Ben TODICĂ: Infernul din dosul curții (SF 5)

Cum controlezi masele împotriva emoțiilor și reacțiilor naturale?

Puteți să le considerați conspirații, însă în armata română unde serviciul era obligatoriu circula zvonul că ni se pune bromură în cafea ca să nu umblăm după fete. În vest se spune că în lacurile de acumulare, în apa potabilă se pun chimicale care să calmeze populația, în altele se folosește ciomagul și așa mai departe.

După cum vedeți, guvernele folosesc tot felul de rețete pentru control și înrobire a maselor cu scopul exploatării muncii lor. Cel mai lacom și necruțător dintre ele acaparează țările mai slabe pentru resursele și potențialul de stăpânire și cotropire pe mai departe. Astăzi se dă o luptă între America și China pentru supremația economică și militară a pământului. Amândouă folosesc strategii diferite de împlinire a acestui țel.

De la terminarea celui de-al doilea război mondial încoace spune Chomsky, strategia americană aleasă e una militară, bazată pe frică, adică confecționare de inamici, îndreptând întreaga supraviețuire și profit economic spre industria de război. Trăind în acest mod de existență, americanii au devenit incapabili de empatie pentru aproapele – spun cei din afară. Nu cred că este adevărat, însă, observația mea este că există în istoria acestei perioade un tren scăpat fără frâne, nu doar în industria de război, ci și în America corporativă și ambele formează o forță extrem de puternică. Se pare că în secolele al XX-lea și al XXI-lea ei, cei din umbră și-au creat un mediu care să-i aducă (pe cei de pe scara sociopatică – aproximativ 25% din populație) într-un loc și timp, ca niciodată din istoria umană, în care toate sunt motivate, înrudite și atrase de bogăție și putere. La fel ca o vale în care boala numită lăcomie este amplificată precum ecoul din munți, toate aceste trăsături exclud aproape orice altceva, decât bogăția și puterea și își măresc efectul distilat continuu. Cu alte cuvinte, o mulțime de „nesimțiți față de aproapele”, veniți din toată lumea care lucrează împreună în cel mai puternic imperiu al lumii, nu pot merge decât într-o singură direcție – exterminarea prin sinucidere a speciei.

Deși bolnavii (că numai așa îi pot numi) și legați i-aș interna la un sanatoriu, Jebel sau Gataia sunt minoritari, trăsăturile lor sunt astfel încât sunt foarte hotărâți, iar cei dintre noi, cu mai puține dintre aceste trăsături operează pe agende foarte diferite și, în cele mai multe cazuri, renunțăm sau îi urmăm. Așa începe trenul care tot accelerează și a ajuns atât de departe. Cred cu tărie că a apărut încet de-a lungul acestui timp un sistem care le permite să se adune, să se izoleze de majoritate și să se bată pe umeri, să se premieze unii pe alții și să se recompenseze pentru faptele lor. Lucru care este mai periculos decât bomba atomică sau schimbarea climei dacă nu-i oprim. Internarea lor, aș spune că trebuie s-o înțelegem ca pe o știință biologică și că trebuie să tratăm problema ca atare, creând un fel de mecanism și mijloc de intimidare a comportamentului lor, în loc să-i recompensăm.

Azi, lupta care se dă între America și China pentru instalarea sistemului 5G nu este numai una comercială cum se lasă a se înțelges, ci mult mai adâncă. Această boală după control poate duce la un război nuclear și nu e necesar mai mult decât doar dacă una din puteri lansează bombe nucleare și e îndeajuns să ne extermine. După cum știm, frecvența semnalului de comunicare a noului sistem telefonic 5G este apropiat cu cel al descărcărilor electrice dintre neuronii din creier și asta poate influența comunicarea din gândirea umană.

Deci, dacă, să zicem că America care vrea să introducă 5G pe scară globală prin sateliți, dorește să îi agite pe români împotriva rușilor o poate face prin transmiterea unor frecvente, „să zicem” care transmit informații de speriat națiunea la frica unui atac din partea rușilor și atunci îi privim cu repulsie pe ruși. Rușii vor primi același semnal, însă cu privire la un atac din partea românilor și în această situație foarte ușor ne vom război. Ce vrea China să facă cu 5G este că ei vor să vândă sistemul statelor, independent, ca ele singure să contracareze semnalul vitriolic a altor forțe dinafară și să-și condiționeze țara la liniște și pace sau să urască și ei la rândul lor pe un inamic oarecare ales. Inamicul ales dacă are și el 5G se condiționează să nu îți vadă semnalul vicios și în felul ăsta nu va fi conflict sau ură între state. Deci, imperiul american dorește ca numai ei să fie în controlul unui astfel de sistem și atunci îi demonizează pe Chinezi ca să renunțe să mai vândă și altora…. E o ipoteză. Dacă vreți să știți exact adevărul, atunci studiați literatura de specialitate și concluziționați singuri.

