Irina AIRINEI: MARIA GĂITAN MOZES – ISRAEL, LIMANUL CU DRAGOSTE

„Stimată și dragă Poetă, mulțumiri pentru volumele atât de vii, vibrante, închinate iubirii de viață și poezie adică Iubirii. Exilarea în Tara Exilaților v-a priit, cred, dacă mă iau nu după superba declarație patetică de pe copertă ci după paginile în care a rodit cuvântul românesc cu atâta farmec și căldură. Vă doresc tot binele alături de Omul predestinat și în poezia din care v-ați făcut DESTIN. Cu toată Afecțiunea, Norman Manea”

O scrisoare care m-a tulburat. Da, cuvântul românesc a rodit în Țara Sfântă, Țara Exilaților, limanul cu dragoste al atâtor și atâtor creatori români în căutarea unei vieți care înseamnă speranță, lumină, o mare familie… Maria Găitan Mozes și soțul ei iubitor de carte, primul ei critic, au pășit pe acest liman unde ajunseseră, înaintea lor, atâția mari scriitori și cărturari evrei plecați din România și care au făcut din Israel o nouă grădină, paradisiacă, mult visată, a culturii și literaturii româno-israeliene. Lor li se datorează aducerea noastră aminte, scriitorilor, jurnaliștilor care au primit-o cu brațele deschise pe Maria, în atmosfera Cenaclului „Punct”, a Editurii și revistei „Minimum”, mai târziu a Editurii „Familia”.

Așa cum îmi spunea marele scriitor Amos Oz în locuința sa din Ramat Gan, în Tel Aviv-ul unde Fania Oz mi-a fost ghid: „Este un cântec naiv, popular, cunoscut diverselor generații de pionieri, părinților lui Nilly, părinților mei și care spune că: «Aici, în țara strămoșilor noștri, toate visurile noastre se vor împlini»”.

Israelul este, într-adevăr, îndeplinirea unui vis. Un vis străvechi readus și azi, cu recunoștință și durere la Zidul Plângerii. Această carte este ofranda lirică a autoarei către Țara care a primit-o cu dragoste. Limanul ei cu dragoste al ei și al tuturor celor care au făcut alya,au urcat către acest vis. Al tuturor celor care, încă de la 1882, veniți din România, desțeleneau pământul sfânt cu sângele lor, îl udau cu lacrimile lor, îl încălzeau cu inimile lor. Rosh Pina, Zikhron Ya’akov, rădăcini românești, lupte, muncă, vis… Maria Găitan Mozes intră cu evlavie, cu pași de poezie, în acest vis…Un vis numit Israel, limanul cu dragoste al tuturor acestor visători…O țară dăruită mai departe, copiilor, de generații și generații de soldați… Ofrandă de viers românesc adusă Israelului care se dorește a fi citită de un public internațional cât mai larg. Alătur buchetului de poezii al autoarei, urarea mea de suflet: „Binecuvântat fii, Israel!”

Dr. Irina Airinei,

12 decembrie 2020, București

Președintele Asociației interetnice ANIMA FORI

***

MARIA GĂITAN MOZES – POEME (1) – PĂRTAŞĂ

PĂRTAŞĂ

Pământul acesta mi-a fost

sortit şi mie. Mi s-a dăruit

precum un talant.

Să mă culc pe o ureche

aşteptând din neant râuri

bogate de lapte ulcioare cu

miere ori blidul încărcat să

mi-l aducă un altul şi-n

puf şi mătăsuri să mă

primească patul?!

Mă vreau parte şi eu acolo,

unde se cere.

Umărul să-l pun atâta cât

pot fără să dau târcoale la

trudă

si să fur ca un trântor

din rod.

Vreau

ca şi lacrima mea

să fie în plâns

iar cântecului

să-i adaug pe portativ

şi notele mele

de bucurie

fiindcă inima mea

aici

a găsit

îmbărbătare

şi omenie.

CINE-S EROII

Cine-s

adevăraţii noştri

eroi?

Şi cine scrie istoria?

Cei care pier

sfârtecaţi în atentate şi

gloanţe,

cei schilodiţi,

ori cei ce rămân

să ducă prin timp

amintiri

şi dureri?

Cine-s eroii

şi cine scrie istoria?

Cei mulţi

ori cei ce se află în frunte?

Caut cu înfrigurare eroii.

Dar alături, doar oameni

cu îngrijorările zilei,

mărunte,

grăbind după treburi,

veselindu-se

când se iveşte prilejul,

ori

înghiţiţi de vârtejul

altor necazuri

ce se petrec pe la noi.

Aceştia, oare,

să fie eroi ?

