe trenul care tot accelerează și a ajuns atât de departe. Cred cu tărie că a apărut încet de-a lungul acestui timp un sistem care le permite să se adune, să se izoleze de majoritate și să se bată pe umeri, să se premieze unii pe alții și să se recompenseze pentru faptele lor. Lucru care este mai periculos decât bomba atomică sau schimbarea climei dacă nu-i oprim. Internarea lor, aș spune că trebuie s-o înțelegem ca pe o știință biologică și că trebuie să tratăm problema ca atare, creând un fel de mecanism și mijloc de intimidare a comportamentului lor, în loc să-i recompensăm.

Azi, lupta care se dă între America și China pentru instalarea sistemului 5G nu este numai una comercială cum se lasă a se înțelges, ci mult mai adâncă. Această boală după control poate duce la un război nuclear și nu e necesar mai mult decât doar dacă una din puteri lansează bombe nucleare și e îndeajuns să ne extermine. După cum știm, frecvența semnalului de comunicare a noului sistem telefonic 5G este apropiat cu cel al descărcărilor electrice dintre neuronii din creier și asta poate influența comunicarea din gândirea umană.

Deci, dacă, să zicem că America care vrea să introducă 5G pe scară globală prin sateliți, dorește să îi agite pe români împotriva rușilor o poate face prin transmiterea unor frecvente, „să zicem” care transmit informații de speriat națiunea la frica unui atac din partea rușilor și atunci îi privim cu repulsie pe ruși. Rușii vor primi același semnal, însă cu privire la un atac din partea românilor și în această situație foarte ușor ne vom război. Ce vrea China să facă cu 5G este că ei vor să vândă sistemul statelor, independent, ca ele singure să contracareze semnalul vitriolic a altor forțe dinafară și să-și condiționeze țara la liniște și pace sau să urască și ei la rândul lor pe un inamic oarecare ales. Inamicul ales dacă are și el 5G se condiționează să nu îți vadă semnalul vicios și în felul ăsta nu va fi conflict sau ură între state. Deci, imperiul american dorește ca numai ei să fie în controlul unui astfel de sistem și atunci îi demonizează pe Chinezi ca să renunțe să mai vândă și altora…. E o ipoteză. Dacă vreți să știți exact adevărul, atunci studiați literatura de specialitate și concluziționați singuri.

Despre viitorul care ni se pregătește, fuzionarea creierului uman cu inteligența artificială.

Ca să înțelegem această evoluție a civilizației, a lumii în care trăim am s-o împart în 5 trepte:

Prima: Comuna primitivă. O etapă în care omul a apărut și a început să se cunoască pe el însuși și raportarea sa la mediul înconjurător, apoi s-a adaptat și s-a modernizat.

A doua treaptă a fost cunoașterea anatomică. Din ce suntem formați și cum funcționam ca specie, defecțiuni și reparații și chiar îmbunătățirea elementelor fizice. Deci, cei de langă noi știu totul despre starea noastră fizică, despre cultura și filozofiile noastre și aici suntem azi.

A treia care urmează acum prin fuzionarea dintre știința naturală și cea artificială este pătrunderea în conștientul nostru, unde ne vom pierde libertatea gândirii și a simțămintelor. Prin 5G ei vor ști ce gândești și ce hotărâri iei în gânduri, ei vor fi în stare să-ți creeze stări și acțiuni pe care tu nu vei fi capabil să le înțelegi, nefiind generate de tine. Vei crede că tu dorești să-ți sugrumi vecinul, nu că ți s-a dictat.

Etapa a patra, dacă până azi am avut libertatea gândirii, de acum, că ei o văd ca singura libertate care a mai rămas în vis, în subconștient unde va trebui să te antrenezi ca să citești și să comunici prin simbolurile create de energiile universului, energii la care omul fizic dinafară nu va avea acces. Este posibil să mai apară alte trepte în evoluția omului înainte de a intra în a cincea.

Iar a cincea treaptă este când vei deveni energie și vei putea să călătorești prin univers. Vei putea să te reîntorci în corpul tău (dacă va mai fi în viață), sau chiar vei putea să te întorci în alte forme de viață. Se numește și întoarcerea la origine, la locul de unde am venit.

