Locuiesc singură pe una din străduțele mici ce urcă de la mare spre Allenby. O clădire nouă cu patru etaje. Am cumpărat aici o garsonieră la etajul 3 acum câțiva ani. Asta din toate economiile mele… Garsoniera fiind măricică, mi-am aranjat-o pe gustul meu. Orice se poate spune despre mine dar gustul la frumos mi-e foarte dezvoltat.
Am luat credit ipotecar de la bancă, am golit-o pe bătrâna maică-mea de bani (asta îmi pare deosebit de rău), nu mulți dar cam tot ce avea strâns mama. Desigur îi voi înapoia totul, totul până la ultimul bănuț. Îi restitui o parte de bani în fiecare lună. Să nu se simtă neajutorată… Am luat împrumuturi mici și de la colegii de serviciu…
Eu lucrez la primăria Tel Avivului, la relații cu publicul… Am învățat psihologia la Tel Aviv. Lucrez de la ora 8:30 la 15:30. Cu publicul de la 9:00 la 12:00. Nu mă omoară ce fac. N-are nici o legătură cu visele mele din tinerețe, cu ce am învățat, de cum voi îmbunătăți eu lumea. Sunt mulțumită că mă pot întreține respectabil singură…
După servici mă grăbesc spre casă. Deși de obicei mănânc la servici pe la 12:30, îmi fac ceva de mâncare. Mai mult pentru plăcerea de a sta în tihnă acasă… În majoritatea cazurilor o cafea cu o prăjitură… O beau în colțul meu preferat. Deschid TV la Guy Pines de ieri. Beau încet să mă bucur de fiecare îmbucătură… Apoi vorbesc cu mama la telefon. Vreo 30 de minute. Apoi ori gimnastică la club, ori mă văd cu una din cele câteva prietene ale mele, ori la mama… Dânsei e totdeauna dor de mine. Eu sunt legătura ei cu viața de afară, așa-mi spune ea. De când s-a prăpădit tata, într-un accident vascular, în vreo 10 minute, acum peste 30 de ani, pe ea nu o mai interesează viața de aici de azi de lângă tine.
De când a ieșit la pensie acum vreo 15 ani au început problemele… La început se întâlnea cu prietene, zilnic. Mergeau la cluburi de vârstnici. Mamei îi plăceau mult expunerile despre alte țări, cu diapozitive, și muzică din țările de departe. Cam o dată pe an pleca cu prietenele într-o excursie organizată. După vreo 10 zile, se întorcea cu entuziasm. Apoi pentru 2-3 luni era plină de povești de viață. Se întorcea și plină de cadouri. Cred că cheltuia mai mult pe cadouri decât pe excursie. Desigur toate cadourile pentru mine, fetița ei… Multe lucruri scumpe dar nu prea folositoare mie. Mai am încă ceasul ăla de apă din baie. Rezistă la aburi, la apă la căzături, la orice. Mie nu-mi place. Dar am surprins-o de câteva ori intrând în baie și ștergându-l de praf. De atunci nu mă pot gândi să-l mărit, să-l fac dispărut, sau să-l fac cadou…
Cadourile cu cât mai excentrice cu atât mai bine. Într-o zi a căzut, a avut un accident la șold. Acum stă mai mult în casă. Operația i-a reușit, dar încrederea în puterile ei a fost rănită… Se mișcă greu. S-a îngrășat mult. Excursiile în străinătate mai rar, la 2-3 ani… Nu mai areacelaşi chef spune… Prietenele vin s-o vadă mai puțin… Se mișca fără baston. E la club în fiecare zi, dar o face fără entuziasm… Are ajutor de la sociale vreo 10 ore pe săptămână… Își face cumpărăturile și puțin parc cu tipa de la sociale… Mă bate aiurea, prea mult la cap, mi se plânge mereu… Dar nu vreau să o schimb, are și ea o groază de probleme…
Eu mă văd cu ea de 2 ori pe săptămână și în fiecare sâmbătă la prânz. Mă doare inima să o văd cucerită încet-încet de bătrânețe… De oboseală. Indiferentă, față de mereu mai multe lucruri. Doar pentru mine are tot timpul din lume… Ea care era o luptătoare… A venit cu tată din România acum 48 de ani. Eu aveam 3 ani. Totuși scriu și vorbesc românește binișor. În excursia din România cu Yigal, am vorbit româna și spre surprinderea mea am fost înțeleasă. Înțeleasă de străini nu de mama.
