La Steaua Polară
Autori: Marta-Polixenia & Marin BEȘCUCĂ,
Editura „Hoffman”, 2020
Într-una din primele zile de iulie 2020 curierul mi-a adus un colet de care știam că va veni, dar care se lăsa parcă prea mult așteptat. În interior – într-o simplă exprimare publicistică: un nou volum de poezii, apărut în Editura Hoffman, semnat de Marta-Polixenia & Marin BEȘCUCĂ – „La Steaua Polară”. Deși am citit periodic timp de mai bine de 2 ani versuri care au format această carte, am fost foarte plăcut surprins, poate chiar șocat, nu doar de dimensiunile acesteia, (1027 pagini format A4) ci și de emoția care m-a copleșit. Starea s-a amplificat văzând imaginea de pe copertă, accentuându-se mai apoi citind cuvintele adresate de către autori, cu dedicație specială familiei mele: „Dragilor, când vă e dor să vă fie dor, desfaceți filele acestei cărți, este suflet cât cuprinde!” … „ne-am promis-o iar Dumnezeu, când nu ne mai așteptam … ” Citind prima pagină a scrierii m-am închinat, pentru că, în loc de Introducere/Cuvânt înainte/Prefață, era un motto simplu și esențial: „NIMIC ȘI NICIODATĂ FĂRĂ DUMNEZEU!!!”
Zile în șir am tot citit îmbucurat de binele pe care-l transmiteau versurile rezultate din simbioza simțirilor nobile a două suflete îndrăgostite, dar care nu-și etalează pierduți prin scris minunăția unei iubiri de vis, sau a unor suferințe zădărnicite. Ca cititor, cu fiecare pagină m-am simțit parcă-ntr-o barcă plutind pe apele fluviului-POEM al unei frumoase povestirii de iubire, totuși, petrecută în zilele noastre. Excepționalul constă și din modul ascendent de construcție al unui edificiu botezat „UNULne”, iluminat de iubire, fără o tencuială bazată pe împliniri materiale nemaisperate, ci doar pe trăirile proprii, puternice, realiste, pământene, cu zbuciumul de fiecare zi, influențat inevitabil de mediul cotidian colorat/spoit de … prieteni/dușmani.
Poemul-fluviu are 4 părți – RĂSPÂNTII, FASCINAȚII, INCANTAȚII, ORATORIUM și un EPILOG, cartea închizându-se ca un pentagon ale iubirii dintre doi autori miluiți de forța divină ca să-l nască pe UNULne, jinduit în esență de cupluri, fără vârstă. Figurile de stil folosite, plac cititorului provocat de imaginația abundentă a autorilor, atât de greu de identificat separat printre rândurile scrise: „Sufletul cânta Odă bucuriei” …, „… am scoborât IUBIREA-IUBIRE,/adusă dinspre DUMNEZEU! / și DUMNEZEU s-a bucurat …”, „mi te-am iubesc!”
Alergând ușor în poem m-am simțit invitat să fiu complice la mersul evenimentelor, … autorii atenționându-mă: „… vă amintiți”. După o ezitare vinovată, mi-am răspuns: ”-Da, desigur!”. Ca oricare dintre cititori, nu mi-este greu să-mi amintesc de volumul „ODISEIC – TRUP din NETRUP”, (Marin Beșcucă, 2016), care începea pe prima pagină cu: „NIHIL SINE DEO!”. Atunci am simțit, mai pe la-nceputul cărții o îndoială a poetului privind împlinirea iubirii: „ … de-aia ziceam , la o adică, TE VEI RĂMÂNE ÎN MINE RANA CARE NE SE MAI VINDECĂ!/ am vorbit cu Dumnezeu, nu-mi mai e frică!”. Dar, în final am fost pus să înțeleg două aspecte semnificative: pasul spre împlinire – „cea mai frumoasă poveste de iubire se-nsăvârșea!!/ eram doar noi doi, / eu, OMUL,/tu FEMEIA!!”… dar și despre conștientizarea poetului de „harul” de a scrie poeme – „în mine prezent și din mine izvor,/ și se curge poemul … NIHIL SINE DEO”. După ODISEIC mi-am amintit cu drag și de urmarea: „ALBIILE DORULUI – doi într-un poem”, cu 2 autori Marta Polixenia MATEI – Mărțișor, Marin BEȘCUCĂ, (Editura Aureo, Oradea, 2018). „ALBIILE …” începeau cu recunoașterea, (acum laolaltă), a înzestrării dumnezeiești „NIHIL SINE DEO!” spre creația și iubirea lor, condusă spre împlinire prin vers. Aici, cei 2 autori de poem și-l întrevedeau pe UNULne, cândva-undeva sprijinit pe-o stea anume. Așa s-a pornit drumul spre „La Steaua Polară”, ce s-a lăsat să vie, cu „karmice legături”. Citind-o am găsit o „liniște în planeta iubirii” unde „lacul strevede prin gheață edificiul tăcerii/și-n liniștea din mormânt/stelele-au căzut în ațipit …/numai STEAUA POLARĂ nu!”. Ploaia de metafore din întinsa lucrare se poate asemăna cu ploaia de meteoriți, spectacolul, emoția creată, fiind asemănătoare în modul poate cel mai firesc – venind dinspre același cer.