Cine a organizat experiența acestei civilizații ne va introduce cât de curând fără drept și poate în treapta fuziunii inteligenței umane cu cele artificiale. Vor fi rebeliuni și opuneri, însă ne vom obișnui și vom descoperi și în această lume o identitate și un „eu” pentru care se va merita să trăim și să luptăm, și asta în așa măsură încât vom ajunge la aceleași rebeliuni și opuneri la următorul capitol, când vom fi transferați în treapta subconștientului. Până atunci vom învăța multe despre limbajul simbolurilor și secretele călătoriei prin aceasă lume.

Deocamdată, la mine trăirea din subconștient se produce în alb/negru, încă nu mi-am dezvoltat senzorii culorilor, nu am învățat să-i văd încă. Așa că sunt în această vale adâncă a unui pârâiaș mic dintre dealurile Ciudanoviței, între copaci înalți de fag prin care de foarte de sus pătrunde lumina cerului. Simt sursurul apei și mirosul mâlos și putred din pătura groasă de frunze uscate adunate de ani de zile. Câteodată îmi scufundam picioarele până deasupra gleznelor când pășeam prin ele, iar casa în care locuiesc acum e formată doar din bârne negre și învechite de sute de ani. E doar scheletul casei, dar eu sunt fericit în ea. Mă simt ca între perine cu puf și o dună caldă din pene de gâscă ca la mama acasă.

Când deodată apar din susul văii trei stafii celebre dând din mâini și alergând luptându-se cu mine, o biată muscă amețită care aleargă nebunatic să nu fiu prins, și mă gonesc în sus pe lângă gardul grădinii de porumb în care cocenii au rămas în picioare uscați cu știuleți cu tot. Ajung în curtea casei principale din piatră. Un gard și o poartă înaltă din lemn greu oprește vederea la șoseaua principală. Porumbul era cules. Se vede că e curte de oameni gospodari, cu lemne tăiate și stivuite, o covată cu porumb și o secure pe un butuc mare pe care cineva chiar s-a oprit din a tăia varză la rațe, găleți de lapte în așteptare. Probabil vacile or fi la păscut în afară. O fântână cu roată de căruță și lanț, cu o galeată din tablă galvanizată. Îi știu pe aștia trei – stafiile: Carrey crede ca e suficient să fii canadian, Tom e fericit cu veteranii la defilare chiar dacă ei pretend a fi fericiți. Cum să fii fericit când toate sufletele morților vin peste tine noaptea și te strigă: Eroule! Iar Nicol e fericită că e frumoasă și că e australiancă. Dar la urma urmei e casa mea chiar așa în paragină cum e și trebuie să mă întorc și să-i dau afară. Am mai trecut de câteva ori prin acest circuit al visului. Am făcut armată la grăniceri și am învățat să intru și să ies din vis la comandă. E ca un joc, și de fiecare dată înveți ceva nou și acumulezi punctaj, experimentezi și înveți până câștigi.

Am ieșit din tarlaua de porumbi prin dreapta și ca să ajung în vale, va trebui să intru din deal prin spatele casei unde tarlaua, pe o lungine de un kilometru se pierde în valea întunecată, în pădurea de fagi asa cum au făcut-o și ei când m-au atacat. Desigur e drum de căruță și după un kilometru intru în pădure și o iau la dreapta, pe cărare, și mă opresc surprins într-un depozit mare. Când naiba a fost construit? Mă întreb. E compania Ali Baba sau Amazon? Subconștientul confirmă. Norocul meu e că e închis azi. E duminică și nu se lucrează. Și ca să scurtez drumul, cobor în depozit și după ce îl traversez, mă îndrept prin curte spre ieșire unde îl desparte de stradă un gard și o poartă de grădină veche și săracă, cu scânduri negre și decolorate de soare. Între mine și poartă sunt vreo 30 de metri și un monument artizanal, gărduleț în mijlocul curții de vreo 5 metri lungime decorat cu ghiveciuri de flori atârnate de sus până jos. E o tăcere deplină. Privirea îmi este atrasă de o căsuță cu două nivele din afară de gardul din dreapta. E veche și cu balcon. O căsuță mică de o cameră de 2 pe 3 metri. Privesc curios dacă nu cumva e după fereastră cineva să mă vadă și să cheme poliția. Am intrat aici ilegal.