Aceşti anonimi scriu, oare,

pământului nostru

istoria?

ÎNTÂLNIRE

Drumuri se despletesc

din răscruce.

Oameni feluriţi

grăbesc şi grăbesc.

Unul vine,

altul se duce.

Se întretaie mecanic

precum într-un joc.

În mişcarea continuă

şi monotonă,

un scurtcircuit

temporar.

O întâlnire neaşteptată,

duioasă.

Tatăl, concentrat,

e în drum către Gaza.

Feciorul,

ostaş,

se-ntoarce-n permisie

acasă.

Fulguie scame de zîmbet.

Ochii

sub umbre de griji

ca în „morse” – şi vorbesc.

Şi fiecare

se îndeamnă

cu câte o ţigară

tovarăşă de gânduri şi drum

deşi aroma

e iute

şi ama

SOLDATELE

Mai rotofeie,

mai subţiri,

mărunte,

brune

ori roşcate,

au pasul hotărât

şi sigur

şi le stă bine

ca soldate.

Instrucţia

nu seamănă a rock.

Pe umăr

arma

nu e joacă.

Din noapte,

zi –

au învăţat

să facă

şi de primejdii

nu le pasă.

Pe-un timp,

răsfăţul mamei

a rămas acasă

şi flecăreala

e ceva mai rară,

au taine

şi-ndrăzneală multă

şi deseori,

supuşi,

băieţii

de ordinele lor

ascultă.

Aşa cum sunt

mi-s dragi

şi mă amestec

printre ele

şovăitoare şi neîmpăcată,

că-i prea tîrziu

şi nu pot

în rândul lor,

măcar

o zi,

soldată…

SOLDATUL MEU

Soţului meu, Iosef

Nu-i prea uşor

ca după

ani şi ani

să fii din nou

în haina militară,

să porţi

pe umăr

arma grea,

bocanci

şi să veghezi

sub arşiţa de vară.

Dar nu te plîngi

şi nici nu-ţi încolţeşte

sămînţa gândului

la dezertare.

Puterile

încerci să ţi le-aduni

şi datoria-ţi faci

ca fiecare.

Te ştiu călit –

dar

ca femeie

tremur,

şi-aş vrea-n aceste clipe

să m-alătur

ţie.

Să-ţi pot fi

sprijin

şi părtaşă,

soldatul meu

cu tâmplă argintie…

OSTĂŞEŞTE

Rücksackul

câte mai ştie

şi câte mai are:

rufe murdare,

nisip

şi sudoare,

tranzistor,

reviste, ziare…

Poate

c-aşa-i ostăşeşte,

cu toate

de-a valma.

Pe-un umăr

e arma,

pe frunte,

tăcută,

se-ntrezăreşte

o proaspătă cută…

Ţigara

o soarbe adânc,

pe-ndelete

şi-n fumul dulceag

şi-argintiu

trecute-ntâmplări

se şterg

şi se scriu…

Paşii

se-ndeamnă

spre-acasă

şi asfaltul ating

într-un zbor.

Pârjol

e-n amiaza sub soare

şi buchetul de flori

pentru mama

de mult

se vrea

slobozit

din a mîinii

strînsoare…

LA RECRUTARE

Tinerii par

căpriori îndrăzneţi,

încercuiţi într-un ţarc

de plasele nerăbdării.

Îşi încearcă forţele,

ca înainte de salt,

adulmecând necunoscutul,

de dincolo

de perdelele zării.

Din punctul acesta,

de la răscruce,

nu se ştie,

care şi încotro,

o să apuce…

Unii – se visează eroi

pe trena de valuri

din Mediterană,

ori, defrişînd un petec

din sterpul pămînt,

tămăduindu-l ca pe o rană.

Alţii – ascund

sub câte-un zîmbet fugar,

muguri de teamă.

Datoria

e însă una la toţi.

Armata îi cheamă.

Părinţi şi copii

risipesc, între ei, glume,

discuţii banale,

împărţindu-şi fără să vrea

îngrijorarea

în părţi egale…

Porţile cerului sunt larg

deschise

pentru cutezători.

E prezentă

şi marea ispită

de a ajunge ostaş

în unităţi de elită…

Furtuni de frămîntări

şi de vise.

Unele-n zbor,

altele, poate, ucise.

Aici, însă, e startul

Piatră de grea încercare

şi pentru foştii ostaşi –

astăzi

părinţi

şi pentru tinerii, încă, copii –

strînşi împreună

la recrutare.

Mereu alţii iau startul.

Noi salbe

de nopţi nedormite

pentru neobositele mame.

Alte examene de maturitate

cerute de viaţă.