Despre viitorul care ni se pregătește, fuzionarea creierului uman cu inteligența artificială.

Ca să înțelegem această evoluție a civilizației, a lumii în care trăim am s-o împart în 5 trepte:

Prima: Comuna primitivă. O etapă în care omul a apărut și a început să se cunoască pe el însuși și raportarea sa la mediul înconjurător, apoi s-a adaptat și s-a modernizat.

A doua treaptă a fost cunoașterea anatomică. Din ce suntem formați și cum funcționam ca specie, defecțiuni și reparații și chiar îmbunătățirea elementelor fizice. Deci, cei de langă noi știu totul despre starea noastră fizică, despre cultura și filozofiile noastre și aici suntem azi.

A treia care urmează acum prin fuzionarea dintre știința naturală și cea artificială este pătrunderea în conștientul nostru, unde ne vom pierde libertatea gândirii și a simțămintelor. Prin 5G ei vor ști ce gândești și ce hotărâri iei în gânduri, ei vor fi în stare să-ți creeze stări și acțiuni pe care tu nu vei fi capabil să le înțelegi, nefiind generate de tine. Vei crede că tu dorești să-ți sugrumi vecinul, nu că ți s-a dictat.

Etapa a patra, dacă până azi am avut libertatea gândirii, de acum, că ei o văd ca singura libertate care a mai rămas în vis, în subconștient unde va trebui să te antrenezi ca să citești și să comunici prin simbolurile create de energiile universului, energii la care omul fizic dinafară nu va avea acces. Este posibil să mai apară alte trepte în evoluția omului înainte de a intra în a cincea.

Iar a cincea treaptă este când vei deveni energie și vei putea să călătorești prin univers. Vei putea să te reîntorci în corpul tău (dacă va mai fi în viață), sau chiar vei putea să te întorci în alte forme de viață. Se numește și întoarcerea la origine, la locul de unde am venit.

Cine a organizat experiența acestei civilizații ne va introduce cât de curând fără drept și poate în treapta fuziunii inteligenței umane cu cele artificiale. Vor fi rebeliuni și opuneri, însă ne vom obișnui și vom descoperi și în această lume o identitate și un „eu” pentru care se va merita să trăim și să luptăm, și asta în așa măsură încât vom ajunge la aceleași rebeliuni și opuneri la următorul capitol, când vom fi transferați în treapta subconștientului. Până atunci vom învăța multe despre limbajul simbolurilor și secretele călătoriei prin aceasă lume.

Deocamdată, la mine trăirea din subconștient se produce în alb/negru, încă nu mi-am dezvoltat senzorii culorilor, nu am învățat să-i văd încă. Așa că sunt în această vale adâncă a unui pârâiaș mic dintre dealurile Ciudanoviței, între copaci înalți de fag prin care de foarte de sus pătrunde lumina cerului. Simt sursurul apei și mirosul mâlos și putred din pătura groasă de frunze uscate adunate de ani de zile. Câteodată îmi scufundam picioarele până deasupra gleznelor când pășeam prin ele, iar casa în care locuiesc acum e formată doar din bârne negre și învechite de sute de ani. E doar scheletul casei, dar eu sunt fericit în ea. Mă simt ca între perine cu puf și o dună caldă din pene de gâscă ca la mama acasă.