Apare o femeie cu o cotăriță în mână și mă ascund după gardul ornamentat, urmărind-o atent. Merge să strângă rufele de pe sârma întinsă din curtea depozitului între doi pari. Nu m-a văzut. Aștept. Se întoarce cu cotărița plină de rufe. Se uită către gărdulețul cu flori. Cred că nu m-a văzut, deși pare că m-ar fi văzut dar se face că nu mă vede, gândesc eu suspicios de parcă ar ști că misiunea mea e importantă și ea e de acord cu mine, adică să le dau americanilor un picior în spate și să-i scot afară din casa părinților mei ocupată. Seamană cu Arundhati Roy, scriitoarea indiană. Are privirea serioasă. Am ieșit tiptil pe poartă și m-am trezit pe coridorul de la etajul doi al universității de filozofie din Viena, la o serbare, din secolul al XVIII-lea.

Continue reading „Ben TODICĂ: Infernul din dosul curții (SF 5)” →

Pr. Al. Stănciulescu-Bârda: Scrisoare pastorală. Foaie periodică, gratuită a Parohiei Malovăţ-Mehedinţi Anul XX(2020), nr. 425(1 –15 Iulie)

Dragii mei enoriași!

Nil Dorobanțu(1920-1977) și vocația lui profetică(II). E greu să faci o analiză a scrierilor lui Nil Dorobanțu. Ele nu se încadrează unei singure teme, ci abordează o gamă tematică vastă, așa cum era și cultura autorului. Încercăm, totuși, să grupăm cărțile lui în raport cu învățământul teologic superior, care l-a influențat în tot ceea ce a scris. El s-a axat pe Secțiunea Sistematică, unde dorea să-și dea și doctoratul, dar abordează discipline și teme și de la celelalte secțiuni. Așadar, avem:

I. Secțiunea Biblică este reprezentată, din câte cunoaștem, de câteva exegeze la unele părți din Biblie sau chiar la cărți întregi. E vorba de Tâlcuiri la Tatăl nostru și Psalmul 50(2016, 102 pag.), cât și Apocalipsa(vol. I, 2018, 518 pag; vol. II, 2018, 522 pag.). Nil ia fiecare capitol și fiecare verset în parte din ultima carte a Bibliei, Apocalipsa, și argumentează că vremurile pe care le parcurgea omenirea la jumătatea veacului trecut sunt vremuri specifice apropiatului sfârșit al lumii, comunismul nefiind altceva decât fiara apocaliptică. Persecutarea creștinilor, a preoților și monahilor care nu și-au trădat credința, dezmățul moral, nedreptățile, abuzurile de tot felul, însemnele comuniste, lupta fățișă și înverșunată cu Hristos și învățătura Lui se regăsesc descrise cu amănunte în ultima carte a Sfintei Scripturi. Erau vremuri de grele încercări, iar adevărații creștini le parcurgeau cu convingerea că răul este tolerat atât cât îi permite Dumnezeu, fiind spre încercarea, înălțarea sau prăbușirea multora. Așa cum tratatul lui Dimitrie Cantemir, Creșterea și descreșterea Imperiului Otoman reda speranța popoarelor oprimate sau amenințate de colosul turcesc și în același timp era clopotul ce suna începutul sfârșitului pentru imperiu, așa este și lucrarea lui Nil Dorobanțu din punct de vedere religios.

II. Secțiunea Sistematică cuprinde acele scrieri în care se aprofundează adevărul revelat în Sfânta Scriptură și Sfânta Tradiție. Sunt grupate la această secțiune discipline precum: Teologia Dogmatică, Teologia fundamentală, Teologia Morală, Filozofia creștină..