Şi tinerii, n-au temere,

– învaţă.

ŞTIRI…ŞTIRI…

Ţipete de sirenă, ambulanţe

în goană…

Sfredelul durerii,

scormoneşte, iarăşi

nevindecată rană.

Un alt atentat…

Sub ce formă şi unde,

îndată se află

prin imagini şi unde.

… Se numără morţii,răniţii

– evidenţă dureroasă, amară –.

Noi ceilalţi

rămânem pe dinafară

întregi,

neatinşi,

perpelindu-ne, doar,

pe cărbunii durerii

răscoliţi

şi aprinşi…

… Peste care din case-n

această clipă

moartea-şi înfige

smolita aripă?

Cine-s orfanii?

Cine e văduv?

Cine şi-a lăsat

cu inima-n ţăndări

părinţii?

Cine-i mireasa rămasă

văduvă?

Care e mama care-şi duce la

groapă pruncul?…

îndată, se află,

prin imagini şi unde…

………………………………..

Ştiri…ştiri…

ce ne otrăvesc sufletul

până la măduvă…

MESTECĂ GUMĂ SOLDAŢII…

Mestecă gumă soldaţii apatic,

fără baloane şi zgomot

cu zâmbetul strepezit

între dinţi.

Au devenit dintr-odată

mult prea cuminţi.

Pe chipuri durerea,

le-a altoit ciudate contururi

încolţurate

şi dure

cum sunt şi colinele sure,

acolo,

pe pământul liban. Puful

din bărbi e în vraişte, cuibul

inimii,

mic,

neliniştea-i ciupeşte de umeri

şi-i scutură

de parcă e frig.

… Golul acela… de lângă… şi

Cel de alături de Lior…

şi mestecă gumă soldaţii cu

toate-amintirile lor…

în tainiţe, întrebarea vitală

roade adânc şi persistă….

… la câţi eroi, fără voie,

s-a ajuns

pe-a istoriei listă

si care din noi este oare la

rând?…

DERUTĂ

Pâlcuri de porumbei în

derută, –

se învolbură printre

dărâmături si ruine

gângurind în răstimpuri,

parcă-a ruşine,

că-s purtători, fără rost, ai

crengilor de măslin…

Lumea ia foc!

Galilu-i

Sub pârjol de katiuşe.

Libanul

din rărunchi zdruncinat.

Pământu-i ascunde în pântec

cuiburi

de arme si ură,

iar spinarea martirizată de

arsură

poartă mulţimile disperate-n

exod.

Apocaliptic, văzduhul e-n

clocot.

Moartea trage de clopot

şi omenirea, deoparte,

contemplă,

fără să pună teroarei

frâu.

Pâlcuri de porumbei în

derută…

se-nvolbură printre nouri de

fum…

Cine, cu ce îi ajută? Nimeni

n-are vreme de ei!

Aripile

li-s arse, rănite, –

fraţi

sfârtecaţi.

Naivi, se-avântă,

totuşi să zboare,

dar nu mai ştiu încotro…

Continue reading „Irina AIRINEI: MARIA GĂITAN MOZES – ISRAEL, LIMANUL CU DRAGOSTE” →

Cleopatra LORINȚIU: MARIA GĂITAN MOZES – ISRAEL SUB CUPOLA CERULUI / ISRAEL UNDER THE DOME OF HEAVEN

Poezia care ajunge la sufletului celui ce o citește, sinceritatea și limpezimea destăinuirii unor gânduri și emoții, fac din poeziile alese în această antologie, o probă de onestitate poetică și civică. Iată-mă așa cum sunt, pare a spune poeta Maria Găitan Mozes, aceasta a fost viața mea, cu bune și cu mai puțin bune, mi le-am asumat pe toate și așa am străbătut aproape un secol de istorie, o viață marcată de apartenența sufletească la aceste două țări: România și Israel. În prima, a cărei limbă maternă m-a format, am ajuns în clipa dramatică a războiului, ca refugiată din Basarabia.

În a doua am ajuns prin propria alegere, aici trăiesc și azi și îi sunt recunoscătoare. Le iubesc și le respect pe amândouă. Nu am așezat între ghilimele această spunere pentru că, de fapt, nu poeta a rostit-o, ci asta am înțeles eu că ar vrea dumneaei să spună prin opera ei literară. Franchețea cuceritoare, ritmul suplu al versului, seninătatea ei în fața încercărilor vieții fac casă bună în poezii limpezi, clare, cu exprimare adeseori succintă, esențializată și potrivită cu exprimarea în limba ebraică. Într-o superbă caracterizare, aș zice chiar inegalabilă prin felul de a păstra măsura vorbelor, Zoltan Terner scrie: „Ne oferă o mirabilă lecție despre cum poți îmbătrâni frumos.(…) Ceea ce definește întâi de toate superba personalitate a poetei este insolita îngemănare între dârza verticalitate morală și delicatețea sufletească. (…) Prin scrisul ei, Mărioara Găitan ne aduce o adiere de bunăstare sufletească.”

