Istoricii contemporani au şansa de a avea acces la opera marelui poet latin Ovidiu, care a fost un literat recunoscut de la curtea împăratului Augustus la începutul secolului I d. Hr. Poetul Ovidiu s-a născut la 150 de kilometri de Roma, în anul 43 î.Hr. Şi provenea dintr-o familie de funcţionari înstăriţi ai statului roman. A făcut studii strălucite la Atena, apoi s-a implicat în viaţa mondenă de la curtea împăratului. A fost un poet iubit de public şi apreciat aproape ca Vergiliu, creatorul „Eneidei”, dar implicat într-o aventură amoroasă deranjantă a aprins mânia împăratului. Cartea sa „Ars Amatoria”, un fel de poem erotic în stilul vremii sale a produs scandal. Inopinat imperatorum Augustus hotărăşte să-l exileze în Dobrogea, pe malul Pontului Euxin (Marea Neagră). Forma de exil la care a fost supus era relativ mai ușoară și nu cuprindea clauza aquae et ignis interdictio (în sensul de „proscris în afara legii”). Motivele exilului sunt până astăzi învăluite de mister, cu atât mai mult cu cât Ovidiu avea poruncă de a nu comenta decizia lui Augustus. Ovidiu a scris că motivul ar fi fost „carmen et error”, o poezie și o greșeală. În exil, Ovidiu trăia ca un nobil, având drept să scrie scrisori la Roma şi să-şi păstreze averea. În ciuda versurilor sale în care se plânge amar de cumplitul exil, realitatea este că Ovidiu a trăit ca un latifundiar bogat, chiar dacă îl rodea dorul de plăcerile Romei. În poeziile sale, „Pontice” şi „Tristele”, Ovidiu ne oferă o imagine interesantă a Dobrogei din secolul I d.Hr. Tristeţea exilului lui Ovidiu a fost de fapt bucuria istoricilor, pentru că s-a aflat cine locuia şi cum trăiau geţii în Dobrogea, populaţia majoritară. Despre exilul lui Ovidiu a scris un roman genial, Vintilă Horia şi intitulat sugestiv „Dumnezeu s-a născut în exil”, poate scriitorul l-a înţeles bine pe poetul latin, fiind la rândul lui şi el un exilat al regimului comunist.
Deşi Dobrogea era colonizată de greci, încă din secolul VII î.Hr., populaţia majoritară era geto-dacă. În „Tristele”, poetul exilat scrie clar:
„Când încerc să spun ceva, deseori îmi lipsesc cuvintele;
mi-e rușine s-o mărturisesc – m-am dezvățat să vorbesc.
În jurul meu glăsuiesc aproape numai guri tracice și scitice.
Îmi pare că aș putea scrie în versuri getice”.
Tomisul era colonie greacă încă din secolul V î.Hr. şi totuşi populaţia majoritară vorbea limba geţilor. Deci din aceste versuri aflăm că Dobrogea era geto-dacă, iar colonzarea greacă, deşi seculară, Histria fiind fondată în secolul VII, nu a avut niciun succes remarcabil. Deşi parte a imperiului roman, Scitia Minor era de fapt un teritoriu cu o populaţie geto-dacă. E un semnal că pentru ceea ce va urma peste un secol. Dacă grecii şi apoi romanii nu au putut schimba limba şi obiceiurile daco-geţilor cum au putut-o face doar într-o sută şi ceva de ani până la retragerea aureliană din 275 d.Hr.?
„Supunându-mă poruncii am venit pe țărmurile urâte ale Euxinului.
Ținutul acesta se află sub polul cel înghețat.
Nu mă chinuiește atât clima mereu friguroasă
Și pământul veșnic ars din pricina gerului alb,
Nici faptul că barbarii nu cunosc limba latină,
Iar limba greacă a fost învinsă de limba getică,
Dar mă îngrozește faptul că sunt amenințat din toate părțile
De Marte, care se află foarte aproape de mine,
Iar zidul mic cu greu ne poate apăra de dușman.
Ce-aș putea face mai bun eu, care sunt părăsit aici pe țărmuri singuratice?
Ce leac să încerc pentru a-mi ușura necazurile?
Dacă privesc acest loc, el îmi apare neprietenos și nicăieri,
În toată lumea, nu poate fi altul mai trist.