Nil Dorobanțu abordează în toate scrierile sale teme de Dogmatică, dar în Apologetica(vol. I, 2017, 490 pag și vol. II, 2017, 400 pag.) el pune în paralel tezele materialismului dialectic și istoric cu învățăturile dogmatice. Fiecare argument al lui este fondat biblic, patristic, științific și rațional, astfel încât la sfârșitul argumentației sale teza ateistă este desființată, spulberată. Nu am întâlnit până acum un rechizitoriu atât de competent și documentat la adresa materialismului și ateismului. Nil nu aruncă vorbe în vânt, afirmații gratuite, ci totul e bazat pe dovezi. Folosește un limbaj științific, dovedește că a lecturat numeroase lucrări de propagandă ateistă, marxistă, dar și de teologie. Am putea spune că argumentația lui are aspectul de teză, antiteză și, în final, sinteză. Nil nu tratează pe autorii atei, materialiști, ca pe niște dușmani, ci ca pe niște prieteni căzuți, înșelați, pe care ar vrea să-i recupereze, după principiul mesianic: ,,Dumnezeu nu vrea moartea păcătosului, ci îndreptarea lui!”

Din capitolele dogmatice mari abordează cosmologia prin Dumnezeu în natură(2016, 326 pag.), argumentând justețea învățăturii creștine privind creația și Creatorul, cât și șubrezenia teoriilor materialiste privind originile lumii materiale. Argumentul cosmologic privind existența lui Dumnezeu este pe larg dezvoltat. Dumnezeu se revelează lumii și prin creația Sa, lumea materială și lumea spirituală, pe care a adus-o la viață și pe care o ocrotește și o conduce. Abordează, de asemenea, antropologia, în exegeza pe care o face în lucrarea Omul – ființă necunoscută(2019, 186 pag.). Se sprijină pe referatul biblic, pe exegezele patristice, dar și pe scrierile medicului francez Alexis Carrel. Scoate în evidență cu lux de amănunte măreția originii omului, sensul divin al existenței umane în contextul creației, tainele insondabile pe care le ascunde ființa umană, ajungând apoi să ia în discuție teoriile darwiniste și ale materialismului dialectic și istoric și să demonstreze cât de copilărești și fără de temei sunt. Sentința e drastică: ,,Ați degradat și ați contrafăcut civilizația, cultura, știința, arta și ați degenerat prin antagonismul între dezvoltarea fizică și mintală. Nu mai aveți nici încordarea spiritului și nici voință, nu sunteți capabili să ajungeți o elită înzestrată cu imaginație, curaj, înțelepciune și frică de Dumnezeu, ci niște lași și monștri”.

Teologia fundamentală este reprezentată de Mistica(2016, 220 pag.). Este disciplina cea mai profundă a teologiei, care studiază momentele de înălțare ale omului și întâlnire cu Dumnezeu în rugăciune, extaz și teofanie(arătare a lui Dumnezeu). Nil Dorobanțu îi dă și o definiție: ,,Mistica, drept știință, este bazată pe observație, experiment, introspecție, discuție, analiza și sinteza operelor marilor mistici”. El încearcă să ridice Mistica ,,la rangul de adevărată știință, ba încă cea mai înaltă dintre științe, centrul și baza teologiei fundamentale, împărăteasa științei…” Din biografia lui Nil aflăm că încă din copilărie i s-a arătat Dumnezeu, iar după ce s-a dedicat în întregime, trup și suflet, slujirii și propovăduirii învățăturii creștine, a avut nenumărate momente de revelație și teofanie. Vorbește mai puțin de aceste momente pe care le-a trăit el însuși, dar vorbește pe larg de teofania lui Petrache Lupu de la Maglavit, apărând memoria unor astfel de oameni. A se vedea în acest sens Petru de la Maglavit. Teofanie(2016, 76 pag.). Vorbește de teofaniile Veronicăi, vezi Veronica de la Vladimirești. Teofanie(2017, 180 pag.). Dedică un volum special fenomenului teofaniei. Vezi Teofania(2016, 142 pag.). Pentru a dovedi că aceste momente de maximă înălțare spirituală au trăit-o și alți creștini, fie laici, fie preoți sau călugări, scrie Teofaniile din Pateric(2016, 296 pag.).

Teologia Morală este reprezentată de o lucrare de mare valoare: Etica(2017, 150 pag.), în care face o amplă și pertinentă paralelă între morala creștină bazată pe învățătura Mântuitorului și Sfinților Apostoli, pe scrierile Sfinților Părinți cu etica diferitelor sisteme filozofice, dar mai ales cu cea materialistă. Concluzia finală la care ajunge este aceea că etica materialistă este o caricatură de sistem moral, fără fundamente solide. Rămâne valabilă Morala creștină, care are drept menire de a implanta în viața societății și a individului virtuțile creștine, trăirea în spiritul învățăturilor creștine, în vederea obținerii mântuirii sufletului și vieții veșnice.

