În filmele rusești cu desene animate pentru copii din fosta URSS era un personaj foarte popular și îndrăgit de copii, care, din cauză că voia să cunoască tot ce îi ieșea sau întâlnea în cale, punea mereu veșnica întrebare a copiilor curioși: Da de ce? (rus. A pocemú?). Drept care și fusese „botezat” cu numele de POCEMÚC’KA (format cu sufix diminutival de la întrebarea POCEMU? – DE CE?). Mari meșteri la calchieri din rusă, românii basarabeni i-au spus pe dată, în povestirile despre un copil extrem de curios,  DECELUȘ.

         Un fel de DECELUȘ a fost, negreșit, la viața lui de gâgâlice și, pe parcurs, de adolescent din Ciudanovița (Banat) și (azi) cvasiseptuagenarul român bonom dus de vârtejul vieții tocmai  la Antipozi, în Melbourne, cunoscutul publicist, scriitor, declamator și editor, operator-programator, regizor și producător de filme, inginer de sunet, realizator de emisiuni radiofonice în limba română pentru românii din Australia BEN TODICĂ. Atâta doar că părinții, veniți, la chemarea partidului, tocmai de pe plaiuri vasluiene (din Iezer) la Ciudanovița, la minele de cărbuni, ulterior – de uraniu din munții Banatului, din cauza muncii grele și îndelungate, nu prea aveau când îi satisface curiozitatea; poate că numai bunii lui învățători și profesori de școală (pentru exigența cărora, peste ani, le poartă un respect aparte) îi vor fi explicat de-a lungul anilor multe din enigmele pe care voia să le descifreze spiridușul în veșnică și  ferventă căutare de răspunsuri, iar acolo unde nici aceștia n-au avut răbdarea să-i satisfacă această curiozitate debordantă, spiritul lui cutezător îl va fi făcut să afle singur explicarea prin desșurubarea, descompunerea și asamblarea diferitelor mașinării (o atare abilitate i-a prins bine, în treacăt fie spus, o dată în viață și la alte chestiuni, mai lumești, d,e. când, într-un veceu dintr-un tren din Japonia, a trebuit să desșurubeze ventilatorul pentru a mări curentul de aer necesar pentru a-și usca pantalonii spălați în chiuvetă dintr-o necesitate stringentă neprevăzută). Firea aceasta de copil curios i-a rămas impregnată în pori și la maturitate și în prag de senectute, mai cu seamă că profesia însăși de artist-creator multilateral presupune, implicit, o mare doză de curiozitate, căutare, sete de nou, necunoscut, original pentru a trăi bucuria confruntării opiniilor, comparării obiectelor, evenimentelor, faptelor, aflării răspunsului, descoperirii adevărului, realizării irealizabilului.

          „Spunea Brâncuși că murim ca artiști / Când încetăm a fi copii”, îmi place mie să citez un vers din poetul basarabean Aureliu Busuioc. Ei bine, BEN TODICĂ n-a încetat niciodată să fie copil, cu curiozitate de căutător. Copil încă, îl interesa filmul, pentru că acesta fixa momente unicale din viață, irepetabile, care, developate, deveneau istorie, urme ale activității omului, viziunii și opiniei lui asupra desfășurării evenimentelor, interpretării de către artist a imaginilor, memorie. Își procurase un aparat elementar de filmat, cu care a făcut primele filme, participând și la diverse competiții pe țară. În timp ce alți români își explică riscul de a evada din infernul ceaușist prin aspirația de a trăi mai bine din punct de vedere material și numai unii intelectuali și din setea de descătușare și libertate spirituală, autorul nostru, la vremea aceea (1979) un tânăr muncitor de 27 de ani fără să cunoască o limbă străină de prestigiu, dar cu mare ambiție, o face mai mult dintr-un spirit de curiozitate, aventură, frondă, după cum recunoaște însuși  în unul din eseurile din această a treia carte cu titlu poetic de film eisenșteinian „Cu brațele-aripi”. Ce și-o fi zis fostul odinioară ostaș-grănicer de la hotarul cu Serbia: „Atâția nemulțumiți încearcă să fugă în așa-zisa lume liberă și reușesc, eu de ce să nu încerc marea cu degetul?” A încercat și … a reușit! Timp de douăsprezece luni cât a stat în Italia a învățat limba italiană și limba engleză, care, din fericire pentru el, era și limba Australiei, țară în care a ajuns în 1980 (deși visa să ajungă în Suedia). N-a ignorat, la începutul emigrației, din necesități vitale, niciun fel de muncă, cu atât mai mult că, în calitate de absolvent de școală profesională, și în țară lucrase ca sudor, instalator de conducte de linii electrice și de apă, producător amator de filme, urmând, la seral, cursuri liceale. Nu trebuie să ne mire faptul că nu a renunțat la pasiunea pentru inginerie de cinema radio, TV (de sunet, de imagine, de film), iar când a mai prins la cheag – a studiat cu osârdie regia, operatoria, producția de film la colegiul de pe lângă Universitatea din Melbourne, și-a perfecționat aptitudinile de cântăreț de cor, editor, arta de a filma, imaginile sugerând noi idei, interpretări funcție de spectator, subînțelesuri, precum și arta – care începuse a-i da ghes – de a scrie. De astă dată eterna întrebarea DE CE? nu o mai adresează altora, ci sieși: De ce așa și nu altfel?; De ce în interes particular, propriu, al patronului, corporatistului, stăpânului, și nu în cel comun, al celor mulți, care muncesc?; De ce voalat, pe ascuns, hoțește, și nu pe față, deschis, onest?; De ce Mihai Eminescu se identifică totalmente cu poporul din care face parte, cu istoria, neamul, limba, credința noastră, de ce el este un martir și un sfânt al poporului nostru, de ce ar trebui canonizat?; De ce renunțarea la limba maternă duce la pierderea identității de sine? etc. etc. O avalanșă de întrebări DE CE? se abat asupra capului românului australian BEN TODICĂ, mai român decât unii români din țară, omul care trăiește, simte, cugetă, se roagă, scrie românește, românul care fără limba română n-ar putea să scrie, pentru care limba română este cea mai bogată și mai frumoasă, capabilă să vibreze și să redea cele mai subtile gânduri și nuanțe, limbă fără de care  ar muri.