Aș adăuga că un fel de rapel peste timp și spații transpare din întrebarea „Cine-s eroii?” evident sub impresia puternică a istoriei Statului Israel însă poezia duce cu gândul și la drama războiului de eliberare a României de sub ocupația fascistă. Căci tema eroismului și a sacrificiului personal este nuanțată și prin tema celui care supra-viețuiește, rămâne, prin tema martorului ocular marcat de durere și traumă, în fine, teme universal umane, temele luptelor pentru independență și păstrarea identității ființei naționale. Cele care nu se perimează niciodată. Când ajunge poezia la sufletul cititorului, mai cu seamă atunci când ea e tălmăcită în alte limbi? Tocmai atunci când atinge struna universală, general umană, când trece din emoție, prin meșteșug liric, către mesaj artistic umanist.

De fapt în biografia poetei au fost de toate: și război și refugiu, și sărăcie, luptă pentru supraviețuire, și speranță, mereu luat totul de la capăt, și stăruință, dragoste pentru inocența copilăriei căreia i-a dedicat mult din scrierile ei, și nespusă tandrețe de rememorare pentru companionii ei de la Școala de literatură Mihai Eminescu din anii ’50 ai Bucureștilor, creație instituțională a epocii dar de care nu se poate face abstracție tocmai prin valoarea incontestabilă a unor nume care s-au afirmat acolo, și muncă asiduă de redactor, iar mai apoi începuturile unei noi vieți în Israelul care i-a deschis o altă viziune dar a și lăsat-o ca în adâncul inimii să scrie în românește. O viață de om marcată de prietenii literare, doldora de amintiri, din care, cu aceeași neschimbată blândețe și modestie, Maria Găitan Mozes ne împărtășește și prin această frumoasă antologie.

––––––––-

Cleopatra LORINȚIU

12 decembrie 2020, Tel Aviv

***

Poetry that reaches the soul of the reader. The honesty and clarity of the revelation of some thoughts and emotions make the poems chosen in this anthology, a test of poetic and civic honesty. Here I am as I am, seems to say the poet Maria Găitan Mozes, this was my life, with good and with less good, I assumed them all, and so I went through almost a century of history, a life marked by the soul belonging to these two countries: Romania and Israel. In the first, whose mother tongue formed me, I arrived at the dramatic moment of the war, as a refugee from Bessarabia.

Continue reading „Cleopatra LORINȚIU: MARIA GĂITAN MOZES – ISRAEL SUB CUPOLA CERULUI / ISRAEL UNDER THE DOME OF HEAVEN” →

Irina AIRINEI: Interviu cu Maria Găitan-Mozes – Amintiri despre Școala de Literatură „Mihai Eminescu”

Irina AIRINEI: Care sunt primele amintiri din viața poetei Maria Găitan?

Maria GĂITAN-MOZES: M-am născut în Basarabia și am venit în România în 1943. Am învățat primul an la Chișinău la o școală de educatoare și norocul a fost că toată administrația școlii a fost transferată în România. Dar, în România, am venit la… nimeni. Noroc că am găsit un consătean care m-a găzduit și, după aceea, când a început școala, internatul a fost casa mea. Mai aveam doi frați în România. Am terminat școala în ꞌ49. Cât am fost în școală am trăit sub pavăza unei evreice minunate care era directoare și care ne-a cazat undeva în spatele școlii pentru a nu fi găsite și trimise înapoi. Tata era mort deja. La terminarea școlii m-au trimis la una dintre primele gospodării colective, Livedea, ca educatoare la grădiniță și acolo eram vizitată de oameni politici, scriitori, pictori, muzicieni. Și, într-o zi, a venit acolo Veronica Porumbacu. Unde s-o găzduiască? La mine. La urmă, poeta mă întreabă: „Dar cine îți face materialul didactic pentru copii?ˮ La care eu i-am răspuns: „Eu singură îmi fac materialul,în special poeziile. Am trimis și la concursuri, am început să fiu premiată.” Veronica Porumbacu mi-a citit versurile. O poezie a mea a fost publicată în Viața Românească.