Tot la acest capitol putem încadra și Sociologia(2017, 316 pag.). Această lucrare este o pertinentă analiză a conceptului de societate în filozofia materialistă și în învățătura creștină. Sunt citați numeroși autori români și străini de prima mână, iar lucrarea capătă consistență. De la un capăt la altul se urmărește demascarea sociologiei oficiale și preamărirea principiilor care stau la baza societății creștine. ,,De la început, sociologia este eronată, plagiind minciuna paleontologiei, biogeneticii și fiziologiei. Vreți să falsificați societatea, făcându-o comună, într-o nefastă experiență, pe spinarea ființelor omenești vii, de parcă ar fi toți cobai și buni de morgă. Încă susțineți că oamenii s-au asociat pe bază economică și cu asta înșelați și azi, întinzând arterele urii și ale comerțului în tot globul(…).”

În spiritul învățăturii creștine, Părintele Nil Dorobanțu susține – și pe bună dreptate – că mântuirea este posibilă chiar și pentru cei mai păcătoși, inclusiv pentru atei. Toată zbaterea și căutarea omului de a cunoaște tainele universului se dovedesc a fi ,,vânare de vânt”, dacă el este lipsit de credință și nu face știința spre slava lui Dumnezeu, creatorul și conducătorul lumii. Tema este dezbătură pe larg în Faust – ateul mântuit.

Filozofia creștină este reprezentată de Logica(vol. I, 2020, 380 pag.; vol. II, 2020, 360 pag). Folosind o terminologie savantă, specifică disciplinei, Nil demolează cu argumente logice preceptele materialismului dialectic în domeniu, ajungând la concluzia amuzantă: ,,De ce vă pierdeți vremea cu labirinturi de paralogisme fără pic de logică și fără rezultate practice? O, voi logicieni modaliști și cazuiști scrupuloși, de ce nu puneți atâta râvnă și pentru Logosul divin? Vă găsiți să demonstrați negația cu toată rigoarea necesară, precum și alte moduri silogistice, când voi nu le aplicați și nu le știți nici pe cele clasice, ca să puteți găsi pe Hristos, Adevăratul Logos.” Tot aici putem să încadrăm o altă lucrare de mare valoare, Psihologia(2019, 360 pag.), în care se face o amplă comparație între Psihologia creștină care este net superioară celei predate în școlile ateiste, deoarece are un obiect de studiu cunoscut, sufletul, creație a lui Dumnezeu, chipul lui Dumnezeu în om, pe când Psihologia ateistă își caută bâjbâind domeniul de cercetare. Este chiar hilar să susțină pe de parte că sufletul nu există, iar pe de alta să instituie o știință care să studieze sufletul, adică ceea ce nu există.

Secțiunea practică este reprezentată prin discipline precum: Dreptul canonic, Liturgica, Omiletica, Catehetica, Muzica, Pedagogia și Sectologia.