Când deodată apar din susul văii trei stafii celebre dând din mâini și alergând luptându-se cu mine, o biată muscă amețită care aleargă nebunatic să nu fiu prins, și mă gonesc în sus pe lângă gardul grădinii de porumb în care cocenii au rămas în picioare uscați cu știuleți cu tot. Ajung în curtea casei principale din piatră. Un gard și o poartă înaltă din lemn greu oprește vederea la șoseaua principală. Porumbul era cules. Se vede că e curte de oameni gospodari, cu lemne tăiate și stivuite, o covată cu porumb și o secure pe un butuc mare pe care cineva chiar s-a oprit din a tăia varză la rațe, găleți de lapte în așteptare. Probabil vacile or fi la păscut în afară. O fântână cu roată de căruță și lanț, cu o galeată din tablă galvanizată. Îi știu pe aștia trei – stafiile: Carrey crede ca e suficient să fii canadian, Tom e fericit cu veteranii la defilare chiar dacă ei pretend a fi fericiți. Cum să fii fericit când toate sufletele morților vin peste tine noaptea și te strigă: Eroule! Iar Nicol e fericită că e frumoasă și că e australiancă. Dar la urma urmei e casa mea chiar așa în paragină cum e și trebuie să mă întorc și să-i dau afară. Am mai trecut de câteva ori prin acest circuit al visului. Am făcut armată la grăniceri și am învățat să intru și să ies din vis la comandă. E ca un joc, și de fiecare dată înveți ceva nou și acumulezi punctaj, experimentezi și înveți până câștigi.

Am ieșit din tarlaua de porumbi prin dreapta și ca să ajung în vale, va trebui să intru din deal prin spatele casei unde tarlaua, pe o lungine de un kilometru se pierde în valea întunecată, în pădurea de fagi asa cum au făcut-o și ei când m-au atacat. Desigur e drum de căruță și după un kilometru intru în pădure și o iau la dreapta, pe cărare, și mă opresc surprins într-un depozit mare. Când naiba a fost construit? Mă întreb. E compania Ali Baba sau Amazon? Subconștientul confirmă. Norocul meu e că e închis azi. E duminică și nu se lucrează. Și ca să scurtez drumul, cobor în depozit și după ce îl traversez, mă îndrept prin curte spre ieșire unde îl desparte de stradă un gard și o poartă de grădină veche și săracă, cu scânduri negre și decolorate de soare. Între mine și poartă sunt vreo 30 de metri și un monument artizanal, gărduleț în mijlocul curții de vreo 5 metri lungime decorat cu ghiveciuri de flori atârnate de sus până jos. E o tăcere deplină. Privirea îmi este atrasă de o căsuță cu două nivele din afară de gardul din dreapta. E veche și cu balcon. O căsuță mică de o cameră de 2 pe 3 metri. Privesc curios dacă nu cumva e după fereastră cineva să mă vadă și să cheme poliția. Am intrat aici ilegal.

Apare o femeie cu o cotăriță în mână și mă ascund după gardul ornamentat, urmărind-o atent. Merge să strângă rufele de pe sârma întinsă din curtea depozitului între doi pari. Nu m-a văzut. Aștept. Se întoarce cu cotărița plină de rufe. Se uită către gărdulețul cu flori. Cred că nu m-a văzut, deși pare că m-ar fi văzut dar se face că nu mă vede, gândesc eu suspicios de parcă ar ști că misiunea mea e importantă și ea e de acord cu mine, adică să le dau americanilor un picior în spate și să-i scot afară din casa părinților mei ocupată. Seamană cu Arundhati Roy, scriitoarea indiană. Are privirea serioasă. Am ieșit tiptil pe poartă și m-am trezit pe coridorul de la etajul doi al universității de filozofie din Viena, la o serbare, din secolul al XVIII-lea.

Cine și-ar fi închipui că o poartă de scândură scorojită te poate aduce aici. Forfotă pe coridor, și eu cu farfuria de plastic în mână cu doi crenvuști lungi stau dezorientat și confuz. Dintr-odată simt că arde, mă apucă o durere de stomac groaznică și mă trec nevoile. Unde o fi un WC, mă întreb alergând în simțul urgenței. Nu mă pot abține să mai ajung la toaletă! Ajung în capul scărilor,  îmi dau pantalonii jos și direct pe ciment, iese din mine o porție sănătoasă de cărbuni. N-oi fi calul lui Fat Frumos? Răsuflu ușurat. E șocant! Studenții se uită la mine stupefiați, iar trei profesori în pelerinele lor academice negre și pălării largi de mușchetari îmi zâmbesc dând din cap înțelegători. Toți au farfurii în mână. O fi sărbătoare. Ce să mă fac acum, ca să ies din situație pentru că nu m-am ușurat de tot. Întreb RESPECTUOS: „Unde e Grajdiul?” „La parter”, mi se răspunde și cobor scările cu pantalonii în vine, ținându-i cu mâinile amândouă. Merg șchiopătând și ajung cumva înăuntru, unde era îngrijitorul și câteva compartimente cu ușile închise. Îi explic urgența și mă direcționează către uși. Erau uși de scândură ca la țară, o deschid pe prima în fugă și dau cu ochii de trei inși înghesuiți, Rumsfield, Cheney și Bush într-un veceu de o persoană care avea trei găuri în rând pe scândura de șezut în loc de una normală. “Pe ăștia ia băgat in istorie două turnuri.” Unde dracu să intri că erau presați unul în altul ca blocurile piramidei Keops. Stăteau cu capul în jos, poziție de vinovat. Trebuie să fie economia mă gândesc. Mă uit în gaura veceului și înăuntru un ocean inspumat si un portavion. Capitanul salută voios. „Cum dracu se deșartă aștia în grup?” il intreb. „Costă mai puțin” răspunde Rumsfield „Sunt costuri care costă și costuri necostisitoare în cost care nu costă costisitor.” Mă uit la îngrijitor întrebător, el numără banii și îmi spune să intru în altul.

