Căci, dincolo de-a lacrimii perdea,
O-mbrăţişai. Şi EA te-mbrăţişa.
(Eugen Dorcescu, Triada)
Într-o seară posacă de iarnă, după ore, când îmi strângeam lucrurile, s-a apropiat o studentă de catedră. Cu un zâmbet sfios, s-a aplecat spre mine, de parcă ar fi vrut să rămână totul între noi, şi m-a întrebat: „Doamna profesoară, cum vorbiţi dumneavoastră cu soţul…?” Ce era să-i răspund, de unde să încep, unde să mă opresc? De fapt, pentru mine conta mai mult decât orice că ea se întrebase asta, că o preocupa aşa ceva… Oare chiar încercase să-şi închipuie felul cum vorbeşte profesoara ei cu Teodoru? M-a surprins că nu i-a spus pe nume, ci s-a referit la el în calitate de soţ al meu, al doamnei profesoare! Nu-mi venea să cred că am stârnit o asemenea curiozitate în rândul studenţilor! Am început să-i povestesc, cu o însufleţire nouă, cum am primit, în acest an, ceea ce, poate, de mult mi se cuvenea, dar pentru care niciodată nu e prea târziu…
***
Borchin-Dorcescu, Mirela-Ioana
Celesta (O poveste de dragoste)
Editura Mirton, Timişoara, 2018, 210 pg.
Capitolul I: Pe mine mă caut
Am primit zeci de telefoane, mailuri, interpelări cu întrebarea: „Cine e personajul din finalul Punctului interior, cel ce rosteşte propoziţia «Pe mine mă caut»?” Cei mai mulţi veneau cu presupuneri: „E Tudor, s‑a materializat spiritul lui Tudor… I-a făcut Corinei bucuria asta…” Sau: „E Dan Moraru, cel din tren. Nu poate fi Tudor. Ea s‑a trezit la realitate. E cu picioarele pe pământ, nu mai visează la stele verzi”. Le răspundeam în funcţie de inspiraţia de moment. În general, le dădeam dreptate, mai cu seamă fiindcă voiau să-şi verifice ipotezele şi tăria raţionamentului. Eu exprimasem acolo, în acel prim roman al meu, o stare de spirit. Personajele erau fictive. Cel puţin, aşa credeam la ora aceea. Nu-mi puteam închipui că ele există în proximitatea mea. Când eram foarte mică şi mă uitam, printr‑un geam spart, de la vreo cinci metri de televizorul alb-negru, la desenul animat „Băieţelul de pe afiş”, credeam într-adevăr că, atunci când nimeni nu‑l vede, acesta se dă jos de pe stâlp şi trage-o fugă după un corn cald sau după o îngheţată, joacă tontoroiul, bate o minge de-un zid, ori îşi ia medicamente de la farmacie, căci a răcit după ploaie…
Muchos años después, când l‑am văzut pe Teodoru în casa scărilor, cu neverosimile pete de soare pe faţă, într‑o lumină difuză, jumătate naturală, jumătate artificială, mi s‑a părut că îl recunosc… Dar nu pentru că ne-am fi intersectat în existenţa reală. Ci fiindcă, scriind la Punctul interior, mi‑am imaginat un astfel de personaj, ca să i-l aduc Corinei, într‑un moment crucial. Mi se părea că aşa trebuia să arate omul care se căuta pe sine. Cel pe care îl plăsmuisem, pentru un anumit efect, în finalul cărţii mele.
– Ai tresărit atunci. Cum a tresărit şi EA, când m-a văzut prima oară. În acelaşi loc, adică tot pe un culoar al Universităţii. Nu e miraculos?
Îmi venea să ţip, când l‑am văzut în faţa mea. Mi‑am reprimat ţipătul, dar n-am putut să-mi stăpânesc total emoţia. Mă anunţase că, din cauza unei vizite matinale, nu va putea ajunge la ora fixată şi mă rugase să-i îngădui să lase la portar cartea pe care urma să mi-o aducă. L-am înţeles. Nu se gândea el atunci să se întâlnească cu vreo femeie!… Aşa că l‑am perceput dând buzna peste mine, exact cum îl văzusem, cu ochii minţii, pe acel personaj, care, venind în casa scărilor după Corina, repornea textul cu propoziţia: „Pe mine mă caut!”
M-au impresionat ochii lui. Aşa, încărcaţi de lacrimi, cum erau. Obişnuiam să le spun studenţilor mei că există oameni în ochii cărora se văd cărţile citite… Ochii lui erau inepuizabili. Un mare scriitor francez spunea că, dacă şi‑ar fi citit cu atenţie opera, ar fi ştiut cu precizie ce i se va întâmpla în viaţă. De ce? E vorba de premoniţie sau de cu totul altceva? Se creează ori se anunţă o lume atunci când scrii? Fără îndoială că personajele pe care le modelezi nu cad din lună. Ele fac parte din mediul tău, au visele, reacţiile, trăsăturile tale sau ale cunoscuţilor tăi. Ori sunt efectul darului tău de a însufleţi caractere, conduite, înfăţişări. Dacă propria existenţă te pune ulterior în situaţii asemănătoare, ajungi să ai senzaţia că ai mai trecut prin ele. Un om ca Teodoru exista de mult în gândurile mele. Dovadă că îmi imaginasem acea scenă, în care apărea brusc un bărbat ca el în viaţa Corinei. Mi l‑am închipuit strecurându-se tăcut pe lângă ea, intrând odată cu ea… în casa scărilor. De ce tocmai acolo, în casa scărilor, la etajul al IV-lea, m-am trezit faţă în faţă cu Teodoru, după câţiva ani? Coincidenţa nu poate fi lipsită de semnificaţie. Scriind romanul Punctul interior, voiam neapărat să-i mai dau o şansă Corinei. Era o femeie puternică, de carieră, de caracter, foarte atentă la copiii ei. N-o puteam lăsa singură. Singurătatea e insuportabilă. O vreme, singură fiind, ai iluzia libertăţii. Apoi, se instalează pustietatea, urâtul existenţial. Ţi se închide orizontul. Se apropie de tine şi te striveşte. Ţineam la Corina. I-am proiectat o nouă iubire, o mare iubire, aducând în lumea ei un om de calitatea celui care ar fi putut afirma, strângând‑o în braţe: „Pe mine mă caut”.
Continue reading „Mirela-Ioana BORCHIN-DORCESCU: Celesta – O poveste de dragoste (1)” →
Antiintelectualismul protestant și ortodox au dominat recentele alegeri prezidențiale din SUA și cele parlamentare din România. Împotriva tuturor prognozelor, așteptărilor intelectualilor mondialiști aserviți politic corect establishment-ului, samsarul de case d-ul Donald Trump, d-ul si d-na Bombonica Dragnea au ieșit învingători. În America și România exista o veche tradiție antiintelectuală. Vezi Richard Hofstadter: Anti-intelectualism în American Life, NY 1970, 434 p. și anexat Anti-intelectualismul american și originile sale religioase, de Dan Ungureanu, în ,,Convorbiri literare” din 26 februarie 2018
Cu emoție am recitit cartea Profesorului Pavel Panduru despre Almăj și devenirea lui istorică. (Pavel Panduru, Monografia localității Prigor, Editura Timpul, Reșița, 2000). Cartea își păstrează importanța,ca document dar și prin mesaj.
„În toate merge înainte minciuna, trăgând prostia după ea, de funia vulgarității fără leac, iar adevărul vine din urmă, șchiopătând încet, la braț cu timpul.”