Nici de această secțiune Nil Dorobanțu nu este străin. Scrie două volume pentru Drptul canonic: Tâlcuiri la canoane(vol. I, 2016, 360 pag.; vol. II, 320 pag.). În ele analizează fiecare canon emis de sinoadele ecumenice și urmărește felul în care acel canon a fost pus în practică de ierarhi, preoți, călugări și laici. Este o lucrare unicat, adevărată frescă a societății românești de la jumătatea veacului trecut. Uneori este prea aspru cu anumite categorii, fiindcă pleacă de la aspecte și cazuri particulare, pe care le cunoștea bine și generalizează. Acuză întreaga ierarhie în frunte cu patriarhul, că nu au apărat mănăstirile și au permis epurările unor călugări, că au caterisit, dislocat, eliminat o serie de clerici și călugări pentru că au desfășurat o intensă activitate pastoral-misionară, pentru că au colaborat într-un fel sau altul cu puterea politică și cu instituțiile statului. Nil se dovedește a fi de o intransigență ieșită din comun și nu admite nici cel mai mic compromis. Citind aceste volume, ai impresia că cei din pușcării sunt sfinți, iar cei rămași afară sunt antihriști, demoni întruchipați etc. Adevărul nu este așa. Ierarhii în frunte cu patriarhul au colaborat cu puterea politică, fiindcă nu se putea altfel ca Biserica să rămână în cadrul legii. Nu toți preoții care au fost întemnițați au fost învinuiți doar de activitate pastoral-misionară intensă. Unii au fost condamnați politic pentru activități politice. Au fost și preoți cinstiți, care nu au fost condamnați sau dislocați. Situația lor s-a datorat în mare parte și raporturilor pe care le-au avut cu localnicii. În măsura în care aceștia nu i-au reclamat, preoții au fost lăsați în pace. Poate tocmai aici este punctul slab al lui Nil Dorobanțu. El se erijează în judecător al tuturor categoriilor sociale, oamenilor și instituțiilor. Întrebarea firească pe care ne-o punem este : Cu ce drept? Poate tocmai aceasta va face ca Nil Dorobanțu să fie acuzat de ,,cădere în sus”, cum se numește în morala creștină lipsa de smerenie. Dacă însă a avut în vedere zugrăvirea unei fresce de epocă cât mai fidelă adevărului, a reușit cu prisosință.

Liturgica este reprezentată de două lucrări deosebit de laborioase: Tâlcuiri la Molitfelnic(2019, 344 pag.) și Tâlcuiri la acatiste(2019, 136 pag.). Analizând cu atenție cele două cărți de slujbă, autorul scoate în evidență importanța pe care Biserica o dă Omului și căile și mijloacele pe care le folosește pentru a reabilita omul înaintea lui Dumnezeu, pentru a-l sfinți și înnobila spiritual.

La acestea se adaugă Rugăciuni în prigoană(2016, 112 pag.), un volum care cuprinde rugăciuni compuse de părintele Nil, cutremurătoare, în care se regăsește orice suflet îndurerat, persecutat și nedreptățit. Se pare că sunt scrise în majoritatea lor în vremea când el ședea ascuns în satul natal, fără posibilitatea de a merge la biserică sau la mănăstire. Nu poți să rămâi indiferent la cuvinte de foc ca acestea: ,,Te iubesc veșnic, Iisuse dulce. Plânge cerul peste pământul însetat și gol și-l îmbracă în flori și hrană. E soare și sunt flori înlăcrimate. Au venit păsări străine și au înverzit grădina și codrul. Cât de slăvit ești, Doamne, pentru toate câte lucrezi. A tunat. Se desfac pecețile tunetului. Te iubesc, Iisuse. Ai milă de mine, Doamne, nu mă lăsa. Că sunt considerat nebun pentru iubirea Ta eternă. Slavă Ție! E toată lumea la Sfânta Biserică, dar numai eu zac ascuns în dureri!” Și sunt câteva sute de astfel de rugăciuni, adevărate bijuterii ale sufletului zbuciumat.

Nu putem să nu amintim Acatistierul(2018, 414 pag.), în care sunt cuprinse numeroase acatiste alcătuite de Nil Dorobanțu. Unele sunt dedicate unor persoane ale Sfintei Treimi, altele unor evenimente cruciale din istoria mântuirii neamului omenesc, unele Sfinților Apostoli, altele – și cele mai multe – sfinților. Sunt sfinți cunoscuți și sfinți mai puțin cunoscuți. Este respectat modelul acatistelor clasice înscrise în cărțile de cult.

Omiletica și Catehetica sunt reprezentate de trei volume de Cuvinte cerești(vol. I, 2016, 160 pag.; vol. II, 2016, 140 pag.; vol. III, 2017, 100 pag.). Ele sunt alcătuite din poeme adresate de Dumnezeu unor mănăstiri, cât și Institutului Teologic din București. În ele destinatarii sunt certați pentru aspectele negative pe care cunoștea Părintele Nil că se petrec în cadrul lor, în care li se reamintea acestora menirea pe care o au în contextul unei lumi secularizate, în care ateii Îl hăituiesc pe Hristos și pe mărturisitorii Lui. Probabil că predicile propriu-zise vor apare în curând.