Au lucrat amândoi și mama și tată foarte repede după sosirea-n țară, mama era ceea care câștiga mai bine. Multe glume se perindau prin casă pe socoteala asta… Tata nu se supăra niciodată. Ne iubea pe amândouă foarte mult… Mie greu să vorbesc de tata fără să-mi dea lacrimile…
Mă duc diseară la mama, să o văd. Acum suntem după perioada de carantină. În timpul perioadei ne vedeam zilnic. Nu mergeam la servici, și suntem la o distanță mică una de alta, puteam spune că fac sport… Mi-a spus că nu are chef să iasă singură, și să vin la o cafeluță la ea… Codul nostru spune că dacă mă invită la o cafeluță, ea are și o prăjitură care-mi place mie… Dacă mă învită la o cafea, atunci eu trebuie să aduc ceva ce știu că-i place ei. Stau la 10-15 minute distanță de ea. Ea stă nu departe de Shukul Carmel. Într-o casă primită de la stat prin 70’. E o casă cu 2 camere. Casa în care am crescut. O verandă mică, cu două trepte îți dă senzația de casă de țară. Pe două lături a căsuței, o curticică, de fapt mai mult o cărare, cam de un metru lăţime. Curtea e îngrădită de un gard, în ultimul timp mai bine întreținut de primărie. Gardul separă casa de o străduță mică ce urcă tot în Allenby… Străduța era pisoarul tuturor bețivilor ani de zile. Mama și tata țipau mereu dacă cineva se oprea lângă gard. Primăria a rezolvat problema, asfaltând străduța și luminând-o…
Cam în dreptul ușii, la un metru de verandă, era un plop mare tăiat în două de gard, jumătate în curte jumătate pe stradă. Sub plop erau două scăunele joase și un șezlong. Mama stă în șezlong. Unul din scăunele folosește ca măsuță pentru cafeluță… Cu un an înainte de moartea neașteptată a tatei, cu împrumutul de la stat și toate economiile lor au reușit să-și cumpere casa. Își împliniseră visul lor din tinerețe. O casă în Israel și încă în Tel Aviv…
De cum o văd pe mama știu dacă e totul în regulă, sau e necăjită. Azi totul părea în regulă. Îmi surâdea drăgăstoasă cum numai ea știe să o facă, cum numai eu știu să o simt. Eu n-am copii, deși am aproape 50 de ani. Nu vreau să-mi spun vârsta exactă, dar după părerea mea arăt bine. Blondă peste orice fir de păr alb și șaten deschis, părul meu natural pe orice altă șuviță, tunsă scurt în care, am o față care oprește privirea. Fac sport de 2-3 ori pe săptămână și sper că și corpul meu oprește ceva… Dacă nu respirația sigur întoarce privirile… Mă simt bine cu mine. Mă simt fericită când o văd pe mama că mă evaluează apreciativ… Singura chestie de care nu vorbim sunt copii. Ea tare vrea un nepot. Nu contează cum, numai să-i fiu eu mamă, să i-l fac ei… Și eu vreau mult, dar după Yigal și acum cu Corona mie greu să mă mai gândesc la asta…
Până acum 5 ani, am fost într-o relație cu Yigal de peste 10 ani. Cei mai frumoși ani ai mei. Parcă am fost oarbă. Eu îi făceam toate năzbâtiile, îl alintam îl făceam să se simtă bărbat. El nu mi-a spus niciodată că mă iubește. Într-o zi m-am dus să-i cumpăr mamei o prăjitură de la cofetărie… Cofetăria de lângă mine era închisă, vânzătorul bolnav. M-am dus puțin mai departe de casă, la mall. L-am văzut pe Yigal… Era cu o blondă de vreo 20 ani. Cel puțin așa sper eu, spre binele lui… M-a văzut de departe, mi-a ieșit, repede surprins în întâmpinare:
– Nu e ceea ce crezi!
– Nu cred nimic. Nici nu știu ce să cred… Dacă nu-ți iei lucrurile până vin eu acasă, schimb, yala de la intrare şi-ţi las lucrurile afară, pe stradă!
Câteva zile n-am fost om. Cum am putut să-mi pierd atâția ani cu un nemernic… Doar de nu l-aș mai vedea în ochi vreodată. Nu l-am mai văzut din seara aia. Și-a luat lucrurile și a dispărut…
În seara aia m-am dus la mama, era ziua ei. Nu i-am povestit nimic. După 10 minute mama venind cu cafeaua simțea deja că se petrece o dramă cu mine… Nu i-am povestit nimic câteva luni. Deși sunt sigură că știa că m-am despărțit. La ea nici nu se punea problema ca eu să fiu vinovată de ceva… Acum mă grăbesc, abia aștept să ajung la cafeluță, deși nu de mult m-am sculat de la programul TV a lui Guy Pines… Cafeluța mamei totdeauna e mai bună. E făcută de altcineva și e și acompaniată de o prăjiturică. Ori făcută de mama ori cumpărată, sigur îmi plăcea…
Mama mă aștepta pe șezlong. În zilele de primăvară, plopul ține răcoare. Aprindem lumină pe verandă. E lumină destulă și pentru noi. Stăm în tăcere, minute în șir. Eu întârzii intenționat să-i povestesc de ziua mea de lucru. Poveste ce automat duce la…
– De ce nu te vezi cu cineva. Ești așa o fată bună și frumoasă!
