Poezia domnului Mihai Păcuraru nu este mimesis, nu este deloc mimare și nici simplă versificare în stil clasic sau modern.

         Mărturisesc faptul că m-a atras titlul acestui volum, care însă a zăcut câteva luni pe birou, fără să înțeleg de ce. Dar, deschizându-l și citind, am înțeles. Versurile nu ne transmit de la început mesajul. Trebuie să te lași cuprins de text ca să poți trece dincolo de acesta, în căutarea sensurilor.

         Titlul conține imagini abstracte, greu de surprins cu privirea sau chiar cu imaginația. Putem totuși decodifica o stare de bine, de încredere a poetului în sine însuși. Volumul are trei capitole, fiecare cu titluri la fel greu de decriptat: a) Zbor într-un ochi de vultur; b) Puzzle aleatoriu; c) Ușa din întunericul verde.

Întregul volum are un stil singular, care m-a dus cu gândul la nedescriptibilul Ion Barbu. Aceasta deoarece, poezia domnului Păcuraru este una ermetică, de tip analitic, ale cărei sensuri se cer descifrate, lucru vizibil chiar din titluri:  Ca un porumbel în gura unui șarpe; De la tălpile pământului; Rachete de îngropat dansul; Roșu de leagăn, roșu de plecare, Clovni de cuvinte, Copil alăptat de anotimpuri, Un pescăruș țipă numele tău; Rachete de îngropat dansul, etc.

         Desigur, am încercat să înțeleg mesajul.

         În centrul volumului se află trei strofe dedicate lui Alain Bosquet, poet și prozator francez al sec XX, care i-a fost autorului „un reper în poezie”, după cum ne-a mărturisit. Din cele „Trei poeme de inimă și creier” putem desluși care este scopul poeziei domnului Mihai Păcuraru: să cerceteze, să caute „jarul rece” „ce îl ridică în căușul din inimă/ aproape de creier, într-un mic/ joc nebunesc de-a poemul și poetul”.

         Tot din aceste versuri putem reconstitui câteva tușe de portret care vor fi întregite pe parcursul volumului. Poetul se definește a fi un luptător prometeic, încrezător în zborul și misiunea sa. De aceea, mărturisește „Voi mai scrie în secunda ca un balon/ ridicat de la pământ în mine/ eu fiind infinitul și piatra/ pe care am însemnat/ anul lui Prometeu devorat de vultur”.

         Căutând noi indicii ale eului poetic, vom găsi destul de multe versuri în care Mihai Păcuraru se dezvăluie. Nu o face în mod direct. Imaginile sunt insolite, iar uneori, „versul liber rupt”, după voința autorului, care caută sensuri, supunând cuvintele .

         În „Regizor de lacrimi”, ca și în toate textele, de altfel, găsim elemente stilistice, pe măsura sensurilor ce se cer descoperite: metafore încifrate: simfonie ce-mi strânge trupul/ număr inventând cifre pentru fiecare arcuire); epitete în repetiție: lacrimi albe de copil, lacrimi albastre de tânăr, lacrimi verzi, galbele și mov…;. comparații: căldare imensă cât o poftă; saci grei în spinare ca animale.

         De menționat că scopul propus de poet în versurile sale este „facerea nefăcutului”, iar acest lucru ne duce cu gândul la necuvintele lui Nichita Stănescu. Căci poetul se transformă într-un căutător de porți închise, într-un cercetător care analizează toate lucrurile pentru a le descoperi adâncul. Tocmai de aceea, în versurile sale predomină substantivele și verbele.

         Timid dar categoric, domnul Mihai Păcuraru se vede nu doar un regizor, ci și un Pygmalion care are în el dorința de re-creare a frumosului. De fapt, este dorința autorului de a reconstrui lumea, de „a atinge neatinsul”.