Dacă privesc oamenii, căci abia sunt vrednici de acest nume,
Văd la ei mult mai multă cumplită sălbăticie decât la lupi.” Continue reading „Ionuț ȚENE: Versurile poetului Ovidiu confirmă că provincia imperiului roman Dobrogea era populată de geto-daci!”
Yaha Silo
Locuiesc singură pe una din străduțele mici ce urcă de la mare spre Allenby. O clădire nouă cu patru etaje. Am cumpărat aici o garsonieră la etajul 3 acum câțiva ani. Asta din toate economiile mele… Garsoniera fiind măricică, mi-am aranjat-o pe gustul meu. Orice se poate spune despre mine dar gustul la frumos mi-e foarte dezvoltat.
Patrick White, romancier, (28 mai 1912 – 30 septembrie 1990) este primul și, până acum, singurul australian căruia să-i fie acordat premiul Nobel pentru Literatură (1973). Motivația Academiei Suedeze raportează că: „White prezintă o scriere epică și o narațiune psihologică farsciantă, introducând un nou continent în literatură”. Volumul care i-a adus faima este „Copacul Omului” (The Tree of Man) o lucrare epică la scară largă, un raport psihologic de mare discernământ a unei părți a dezvoltării sociale australiene sub forma povestirii conviețuirii a doua personaje care luptă cu dificultăți externe și interne. Cadrul este unul de pionierat conventional, dar cu nuanțe și asociații filozifce, existențiale, biblice.
Interesat de viețile unor personalități importante din istoria literaturii române, Alexandru Florin Țene promovează modelul monografiei romanţate, construindu-şi propriul său proiect. Conceptul nu este ceva nou în lumea editorială, ci o formă prin care personalitatea evocată devine personaj principal de roman. În cele patru volume realizate în ultima vreme, Al. Florin Țene ne aduce în prim plan pe scriitorii Gib Mihăescu, Alexandru Macedonski, Radu Gyr și Ion Minulescu. Împătimit de actul cercetării biografice, el este un foarte bun cunoscător al literaturii române, dar și un talentat scriitor, ,,complex și nuanțat ”, care își înnobilează munca cu fiecare carte scrisă şi publicată, recuperând în special valorile culturale rămase într-un con de umbră. Mergând pe urmele lui Ion Minulescu, scriitorul clujean reușește să ofere cititorului posibilitatea să găsească detalii reale asupra vieții poetului, dar totodată să dea frâu liber fanteziei, acolo unde biografia nu reușește să desăvârșească lucrurile nesigure. Pe soclul realității trăite de acest personaj, el construiește o poveste pe care o trece prin filtrul simțirii sale. Nimic din ceea ce este firesc și inedit din viața lui Ion Minulescu, nu îi scapă. Poetul este înfățișat ca un om supus destinului său, cu performanțele, dar și cu neîmplinirile vieții, cu ciudățeniile, extravaganțele și viciile sale. La fel ca și personajele celorlalte biografii romanțate, Al.Florin Țene îl redescoperă pe Ion Minulescu, îi creionează cu abilitate portretul, din care aflăm că era un nostalgic și enigmatic, dar și un sentimental notoriu, pentru care femeia a reprezentat încă din primii ani ai tinereții o mare iubire. El nu își propune să abordeze din punct de vedere critic opera poetului, ci se oprește asupra vieții lui particulare, însă nu uită să spună că a avut mulți admiratori, dar și detractori.
„Viața noastră” e un lucru uitat în aceste zile și s-ar putea să dispară. Am descoperit-o azi pe Diana Ankudinova, o cântăreață de 17 ani la vocea Rusiei. Vibrația sunetelor vocii ei naturale a produs o stare deosebită în rândul celor ce am ascultat-o și-o ascultăm. Am aflat că nu are antrenament și că se va apuca de acum încolo să își ia un profesor de voce. „Sper să nu i-o strice”. Cineva a zis: O voce atât de captivantă, voce de vrăjitoare, și atunci mi s-a deschis o ușă spre origine, spre vibrația naturală a pământului – cutremurul. La școală eram intenționat antrenați să ne speriem de vocile joase: Vai, vai, că vine strigoiul, o să te mănânce și uite așa eram educați să zburăm spre înălțimile notelor (tralala), unde suntem mai ușor de controlat „parcă” și de ce? Mă întreb cu suspiciune,