Irina AIRINEI: Efectul era previzibil…

Maria GĂITAN-MOZES: Într-adevăr, am fost trimisă să fac parte din prima promoție a Școlii de Literatură și Critică Literară „Mihai Eminescu”, școală care urmărea educarea în spirit comunist a viitorilor scriitori și critici literari meniți să creeze „literatura nouă” în Republica Populară Română. Școala de literatură oferea condiții materiale foarte bune într-o perioadă de penurie generală impunându-ne nouă, elevilor o disciplină aproape cazonă și o adevărată cenzură asupra minții și vieții fiecăruia dintre noi.

Irina AIRINEI: Considerați școala un rateu, așa cum o definește un cercetător?

Maria GĂITAN-MOZES: Deloc! În primul rând, în școală se prefigurau talente care vor deveni scriitori de valoare, oameni cunoscuți. Aurel Rău, Victor Felea de la Iași, Dumitru Ignea, Geogeta Sauciuc, viitoarea soție a lui Ion Istrate, Mira Iosif, Fiduș, Carol Isac și Ion Țârnu, critic, S. Damian, Paul Anghel, Ștefan Iureș, Ilie Purcaru, Ștefan Bănulescu, Cernescu. Eu venisem de la Livedea la Școală în prima promoție în care mai erau Olga Tudorache, Aneta Argint, Dumitru Hâncu. Proveneau din diverse domenii, zidari, țesătoare, eu eram educatoare… Talentați toți. Și acolo, profesori i-am avut pe domnul Gafița, pe domnul Andrei Strihan, pe Silvian Iosifescu. Iar școala era condusă de Petre Iosif. La Școala de Literatură era un entuziasm de nedescris… școala a fost un lucru foarte bun și a adunat oameni de mare talent. Georgeta Horodincă, bunăoară, era prietena mea. O constelație de talente pe cerul literelor românești s-a născut aici.

Ne întâlneam cu Sadoveanu, cu Jebeleanu, cu toți marii scriitori care fuseseră chiar în vizită la Livedea… La internat nu aveam voie să citim decât literatura permisă de autorități. Studiam foarte multă literatură rusă. Dar și foarte mult marxism. Cu Ștefan Bănulescu am fost prieteni, cu soția lui de asemenea. Sadoveanu venea la școală. Aveam ca profesori pe Andrei Strihan, pe Silvian Iosifescu, pe Galina Maievska, excepțională profesoară de rusă. Eu nu cerusem să ajung la Școala de Literatură, eu am fost adusă.

După terminarea școlii, pentru mine a început un alt episod dificil, nu aveam loc de muncă nicăieri. Cei de la Uniunea Scriitorilor au realizat că mă luaseră din învățământ unde avusesem un loc de muncă. Au vrut să mă trimită să lucrez în presa de la Bicaz. Nu puteam merge, deoarece frații mei erau în București. M-au trimis la „Albina”. Am intrat pe un post administrativ la „Tânărul Scriitor”. Eu, fiind din Basarabia, nu puteam fi angajată permanent. Traian Iancu, colegul meu, încerca din răsputeri să mă ajute. El m-a ajutat să obțin și casă în București. Cu Aurora Cornu aveam o relație de prietenie, ea lucra la „Viața Românească”, eu la „Tânărul scriitor”, în aceeași clădire.

Continue reading „Irina AIRINEI: Interviu cu Maria Găitan-Mozes – Amintiri despre Școala de Literatură „Mihai Eminescu”” →

Maria GAITAN-MOZES: Dăinuiri (poeme)

RUGĂ

O, Doamne- ajută-mă să dăinui,

Să nu mă bat cu pumnu-n piept,

Atunci când pasul, dintr-o mie,

Îmi este doar o dată, drept…

ÎMPĂRŢEALA

Pâinea

ne-a fost dăruită…

Dar –

era una,

era mică,

şi trebuia împărţită

în prea multe

felii,

şi dacă s-ar fi putut,

să rămână

ceva

şi pentru mâine…

Urmăream împărţeala

înfriguraţi,

aşteptându-ne rândul

la cei câţiva dumicaţi

la care râvnea,

costeliv,

şi un câine,

cu ochii lui întrebători

şi blânzi,

dându-ne târcoale

la fiecare.

Cu toţii eram

la fel de flămânzi

şi nimeni

n-a rămas fără parte.

Numai mama,

tot socotind şi iar socotind,

s-a retras tiptil

deoparte,

păstrând în căuşul palmelor

doar aroma

şi căldura pâinii rotunde…

MAME ŞI… PĂSĂRI

Căldura cuibului şi

puii de pasăre

nu-i jindui.

Vieţi, – vieţii,

– asta e legea –

ce-o mamă

poate

dărui.