Iar eu trebuie să-i răspund:
– Frumoasă, frumoasă, mama, dar am 50 de ani și sunt fete cu vreo trei generații mai tinere pe piață…
– Ca tine nu e nimeni! îngână mama și apoi continua un cântec românesc „Ca tine nu e nimeni, nu-i nimeni pe lume…”.
Of doamne cât o iubesc pe mama… Mama pregătise cremșnit. Prăjitura mea preferată, între două foi subțiri, deasupra presărată cu zahăr, între ele o cremă specială, galbenă, ce-ți rămâne lipită de cerul gurii ca o înghețată caldă, deasă de vanilie ce nu vrea să se topească, e un deliciu. Mama îi spune „patiserie”.
Nu termin prima înghițitura din cremșnitul făcut de mama și parcă văd o umbră pe la geamul din spate, geamul camerei mele din copilărie. Ai văzut mișcare îi spun puțin speriată mamei, e cineva în casă. Dau un țipăt…
– Cine-i acolo? Ieși că sun la poliție…
Mama nu văzuse nimic stătea tăcută pe șezlong, neștiind dacă mi s-a părut sau nu. Din ușa verandei se desprinde o umbră uriașă… Pe față are trasă o mască de ciorap negru, mănuși negre și-ntr-o mână o sticlă, sticla mamei din bucătărie ținută amenințător înainte. Mama nu bea apă din frigider că o doare gâtul…
– Nici un telefon, țipă tipul, bani, dați-mi bani, am nevoie de bani…
– Aici ți-ai găsit să vii după bani?, strigă mama furioasă… Aici! ce ne crezi pe noi… Scoateți masca dacă nu nici nu mai vorbesc cu tine!
Vai doamne ce femeie puternică a rămas mama, mi-am spus…
Tipul se apropie de noi, fără un cuvânt, cu sticla amenințător îndreptată spre noi… Noi eram împietrite… Văzându-ne speriate, tipul face un pas spre cărăruie, aproape atingându-mă și se aşează pe a doua treaptă a verandei.
– Scoateți masca! îi poruncește mama din nou…
Tipul își scoate mască cu o mână… Un tip de vreo 45-50 de ani, nebărbierit cu o barbă argintie, se uita tare speriat la noi. Sprâncenele și părul prăfuite ale unui om încercuit de nevoi, fața brăzdată de râuri de nesomn nu puteau ascunde ochii frumoși de un albastru închis, a unui om rupt de oboseală… El murmură:
– Vai doamne ce-am făcut? și pune sticla jos din mână. Vă rog să mă iertați. Eu nu pot fi violent… Doamne ce-am făcut? Ce e cu sticla asta? Am luat-o de la dumneavoastră din bucătărie… Și deodată începe să plângă. Plângea în hohote. În sughițuri mici, în tăcere un om răpus. Vă rog să-mi da-ți un pahar cu apă… Vă rog, îmi pare tare rău că v-am speriat…
Eu care eram gata să telefonez la poliție m-am oprit. M-am dus la bucătărie și m-am întors cu o sticlă de sifon din frigider (ținută de mama pentru mine), un pahar, o farfurie și o cană de cafea. Cât de lingurițe, mama le adusese pe toate într-un borcănel special…
Tipul a început să bea cu înghițituri mari. N-a scos un cuvânt până nu a băut tot sifonul.
– Scuze m-ai aveți?
Am dispărut în bucătărie. Într-un minut am sosit cu o altă sticlă de sifon, cald de data asta, dar și cu un vas cu gheață…
– Fă-i ceva de mâncare! îmi spune mama în românește… Tipul se uită la noi mai speriat, deși nu părea să aibă puterea de a scoate un cuvânt…
– Nu te teme am trimis-o pe fiică-mea să-ți facă ceva de mâncare. Văd că ești terminat…
Pregătindu-i o omletă cu 3 ouă (toate ouăle ce le mai avea mama) și brânză galbenă, cu o salată de roșii și castraveți am auzit povestea tipului:
– Eu sunt din Yavniel, un orăşel din nordul țării. Tot timpul am lucrat ca șef de sală la un restaurant în Tel Aviv. Câștigam mult mai bine decât ca profesor de istorie. Asta este meseria mea… Părinții mei erau agricultori, acum sunt pensionari sociali. De la 16 ani îi ajut cu bani… Am nevoie de bani… Nu mai câștig nimic de câteva luni… Nu mai știu cui să cer… Ce să fac… Mi-e tare rușine de cum am tăbărât peste dumneavoastră… Cum am putut pune mâna pe sticlă… Am manifestat tot timpul împotriva guvernului, am țipat, nimeni dar nimeni nu pare că mă aude… Nu mai sunt copil, sunt om în toată firea. Din ce am să trăiesc, cum o să trăiască părinții mei… Asta am eu în cap, nu Corona… Corona vine mult mult după asta… Mă simt învins, mă simt singur, distrus… Îmi pare așa de rău. V-am văzut bând cafeaua. Am intrat peste gard în spatele casei fără să știu de ce. Cerul căzuse peste mine…
Eu am scos ouăle de pe foc… Am lăsat salata. Am ieșit afară, trebuia să-i văd ochii omului ăsta… Mama s-a ridicat și i-a spus:
– Mă duc în casă să-ţi dau ceva bani. Stai tu cu el! Mi-a spus în ebraică de data asta… Îi aduc eu ouăle. Mirosul de omletă se simțea puternic.