Pedagogia este reprezentată prin lucrarea Hristos în Școală. Aici prezintă superioritatea învățăturii creștine în opera de formare a copilului. Pedagogia creștină dă un sens vieții, formează un viitor om, menit să facă față greutăților și hățișurilor vieții pământești și care să știe să folosească viața aceasta pentru câștigarea mântuirii și a vieții veșnice. Scoaterea Religiei din școală, introducerea unor obiecte menite să-l îndoctrineze pe copil în spiritul filozofiei materialismului istoric și dialectic sunt adevărate atentate la sănătatea morală și religioasă a societății.

Sectologia nu este nici ea absentă din preocupările părintelui Nil Dorobanțu, ci este reprezentată de o lucrare specială, Stil(2017, 106 pag.), în care combate pe cei ce au rămas pe stil vechi, după calendarul iulian, scindând astfel Biserica. Pentru aceasta face o amplă incursiune în istoria calendarelor lumii, cu imagini și schițe astronomice, ca un adevărat specialist în domeniu. Concluziile lui privind superioritatea noului calendar creștin ortodox sunt bine întemeiate, iar argumentele imbatabile.

Am putea încheia prezentarea noastră cu o carte autobiografică, Nebun pentru Hristos(2015, 190 pag.). Aici își povestește viața și faptele lui, mai bine-zis o parte din ele, insistând pe vremea detenției, chinurilor la care a fost supus în temniță. Partea a doua a lucrării cuprinde mărturii ale unor contemporani ai săi despre el. Sunt aici relatări impresionante privind capacitățile, uneori supraomenești, de care se bucura Părintele Nil Dorobanțu.

Toate cărțile prezentate mai sus, cu excepția ultimei, care a apărut la Editura Babilon, sunt editate de către Editura ,,Floare de april”. Editarea continuă și cu siguranță că vom avea multe surprize de aici înainte legate de opera Părintelui Nil Dorobanțu. Editorii au găsit potrivit să adauge la fiecare lucrare câte un set de fotografii legate de viața și activitatea Părintelui Nil, acte personale, documente oficiale, multe note informative și referate ale organelor de securitate. Întâlnim, de asemenea, și corespondență oficială purtată de instituțiile bisericești, ba chiar și declarații pe care el însuși le dă în fața organelor de anchetă. E interesantă și cuprinzătoare afirmația care se face într-o adresă a episcopului Teofil Herineanu al Clujului către episcopul Romanului și Hușilor: ,, … ar putea fi caracterizat în termeni biblici: are foarte mult din iscusința porumbelului și prea puțin din prudența șarpelui. Totuși, supravegheat îndeaproape și nepermițându-i-se să facă nimic fără avizul superiorilor, poate fi de mare folos Bisericii prin cultura ce o posedă…”

Nil Dorobanțu rămâne o personalitate magistrală a Bisericii Ortodoxe Române prin viața și opera sa. Nu am întâlnit o singură afirmație contrară învățăturii creștine ortodoxe în cărțile lui. Adâncește învățătura creștină și toate afirmațiile sale sunt bazate pe Sfânta Scriptură și Sfânta Tradiție. Scrierile sale dogmatice și nu numai urmăresc câteva repere: hristocentrismul, eclesiocentrismul și soteriologia. Propovăduiește cu mare putere de convingere intensificarea slujbelor liturgice, a activităților pastoral-misionare. Cere oficierea Sfintei Liturghii zilnic de către ierarhi și preoți și împărtășirea zilnică a preoților și enoriașilor. Folosește, asemenea Sfinților Părinți capadocieni, învățătura laică, pe care a căpătat-o în școlile laice ca să cunoască și să combată sistemele filozofice și religioase străine învățăturii creștine. Sunt pagini în lucrările lui Nil Dorobanțu, care, citindu-le, te duc cu gândul la scrierile Părintelui Dumitru Stăniloae. Zecile de cărți care au apărut până acum și, probabil, cele care vor apărea în continuare, sunt capitole din Operă. Dovadă, că fiecare, indiferent câte pagini ar avea, nu este împărțită pe capitole și subcapitole, așa cum suntem obișnuiți. De la un capăt la altul, dintr-o copertă în alta, lui Nil Dorobanțu abia de-i sunt destule sutele de pagini să-și dezvolte o idee, o temă. O scrie dintr-o răsuflare și te atrage și pe tine ca cititor să nu întrerupi lectura.