Continue reading „Maria GAITAN-MOZES: Dăinuiri (poeme)” →

Hedi S. SIMON: Maria Găitan-Mozes – Identitate, gânduri, simțire, muzică

Cel mai recent volum de versuri ale Mariei Găitan întitulat sugestiv „Identitate” este o dezvăluire, un răspuns la o întrebare. Cine este de fapt „doamna Poezie” creată în întregime din gânduri înțelepte, din simțire profundă, din iubire pentru toți și toate, îmbrăcând întregul conținut în versuri lirice de o minunată muzicalitate. De obicei, se spune despre un artist că s-a format din muncă și talent. Adevărat, multă muncă, un dram de talent care se șlefuiește precum diamantul în cursul unei vieți de om. La poeta Maria Găitan -Mozes însă vom găsi elemente în plus.

La început a fost suferința: o copilărie strivită de război, părăsirea casei părintești pentru a ajunge din Basarabia în România, singură, despărțită de mama și de orice om apropiat.

Ani petrecuți într-un internat în mijlocul unor copii străini, cu care împărțea în egală măsură foamea și mizeriile vieții. Pe unii un asemenea început de viață îi distruge psihic; pe alții îi călește, transformându-i în oameni capabili să țină piept tuturor greutăților. Printre aceștia se numără și poeta noastră, care a învățat să reziste, să acumuleze răbdare și să meargă pe calea cea bună, chiar dacă deseori drumul era împotriva vântului.

Primul succes al ei a fost desigur intrarea la o școală pedagogică unde se formau cadre destinate a educa copii de vîrstă preșcolară. O învățătoare de grădiniță care iubește copiii și înțelege suflețelul fraged al copilului, este de neprețuit în orice instituție de învățământ. Dar aceste calități s-au dovedit tot atât de binevenite, când tânăra educătoare scria povestioare și poezii pentru micii ei elevi. De aici s-a tras și norocul unei descoperiri fericite a talentului ei, care a condus-o la Școala de literatură „Mihai Eminescu” din București, pe care a și absolvit-o cu succes alături de alți tineri talentați și norocoși. Deoarece această școală a funcționat doar pentru o singură serie, după care s-a desființat (din rațiuni „superioare” neânțelese și până în prezent) Dar Maria Găitan era deja cunoscută și apreciată de iubitorii de frumos, mai puțin poate din partea autorităților. De ce erau deranjate autoritățile? Poate fiindcă era basarabeancă, ceea ce însemna pe atunci că era „venită din Republica sovietică Moldova”… Ulterior i s-a mai adăugat încă un păcat, datorită faptului că devenise soția unui evreu. Prin urmare, era nevoită să suporte persecuții subtile, deși nu destul de subtile încât să nu-i provoace suferințe. Soluția s-a găsit în plecarea familiei Mozes în Israel. Poeta recunoaște că în ciuda tuturor greutăților de început de drum, ea a găsit în Israel un loc cald, o patrie unde s-a simțit însfârșit binevenită. Abia aici a înflorit adevăratul ei talent, aici a scris poezii și proză, iar tematica cărților Mariei Găitan se întoarce mereu la prima dragoste, acea pentru copii. Căci în afară de volumele dedicate în întregime copiilor, cum este și minunatul volum pentru cei mici întitulat „Copii, jocuri, jucării” cu o superbă ilustrație semnată de Clelia Ottone, ca și coperta datorată doamnei Ioana Toff, chiar și volumele dedicate celor mari, conțin neapărat câteva poezii rezervate copiilor. De pildă, în volumul „Asta sunt” născut în primăvara anului 2016, la Editura Familia, vom întîlni între versurile cu tematică profundă, actuală, uneori chiar dureroasă, o presărare ca o înviorare a sufletului cu câte o poezie dedicată celor mici. În poezia „Joaca” scrisă pentru proprii nepoți Rinat, Ianiv, și Coby, aflăm că: „Ei mă cheamă/ și mă vor/ Parc-ar vrea/ să-mi lecuiască/ aripa copilăriei/ ce mi-a fost/ rănită-n/ zbor// ”. Tot așa în „Identitate” revine portretul superb al unei fetițe – „ghemotoc” – cu zulufii ei în vânt, frământată-i de un gând”.

Sau în poezia „Dorința” – o fetiță care-și dorește cu ardoare o păpușă, admirând-o de la distanță, într-o vitrină: „Și câtă asemânare/ între ele/ Cu același păr/ în valuri/ auriu/ rochița albă, înfoiată// . S-a îndârjit/ și vrea pe loc/ păpușa, iar dacă nu, -/ o soră-adevărată!// ”.