Stăteam amândoi afară. Eu mă uitam la tipul din fața mea. În timpuri normale putea fi un bărbat bine poate chiar frumos, acum era un om trecut de capătul puterilor. Și acolo e tare, tare greu… El se uita în pământ ațintindu-și privirea undeva lângă rădăcinile plopului… Lumina de pe verandă îl lumină din spate. Avea un spate musculos puternic, dezvelit de un T-shirt alb subțire. Umbra lui mare lăsa în întuneric scăunelele noastre… De pe stradela ce începea din fundul curții și se-ndrepta spre Allenby, venea o lumină de neon albă, ce-i lumina fața. Palidă, slăbită, obosită, îmbătrânită înainte de vreme… Nu scoteam un cuvânt, nici unul nici celălalt…
Mama a venit cu farfuria de omletă, salată și o pâine albă tăiată felii la mașina de tăiat pâine de la supermarket… Mâncarea a avut aceeaşi soartă ca și sticla de sifon. Într-un minut toate farfuriile erau curate. În toată viața mea nu am știut cât de flămând poate fi cineva, nu văzusem asta nici în filme…
Mama i-a întins 20 de shekeli. Asta era de ajuns pentru un sandvici la chioșcul din colț. M-am uitat la ea cu reproș… Tipul a spus nu mulţumesc nu pot accepta bani de la voi, vă mulţumesc mult. Am vorbit puțin. M-a întrebat cum reuşesc eu să trec perioada asta grea. I-am spus de primărie… Mama s-a întors cu încă 50 de shekel și cu tot suportul de cremșnit. Nu-mi venea să cred. Mama să se despartă de cremșnitul meu…
A băut cafea cu tot cremșnitul… Într-un târziu a spus:
– Pot arunca mănușile și masca la gunoi? Mi-e rușine de ce-am făcut. Dar am participat la manifestaţiile de afară. Eu nu pot fi violent… Manifestațiile astea m-au animalizat… Vorbea repede, nu aveai timp de răspuns… Ai unde să dormi? îl întreabă mama… ‘Mă duc la un văr, de o săptămână dorm pe stradă… Dimineață m-a chemat la el… Voiam să fac ceva bani. A luat cei 70 shekeli puși de mama pe bara verandei. S-a îndreptat spre ușă… Stai puțin să te conduc i-am spus… M-am dus în casă. Mi-am luat geanta. Aveam 400 shekeli, toți banii mei, i-am dat lui.
– Ți-i dau înapoi promit, a spus tipul…
Ne-am despărțit.
– Yael! i-am întins eu mâna…
– Yoel, a murmurat el. Yoel… Yael poate… Poate nu…
– La revedere, i-am spus…
– La revedere, mi-a spus tipul și pentru prima dată a surâs…
M-am întors la mama. Am dormit la ea. Se temea să stea singură… N-am vorbit nimic.. Am stat în liniște una lângă cealaltă… Târziu mama mi-a făcut patul…
– Doamne ce greu este să trăiește azi în perioada Coronei, să o treci…, a spus mama.
A doua zi la servici mă uitam curios la toți cei ce povesteau că au fost sau știu pe cineva care a fost la manifestații. Când am ieșit de la primărie, Yoel mă aştepta cu un trandafir. L-am cules din grădina din față… Încă nu am bani de flori… Însă am destui pentru o cafea… De aseară mă gândesc la asta…
Acum suntem deja de 2 luni împreună… I-am găsit și ceva de lucru la primărie… E un om deosebit… Am fost cu el și la mama. Ea îl place…
– Timpul va decide! Corona va decide… Dragostea va decide…’ mi-a spus mama ieri seară
Bine că nu trebuie eu să decid de data asta… Deocamdată!
––––––-
Raul ANCHEL
Petah Tikva, Israel
1 septembrie 2020