         Omul, de când este, a vrut să fie liber, liber ca pasărea cerului. Pentru aceasta are nevoie de aripi-brațe: pentru a se smulge din lanțurile robiei, din captivitatea țarcului, din împărăția întunericului către cea a libertății, a liberei cugetări, a luminii. Ca să zboare spre înălțimi, pentru a cuprinde imensitatea lumii, imensitatea gândului, imensitatea cerului. Nu pentru a-l căuta pe Dumnezeu, a-l vedea pe viu, a se convinge de existența Lui. Pentru că autorul crede în Dumnezeu, în puterea și paza Lui, în existența Lui, nu se îndoiește nici pentru o clipă de ființarea reală a acestuia. Atunci când Dedal terminase construirea, pentru regele Minos, a labirintului din Knossos în care să țină Minotaurul și când regele aflase că Dedal împreună cu fiul său Icar puseseră la cale să-l ucidă pe Minotaur, regele i-a întemnițat în labirintul fără ieșire pe cei doi „complotiști”. Ingeniosul Dedal confecționă două perechi de aripi de ceară și din pene și, cu ajutorul acestora, scăpaseră de furia regelui. În desenele și schițele sale renumitul pictor al renașterii Leonardo da Vinci a lăsat urme ale gândirii sale privind lansarea în spațiu a omului-pasăre. Și personajul nostru în căutare veșnică BEN TODICĂ își imaginează omul cu brațele-aripi (a se vedea imaginea cunoscutului și de fiecare dată multașteptatului blog extrem de bogat ca informație al autorului, coperta cărții „Între două lumi”, macheta actualei cărți, „Cu brațele-aripi”, crochiul omonim din însăși cartea de față) levitând în spațiul supraterestru. Ba, pentru a ține în vizorul său imensitatea pământului, și-l imaginează, așa cum rezultă dintr-un rând strecurat în crochiurile din cartea, pe care i-o recomandăm cu deosebită căldură cititorului,  ca pe o drepnea neagră, pasăre care trăiește numai în înalt, în spațiul aerian, acolo unde zboară, mănâncă și doarme!

         Iubite grăbit cititor român din Țară și dinafară, oprește-ți un pic pașii și apleacă-te pentru puțin timp asupra meditațiilor în scris ale unui ales patriot român asupra unor probleme majore; după ce vei începe a citi nu te vei mai putea desprinde de lectură până la finele cărții. De-acolo, de departe, de la distanță, locurile sfinte ale copilăriei, adolescenței și tinereții din țara natală se văd mult mai frumoase, plăcute, pitorești decât din  imediata apropiere de banala lor imagine de la fața locului; indiferența oamenilor, a societății față de racilele acesteia, față de tendința de căpătuire și corupție a aleșilor și a guvernanților, față de distrugerea avuțiilor naționale, a pădurilor, poluarea mediului se simte mult mai acut decât în țară;  tendințele de abandonare masivă a țării în căutarea unui mediu de trai mai propice – mai alarmante și chiar mai periculoase în comparație cu situația reală din străinătate; capitalismul din străinătate, caracterul lui manipulator și exploatator – mult mai crud, necruțător, constrângător, distrugător pentru independența, bunăstarea, libertatea cetățeanului decât chiar fostul socialism dezvoltat din țara noastră etc. etc. BEN TODICĂ este un critic vehement al nepăsării, indiferenței, lehamitei generalizate, el îți deschide ochii, îți demonstrează, bate alarma, te cheamă la cugetare, luare de atitudine, conștientizare, opunere, chiar luptă. Lentilele lui nu sunt numai întunecate: Todică se mândrește cu măreția Luceafărului literaturii noastre; îi găsește limbii noastre virtuți și calități inestimabile pe care multe din limbile de circulație universală de azi le-au pierdut irecuperabil prin internaționalizare, globalizare, informatizare, formalizare, robotizare; românul, în comparație cu individualismul, consumerismul din țările capitaliste pretins dezvoltate,  și-a păstrat identitatea, sufletul, conștiința prin limbă, istorie, credință, port, obiceiuri, folclor, comuniune, neam, dor; avem nume de primă mărime recunoscute în lume  pe care nu știm să le prețuim în cultura națională: marele regizor Sergiu Nicolaescu (la plajă la Eforie, când l-a văzut pentru prima oară, tânărul regizor amator perfect necunoscut BEN TODICĂ n-a pregetat să-l roage să-i pozeze pentru un cadru, care acum a devenit de douăzeci de karate!); marele poet cu sute de ani înaintea literaturii române și universale, recent dispărutul regretat om de o modestie cuceritoare, hindusologul  George Anca; neuitatul coseur Nae Georgescu etc. etc. Icoana chipurilor de oamenii simpli pe care i-a cunoscut, cu care a învățat, a lucrat, a colaborat, care l-au ajutat în anumite  momente ale vieții, dar pe care i-a susținut cu toată căldura sufletului, o păstrează cu duioșie în inimă (poetul nativ neaoș minier Continue reading „Nicolae MĂTCAȘ: UN MARE DECELUȘ” →