O altă temă la care poeta revine dureros în poeziile ei este nostalgia și dorul după mama ei de care a fost despărțită. Din cauza împrejurărilor vitrege ale războiului, sărăcia, sacrificiul mamei, toate aceste sentimente fiind redate cu asemenea forță reală, încât îl obligă pe cititor să se întoarcă în timp, la propriile sale amintiri dureroase. În „Comori mărunte”: „Un șervețel/ îngălbenit/ cu ciucuri roșii/ și înfloritură fină/ dar/ al mamei/ mamei mele/ stă împăturit și-acum/ cu naftalină.// Mi-a fost dăruit de mama/ mie,/ când aveam/ încă pistrui pe față/ și o costiță lungă, aurie…// ”. Poezia „Împărțeala” ne arată fața hâdă a războiului, foametea, lupta mamei de a-și menține în viață copiii: „Pâinea/ ne-a fost dăruită…/ Dar/ era una,/ era mică/ , și trebuia împărțită în felii,// …”.

Tematica creațiilor doamnei Găitan-Mozes este atât de vastă, încât poate fi cuprinsă doar într-un studiu mult mai profund decît aceste modeste note de lectură. Amintesc doar descrierile minunate ale naturii, care transportă cititorul în lumea visului despre frumuseți nevisate: „Abia a dat în geană/ primăvara,/ și crengile subțiri, fragile,/ și-au pus podoaba feciorelnică/ pe umăr// ” sau a senzațiilor aproape fizice a atingerii picăturilor de ploaie într-o zi toridă de vară. Poeziile exprimând devotament și recunoștință pentru această țară, devenită patria poetei, constituie o parte însemnată a volumului „Identitate” ca și cele scrise cu atâta dragoste și admirație față de ostașii Tzahal care apără țara și viața cetățenilor. Printre acestea se numără și minunata poezie închinată soțului ei, care s-a înrolat ca rezervist, deși îi venea destul de greu la o vârstă ceva mai matură să facă față îndatoririlor. („Soldatul meu”). Poeta a închinat multe versuri minunate amintirilor intime despre viața la țară din copilărie și truda părinților pentru întreținerea familei; întălnim deasemenea probleme de actualitate politică de la noi și din lume, mai ales setea după liniște și pace.

Totuși mai există un subiect care în nici un caz nu este pe ultimul loc în opera Mariei Găitan-Mozes, din contra, este în miezul tuturor problemelor, fiind punctul de sprijin în viața aceste femei curajoase, gingașă și modestă. Mă refer la marea dragoste între ea și soțul ei z.l., care a părăsit-o după mai mult de 50 de ani de conviețuire minunată, în timp ce ea mai scria la ultimul volum „Asta sunt!”. Pentru iubitul ei unic de o viață s-au născut cele mai frumoase versuri de iubire. Nu numai în cartea despre care vorbeam astăzi, ci și în toate celălalte, mergând înapoi în timp. Voi cita câteva dintre acestea „Soldatul meu”: „Nu-i prea ușor/ ca după/ ani și ani/ să fii din nou/ în haină militară,/ să porți pe umăr/ arma grea,/ bocanci/ și să veghezi sub arșiță de vară./… Te știu călit-/ dar/ ca femeie/ tremur,/ și-aș vrea -n aceste clipe/ să m-alătur/ ție. Să-ți pot/ fi sprijin/ și părtașă/ soldatul meu/ cu tâmplă argintie//”. „Ca un râu”: „Îmbrățișările/ ni-s calde./ Inimile/ în schimb/ ne sunt fără frâu/ și lăsăm iubirea,/ înainte, să curgă,/ limpede. liniștită/ ca o apă/ de râu//”. „Pentru clipă”: „Nu mă lăsa,/ singură,/ singurătate/ Adaugă într-una/ vreascuri de amintiri/ ca să-mi rostuiesc,/ rugul,/ să fiu gata/ pentru clipa/ care-mi va mistui/ sufletul/ și trupul/”. „Reper”: „Drumul în doi/ a fost frumos și ușor/ avându-ne -inimile-ca una/ iar umerii, când au dus poverile, obosiți,/ au avut bucuria mângâierilor/ întotdeauna/”. Și însfârșit „Resemnare”: „N-am avut încotro;/ ne-am supus rânduielii dar/ mi-e greu să dezleg legile logicii,/ firea,/ când din viață/ a fost neașteptată/ răpirea… omului meu drag./ Întrebări, lacrimi amare/ se adună/ în așternutul de resemnare/ în care/ clipă de clipă,/ încerc să mă ascund//”. Fără alte comentarii, frumusețea și gingășia sentimentelor exprimate în vers, se dezvăluie de la sine. Continue reading „Hedi S. SIMON: Maria Găitan-Mozes – Identitate, gânduri, simțire, muzică” →