„Am vrut să creez o imagine cât un zgârâie-nori/ și dimensiunile ei să cuprindă treptat iarba, / albinele, copiii, lunecând pe propriile vârste/ femei și bărbați, uitând de sentimente, cu/ dorința unui eden cât o curte de țară, cu pomi/ de dorințe prin care se joacă îngerii de-a v-ați ascuselea (…) Și-ncet, prin balada cu ninsori, am trasat/ un contur pe un bloc desprins din munte,/ unde marmura cântă în mâinile mele-/ vers răscolit pe o coală ninsă de hârtie.” (Pygmalion)

         În această re-creare, volumul „Verde Traversând Amiaza” aduce în fața cititorilor universul, lumea și viața însăși, așa cum sunt surprinse în viziunea pătrunzătoare a domnului Mihai Păcuraru.

         Fiind o poezie de cunoaștere, cititorul are nevoie mereu de decodificarea textelor. Deși versurile par greoaie, până la urmă, înțelegem că greutatea lor este dată de adâncimea semnificațiilor. Acest lucru te atrage, te obligă la analiza lor și la descoperirea semnificațiilor vizate de eul liric.

         Lumea este, astfel, un cerc, „un dans de spirală și zvâcnirea pământului”, „o croială de timp/ dăruit, mișcare de dans larg cu brațele deschise/ spre micul infinit de la tine până la Adam”. (Cerc) Excelent este descrisă și în poezia „Bâlci”. Lumea este înfățișată aici prin elemente, simboluri care sunt luate din toate domeniile existenței: miticul, atmosfera, domeniul militar, jocul, natura, universul ființelor: „Călușei, tiribombe, păpuși trase de sforile/ vieții, femei cu barbă și fără, tăvălite prin grâul înflorit,/ înghițitor de săbii pierdute în lupte cândva,/ oglinzi, în care te vezi, te tot vezi, până ce/ nu se mai zărește prin pâclă/ decât muntele urcat odinioară de Sisif”.

         Foarte multe texte prezintă natura și viața omului, surprinse în imagini și figuri de stil la fel de profunde. „Viața e focul și fumul de/ pe dealuri, aprins continuu, /veritabil incendiu planetar./ focul este viața, viața este focul,/ aprins șarpe ce mistuie lacom copaci,/ (…) Banală înșiruire primită de moartea jucăușă,/ ascunsă de altă apă adusă spre a/ încinge jocul pătimaș”. (Ca un porumbel în gura unui șarpe)

         Comparația din titlul de mai sus acceptă coexistența binelui cu răul, așa cum, de altfel, este însăși viața. Pe de altă parte, titlul împinge inspirația poetului departe de lumea obișnuită. Prin ea, putem spune că eul liric tinde să reconstruiască, în viziune proprie, eternitatea universului. Scriptura conține, în cest sens, cunoscutul verset: „Fiți înțelepți ca șerpii și fără răutate ca porumbeii.” Sunt două ființe din zona necuvântătoarelor, a căror asociere poate primi multe semnificații. În creștinism, porumbelul semnifică pacea și bunătatea omului, pe când șarpele viclenia și instinctul de apărare. Asocierea lor de către poet simbolizează focul, arderea, scurgerea însăși a vieții, cu bune și cu rele.

         Viața are și alte semnificații în poezia domnului Mihai Păcuraru. Este „un joc de la naștere/ până la săgețile în care ne înfingem trupul” (Vezi cum ne jucăm), dar…este și un etern „exercițiu cu zero”: „Lumina plus întunericul au semnul/ egal cu obscuritate./ Obscuritatea înmulțită cu întunericul/ multiplică felinarele sparte/ pe cărarea presărată cu cioburi / de gânduri (…)/ Dar, dacă voi scădea prăbușirea / din zborul scurt, topit, / totul este egal cu zero.”( Exerciții cu zero).

         Extrem de interesantă și cu o semnificație amplă, cuprinzând în ea moartea, este definiția vieții în poezia „Treaptă”. „A ajunge la mal nu înseamnă a câștiga. (…) Ți-ai înfipt unghiile în malul Continue reading „Voichița Tulcan Macovei: Mihai PĂCURARU – VERDE TRAVERSÂND AMIAZA, editura ePublishers, București, 2019” →