În aceste vremuri, starea pandemică m-a vrut parcă mai îndepărtat de încrederea în șansa lucrului pur, original, de autentică valoare. Așa că, aflând de titlul stelar, de Marin Beșcucă, (care m-a invitat, ș-apoi m-am alăturat acum câteva luni în „Oastea lui Eminescu”), apoi de tema aparentă a cărții – iubiriea de vis, eu – un cititor (inginer și economist …) nu destul de avizat, m-am dus cu gândul „La steaua care-a răsărit/E-o cale-atât de lungă,/Că mii de ani … ”, sau, de ce nu la „Luceafărul” aceluiași genial „Domnitor” al poeziei românești.
Încercând să mă dumiresc asupra oricărei urme de plagiarism, influențe, determinări, am căutat explicațiile mele la alegerea acestui titlu de carte-poem. Ca orice om înregimentat academic, m-am documentat … științific, nu doar din asocierile sau explicațiile găsite în poem. Astfel, am constatat că noi românii, ca toți locuitorii așezați în emisfera Nordică, distingem ușor Steaua Polară – Alpha Ursae Minoris aparent imobilă pe cer, dar cea mai strălucitoare din constelația Ursa Mică, în jurul căreia se rotesc și alte 3 constelații Carul Mare, Orion și Casiopeea. Ea este cunoscută prin aceea că indică direcția polului ceresc. Pentru imobilitatea și strălucirea ei, această stea a devenit un simbol al casei regale suedeze în perioada de maximă expansiune a regatului, în secolele al XVII-lea și al XVIII-lea. Poate ținând cont de vechimea ei în conștiința populațiilor de-a lungul vremii, exact în 20 iulie 2016 Uniunea Astronomică Internațională reconsideră importanța și valoarea Stelei Polare conferindu-i denumirea de Polaris. Ce-a însemnat 2016 pentru autori ? După câte mi-au povestit personal sau m-au lăsat să-nțeleg din poeme, mi-am format umila-mi părere, că pentru ei anul 2016, a fost anul esențial al polarizării, cu voia lui Dumnezeu, a celor doi către UNULne, atât în iubire, cât și-n iubirea de poem, alegând reperul stelar cel mai stabil: STEAUA POLARĂ, cu destulă rezonanță de îngheț și care nu apune niciodată.
Acest impresionant Poem, acum al soților-poeți Beșcucă este izvorât din lăuntricul foc al iubirii, întâmplat în zilele noastre, iar semnificația Stelei Polare poate fi legată de propriul lor destin. Autorii ne conving că „Și totuși ni se întâmplă iubirea”. Ei își recunosc calea, se iubesc prin poem, iubesc iubirea și prețuiesc rostul poeziei.
Ca simplu cititor, afirm că La Steaua Polară, reflectă un mod original de scriere poetică al autorilor, demn de toată aprecierea. Totuși, despre valoarea operei literare în sine, nu mă simt în stare, pentru că nici nu sunt pregătit profesional să-mi exprim judecata cu o competența necesară pentru a fi luat serios în seamă de către specialiștii filologi. De aceea, recomand tuturor cu toată convingerea cartea spre lectură. Cu atât mai mult m-aș vrea în postura unui provocator al specialiștilor-judecători ai literaturii contemporane, cu un îndemn de a se apleca mai cu atenție asupra acestei lucrări, care prezintă notă de originalitate, impunându-se acum cu maturitate, poate într-un nou stil de exprimare literară.
Dumitru MNERIE
PS: În carte mi-a atras serios atenția expresia „plânsu-râsului”. Eu, nu întâmplător atât de împlântat în unele actuale alunecări culturale, am observat că atitudinile excentrice ale unora, chiar prostești, nu ajung de „râsu-lumii” , ci se fac mai repede citite și parcă mai serios băgate-seamă. Astfel, acum câteva zile am aflat de pe MEDIAFAX.ro (23.iulie 2020), că un român a cumpărat Steaua polară și a redenumit-o Marcel-35. Rămâne pentru meditație. De „râsu-plânsu!”….
În rest, să fim sănătoși! (DMn)