Paul LEIBOVICI: Bijuterii

Despre omul-poeta carea a răzbătut în cele mai intolerente vremuri și a ajuns pe pămîntul Sfânt –MARIA GĂITAN-MOZES –s-a scris și se va scrie peste ani. Poezia acestei Doamne nongenare are valoare literară și estetică cît și o conturare particulară. Arta poetico-estetică a versurilor din culegerea ,,IDENTITATE,, este universală, modernă și estetică; un volum care e un corp distinct. Poeziile pe care le-am citit și recitit – din scoarță în scoarță – conțin subiecte izvorâte din actualitatea epocii trăite cu intensitate. În același timp numeroase creații le consider de valoare literară atât prin conținut, estetica cât și prin modestia exprimărilor poetei. Adevărate bijuterii cu valori reale-universale. Doamna Maria Găitan-Mozes, poeta care ne-a dăruit, nouă lectorilor, iubitorilor de poezie autentică cartea ,,IDENTITATE,, a cărei conținut constă din 75 de perle. Desigur, valoarea socială și estetică, care odată cu trecerea vremii, rezistența lor, frumusețea, limpezimea se dovedesc înscriidu-se în marea colecție a ,,adevărului denetăgăduit ,,.

O primă cunoștiință cu distinsa poetă, n-am realizato personal ci prin intermediul prietenului meu istoricul Dr. Șlomo Leibovici-Laiș. Fixasem o întîlnire, care trebuia să aibe loc în biroul de pe Alenby, la orele amezii. Eram c-am pe la jumătate drumului cînd am primit un telefon :-sînt foarte ocupat ,vino peste o oră;servește o cafea între timp și voi reveni cu chemarea. Cînd am intrat în birou ,privirea lui Șlomo era răvășită,foile manuscrisului frumos așezate într-un dosar pe care scria,,POEZII în traducerea…La drept vorbind ,nu cunoșteam această nouă pasiune a sa ,,poezia,,.Desigur privirile s-au întîlnit .El a zîmbit ,ghicindu-mi gîndurile,întrebările.

-Poeziile din fața ta sunt ale unei ola Hadașa …d-na Maria Găitan-Mozes…la care adăugă: citește !!

Anii au trecut …la o Adunare a scriitorilor am avut onoarea și plăcerea de a fi prezentat de către răposatul Saul Carmel –Președintele Uniunii Scriitorilor de limbă română ….și de atunci o tot lecturez această frumoasă, curgătoare poezie.

Poeta deține o biografie –îmi permit să o denumesc ,,multi coloră,, care străbate atât prin locul de unde a pornit-o Basarabia, trecînd prin locul unde s-a afirmat ,,dentîia-și dată,, București,, și alăturăndu-se soțului z.l., trăind pe pămîntul sfânt al ISRAELULUI. A pornit-o dintr-un sat basarabean, unde a cunoscut viața grea, aspră încă din copilărie, dar și frumusețea cântului sătesc, autenticitatea exprimării limpezi ca și apa pârâului care trecea lină, strălucitoare prin sat.

A ajuns la Bucureștiul anilor comunismului studiind la ,,Școala de literatură,, avînd colegi și profesori de valoare literară. Iar tânăra Maria, avînd harul poeziei s-a afirmat. Secretul identității personale îl descoperi din prima pagină ,,gata de zbor-cu aripi și vise,,. Cu ele îndrăznesc să mă avînt ….O primă lansare ,,din zbor,, s-a datorat poetei Veronica Porumbacu, care descoperindu-i talentul, sclipirile unei poete autentice și originale, a încurajat-o publicându-i primele versuri. …Și uite așa, treptat, treptat poeta de o modestie proverbială descoperă ,,portocalii din livezi / și nisipurile –ncinse. A pășit optimistă căci: ne-a rîs /cerul albastru/ și copii la fereastre (Împreună). Perechea Mozes au cunoscut viața de olimi hadașim ca mulți dintre noi. Optimismul, munca și credința se reflectă în poezia ,,Voit,,: îndrăznesc să mă chem /și să fiu ./Și m-alătur /voit/ de neamul tău/ISRAEL…

Citind și recitind cele 150 de pagini ale culegerii de versuri care constă în 75 de titluri, am impresia recitirii, cu fiecare poezie a unei povestiri a vieții bogate pline de hârtoape dar și de satisfacții. Continue reading „Paul LEIBOVICI: Bijuterii” →