Îl deschid pe următorul, alți trei înăuntru. Aaaa! Margaret Thatcher, Gorbaciov și Ceaușescu. Bă, ăsta da foc de tabără! A dat diareea în academie!? Îl deschid pe al treilea, alți trei înghesuiți Putin, Putin și Putin. Erau trei Putini aici. Băi, da ce aia a măsi, că toate sunt ticsite. Nici la veceu nu mai e loc. ‘Te pomenesti ca-n urmatorul e Hitler?” “Nu! El e in sectia de arte plastice” raspunde usa. Îmi trece pofta de evacuare și nici nu mă mai șterg. Îmi ridic pantalonii și mă gândesc la Imparat si Proletar „Nu știu cum o fi rezistat Eminescu aici”!!! Strâng cureaua și mă duc la etajul întâi să-mi curăț „construcția” de pe ciment. Urc treptele și mă opresc. În fața șantierului, o priveliște umilitoare; erau acum lângă cărbuni două instingtoare de flăcări si lângă ele Hillary, inspirată cu un topor in mână aduna emailuri proaspăt scoase din foc. Toți stăteau în jurul meu la trei metri cu farfuriile în mână privind a milă. Alături pe cimentul negru de marmură, cei doi crenvuști ai mei bine rumeniți proaspt, luați de pe grătar, ademenitori și câteva mototoale de hârtie igenică prin care cineva încercase să salveze situația. Era un tablou de David Linch! „Trebuie să curăț” mă gândesc, dar nu mă ajută nimeni. Mă întorc spre Johannis, îmbrăcat în doctor honoris cauza și îl întreb: „Ce aveți în servietă domnule președinte?” „Șapca lui Trump!” „Știți cumva de unde să iau o mătură, făraș, pungă de gunoi…?” „Nicht!” „Băăă!!! Ce țara cheală”, îmi zic. „Nici măcar un furtun cu apă n-aveți.” Totu-i dezorganizat. Când corporatiile conduc guvernul avem fascism și-n budă! Cum am intrat în mizeria asta?” M-ă zbat și mă trezesc: Ce bine că nu m-am scăpat în pat și plec afara, răsuflând ușurat că nu-s la studii. Anul ăsta s-au mărit taxele.

După cum ați realizat, visele sunt condiționate de evenimentele vieții de fiecare zi, însă în următoarele decenii nu vor mai fi astfel de evenimente pentru că vom fi conectați la tuburi de hrănire și eliminare automată, iar în trăirile noastre virtuale nu vor mai fi afișate trăirile fizice ale acestor două elemente. La naștere vom fi aleși pe specialități și supuși încărcării cu informații PE VIU, specifice proiectelor alese pentru cercetare: relații emoționale, relații matematice, relații chimice, fizice etc. pentru primii zece ani de viață, după care vei intra în lumea virtuală, într-un cuib în care conectat prin cabluri și furtunuri vei trăi până vei fi declarat expirat. Pe pământ va fi doar noapte.

Acesta e viitorul speciei umane după tabloul de pe perete, roșu și in cămașa de forță.

——————————

Ben TODICĂ

Melbourne, Australia

29 iulie 2020

http://bentodica.blogspot.com/2020/07/ben-todica-infernul-din-dosul-curtii.html

 

Lasă un răspuns