Alexandrina TULICS: Grupaj liric

Parcă zboruri
(album Splendori)

 

Parcă zboruri nevăzute,
albe-n nori și-n raze vii,
mă ating -n a lor chemare;
-Hai cu noi spre veșnicii,
parcă florile de nuferi,
albe-n dans, pe cer ca stele,
mă îndeamnă să mă-nalț
ca să fiu în zbor cu ele,
parcă plânge ploaia vise,
sufletu-mi acoperind ,
să mă scap de grele gânduri,
învățând din al lor cânt,
parc-un zbor de rândunici
cântă-n viața clipei mele
să învăț din al lor glas
și să zbor spre-nalt cu ele…
parcă-un fulg mi-e inima,
ce se vrea cu ele toate,
înspre infinit să zbor ,
dincol’ de pământ și moarte.

 

 

Ce are toamna?!
(album Splendori )

 

Ce are toamna?
De ce împarte generos aur, aramă, rugini din soare
și lacrimi pe frunzele de ea rupte din ramuri
cu furia vântului ?
Ce are toamna,
de plânge la fereastra unde a adus ceață
și-a facut pat de flori plâns de dorul grădinii?
Ce are toamna, de -și plânge -n sugiț de ploaie
crengile dezgolite de furiile ei?
Ce are toamna,
de ce-i fericită când,
păsările vor să-și aducă lacrimile în plânsul meu?
Ce are toamna cu mine?

 

 

Mă ierţi, iubite Tată? 

(Colț Stelar)

 

Înjunghiat de frig și foame,

În zdrențele în care lumea l-a-mbrăcat,

Pribeag, fără de casă și de Tată,

Își duce viața fiul risipit dar

Tatălui, atât de drag!

Înnoptează-n drum în plâns și în rușine,

Cerșindu-și pâinea azi și mâine

Și-adoarme-ades în lacrimi-plâns,

Cu gândul la pieptul Tatălui,

De el-n rușini pătruns.

Ce greu îi este!

Viața-i un suspin

Închide ochii și visează;

În casa Tatălui este hambarul plin

Și-argații-s fericiți, sătui,doar,

Inima și viața-i-s ”doar pelin”.

‘Ntr-a nopții viață, plâns pe săturate,

Cu sufletul în remușcări,

‘Și ridică fața către Tatăl;

-Acum mă-ntorc acasă!

De-aici nu mai merg nicăieri!

Și-n pasul slab dar hotărât,

Se-ndreaptă fiul cel atât de mult dorit,

Cu pieptu-n lacrimi de rușine, acasă.

…A mers… atât cât s-a îndepărtat

De ea și masa cea aleasă.

Dar într-o zi, pe înserat,

O siluetă de bătrân-bărbat,

‘N veșmântul dorului-imaculat,

În drum, cu lacrimi şiroind,

Iubitul Tată l-a îmbrățișat.

Zdrobit de calea dură și de rău

Și-a rezemat tot greul pe umărul Său

Și-a suspinat un plâns… prelung…

-Mă ierți, iubite Tată?

La Tine atât de mult am vrut s-ajung.

Și-n noaptea întâlnirii lor,

De-al suferinței ‘mbrățișatul dor,

Se iveau zorii dimineții

Unei vieți curate, noi,

Ca în copilărie și-n pragul tinereții.