Ceea ce i se poate imputa astăzi lui Nil Dorobanțu este faptul că, plecând de la cazurile negative de persoane și situații pe care le-a cunoscut el însuși ori le-a auzit de la alții, trece la generalizări dureroase, care aduc prejudicii memoriei unor ierarhi, preoți și monahi, dar și Bisericii în general. El nu critică și nu demască în spirit dușmănos, răzbunător, ci se consideră pe sine însăși conștiința Bisericii întregi martirizate atât de puterea politică, cât și de oameni oportuniști, nepotriviți pentru vremurile ce le traversau.

Nil Dorobanțu este un puritan al vieții religios-morale. Era complet dezinteresat de bunurile materiale, de funcții și demnități publice, de plăceri lumești. Umbla îmbrăcat foarte sărăcăcios, postea perioade îndelungate, se ruga aproape permanent, predica cu timp și fără timp, era dedicat trup și suflet misiunii sale în lume de propovăduitor și liturghisitor. Era înzestrat cu o inteligență sclipitoare, cu o memorie debordantă, cu o capacitate de sinteză rar întâlnită. Avea daruri supraomenești, precum capacitatea de a se ridica de la pământ, de a se deplasa fără să atingă pământul, de a cunoaște oamenii și sufletul lor doar la simpla privire, de a vindeca bolnavi. Primea cu bucurie nedreptățile, bătăile, torturile, temnița și toate celelalte, cu convingerea că în felul acesta Îl slujește pe Domnul Hristos. Avea permanent senzația că n-a făcut tot ce trebuia să facă pentru Dumnezeu, pentru mântuirea sufletului său. Suferea mai mult decât pentru propriile sale răni la vederea suferinței celor mulți, la vederea nedreptăților și abuzurilor ce se făceau de către noul sistem politic. Suferea că ierarhii și preoții nu se ridică la înălțimea misiunii lor în acele vremuri de grea încercare, că mereu caută un ,,modus vivendi” în relațiile cu autoritățile politice. Citindu-i cărțile, îi dai dreptate, dar, ca om sub vremuri, te întrebi: Puteau, oare, să facă altfel? Poate tocmai datorită acestei tactici a răbdării au putut să salveze Biserica, să evite multe alte nenorociri și pierderi. Nil Dorobanțu scria din grajdul de acasă și judeca pe toți, de la vlădică la opincă, fiind convins, probabil, că manuscrisele sale vor fi găsite peste mulți ani, când persoanele incriminate nu mai sunt în viață. Nu putem să fim de acord cu această judecată atât de dură ce o face clerului în totalitatea lui, fără a lua în considerare vremurile pe care le traversau în perioada stalinistă.

Glasul lui Nil Dorobanțu era asemenea glasului marilor profeți, precum Isaia, Ieremia, Iezechiel, Ilie Tesviteanul, Ioan Botezătorul și alții, care își asumau riscul de a critica în public autoritățile politice și religioase pentru derapajele morale și religioase pe care acestea le făceau. Asemenea marilor profeți, Nil Dorobanțu îndemna în toate predicile și scrierile sale la pocăință, fiindcă ,,s-a apropiat împărăția cerurilor”.

Nil Dorobanțu poate fi pus în șirul marilor apologeți creștini, care, începând din primele veacuri, când persecuțiile creștinilor nu se mai sfârșeau, apărau credința creștină și demascau religiile și ideologiile păgâne

Indiferent când va fi reabilitat și, eventual, canonizat Nil Dorobanțu, dar scrierile lui rămân un document de epocă, poate cel mai virulent atac la adresa unui sistem politic, unei ideologii ateiste. Nu cunosc alte scrieri mai dure, mai combative, mai implicate în viața socială ca ale lui.

Continue reading „Pr. Al. Stănciulescu-Bârda: Scrisoare pastorală. Foaie periodică, gratuită a Parohiei Malovăţ-Mehedinţi Anul XX(2020), nr. 425(1 –15 Iulie)” →