Am ştiut dintotdeauna că gândurile lui Dumnezeu nu sunt ca gândurile noastre.
Să ne gândim bine. Oare Dumnezeu încape în gândul nostru de toate zilele despre El? Oare să fie aşa croit să se potrivească celei mai bune şi morale – dar şi celei mai slabe – reprezentări a lumii? Adică este El cel care răsplăteşte pe cei „buni”, pedepseşte pe cei „răi”, mă apără de nedreptăţile sociale, mă scapă mai repede de boală, dacă e criză mă scoate mai repede din criză, dacă am examen mă ajută să trec, ca să pot să-mi văd de viaţă etc.? Este El acel mecanic al lumii de la care cerem mereu ca viaţa să fie ce a fost „înainte”, ca să ieşim mai repede din pandemie, ca statul să ne lase în pace să ne închinăm, ca să nu se mai audă de război, ca străzile să fie mai „sigure”, ca lumea în general să nu ne mai pună piedici să trăim…?
Desigur. Dumnezeu se face pentru noi asta, dacă îl înţelegem şi îl formulăm aşa. În iubirea lui generoasă şi liberă, se lasă modelat de noi. Transformat ori deformat de noi. Dar dacă asta dorim de la Dumnezeu şi nu altceva, atunci Dumnezeu a devenit un „gând slab” al minţii noastre. Cel mai slab. A devenit un capăt al dorinţei noastre de a trăi în lume, după fricile şi nevoile ei. Şi dacă a lăsat mintea noastră să-l prefacă în aşa ceva, dintr-o smerenie a Lui, dacă acceptă să discute cu noi în aceşti termeni, nu înseamnă că El s-a identificat vreodată cu aşa ceva. Sau că e de acord cu toate ideile şi dorinţele noastre despre firea Lui. Paradoxul e, însă, că ne iubeşte, şi blândeţea Lui îl face să „pară” de acord cu toate stângăciile noastre despre El, până la a deveni de nerecunoscut.
Fiecare om e liber să-şi croiască propria viziune despre lume. Dar dacă am ieşi, o clipă, din strâmtoarea minţii noastre, şi l-am privi pe Dumnezeu din perspectiva Lui? Dacă am crede despre El ce crede El despre El…? Nu ar fi o ieşire extraordinară în gândul Lui? Nu ar fi o ieşire din eternul „gând slab” al minţii noastre? Căci, în adâncul nostru, dacă suntem sinceri, de acel Dumnezeu slab suntem noi înşine dezamăgiţi, căci îl iubim atât cât răspunde la dorinţele noastre. Un Dumnezeu moral, pe care nu avem cum să-l stimăm cu adevărat, căci nu l-am făcut mai mult decât egalul nostru – sau mai curând mai sub-egalul nostru – care ne reglează condiţiile vieţii. Iar valoarea pe care i-o dăm lui Dumnezeu este valoarea la care ne trăim viaţa. Iar cei care, de pildă stau mereu departe de Biserică şi sunt etern nemulţumiţi de Dumnezeul din societatea noastră, sunt, de fapt, în adâncul lor dezamăgiţi de gândul cel slab al minţii lor. Sunt dezamăgiţi de Dumnezeul cel slab al gândului minţii lor. Şi în dezamăgirea lor fug toată viaţa de El. Când de fapt fug de ceea ce au croit ei înşişi.
O, dar Dumnezeu n-a fost niciodată acest gând slab al minţii noastre. Ce bine că nu s-a potrivit socotelilor noastre. Ce bine că mai există altă Minte pe lume. Şi ce fericire că putem vorbi aşa!
Şi oare cum ar fi gândul „tare” al lui Dumnezeu…? Cum ar fi să gândim „tare” despre Dumnezeu, cu minte de carne, iar nu cu dinţi de lapte? Cum ar fi ca energiile şi zăgazurile vieţii să se verse, deodată, în puterea şi maiestatea lor adevărată? Căci dacă gustăm o dată din Dumnezeul pe care nu l-am încercat niciodată, s-ar putea să ne placă pentru totdeauna… S-ar putea să vrem să nu mai fugim de El niciodată!
De pildă iată. Intrăm într-o zi moştenind toate slăbiciunile ei în venele noastre. Dimineaţa ne trezim setaţi cu ştirile de seara trecută. Ni s-a spus câte s-au întâmplat pe lume. Mai ales câte nu trebuiau să se întâmple. Auzim de crize, de incendii, de restricţii, de planificări pentru viitor, îndulcite de pastile din sport, cultură sau divertisment… Mergem la servici, sau stăm acasă şi ne petrecem ziua muncind, cu conştiinţa tuturor debilităţilor lumii noastre, asupra cărora n-avem putere. Sau asupra cărora ni s-a atras atenţia, poate sub forma unei mici învinovăţiri, ori frustrări de către mass-media, că n-avem putere… Ne mai relaxăm, dar ne relaxăm cu conştiinţa, parcă, că e un respiro îngăduit de mersul general al lumii. O recreaţie dinăuntrul unei neodihne a lumii. Venim acasă cu cumpărăturile ca o mică biruinţă că am mai salvat ceva din neputinţa lumii, şi că, parcă, suntem mai „echipaţi” să înfruntăm mecanismul ei imperfectibil. Seara ni se pare că lumea a fost plină de slăbiciuni şi astăzi, dar am mai corectat ceva din puţinătatea şi dezordinea ei, prin faptul că ne-am făcut treaba bine şi corect, şi am protejat familia prin energiile, lucrurile şi banii aduşi în casă. Ne culcăm uşor mulţumiţi, uşuraţi, dar cărând speranţele şi neliniştile generale ale lucrurilor de rezolvat în societatea noastră: criza, sănătatea, libertatea de mişcare şi altele. Spunem o rugăciune ca Dumnezeu să potolească ceva din toate acestea şi să facă ordinea lumii mai bună de trăit şi de crescut copiii. Dacă auzim de incendii în spital, zicem: „Doamne, apără-ne, să nu murim!”. Dacă auzim de cazul de trafic de copii de la Caracal, zicem: „Doamne, păzeşte-ne copii, fă să nu mai fie aşa ceva”. Dacă vin migranţii: „Doamne, apără-ne de migranţi”. Suntem cinstiţi şi-l rugăm pe Dumnezeu lucruri rezonabile. Nu ne-ar putea învinui cineva că ne trăim viaţa altfel decât cum ştim mai moral şi mai bine…
Dar ce s-a întâmplat de fapt în acest dialog de o zi cu lumea, în subconştientul sufletului nostru…? S-a întâmplat că ne-am rugat după chipul şi asemănarea lumii.
S-a întâmplat că l-a făcut pe Dumnezeu o extensie a crizelor lumii, a slăbiciunilor ei, pe care aşteptăm să le rezolve… Pentru că nici prin gând nu ne-ar trece că Dumnezeu nu se amestecă în ordinea şi justiţia imperfectă a lumii, în mersul lumii „de la televizor”. Ci că El vine cu graţia Lui ca să repare lumea dinăuntrul lumii, lumea sufletelor noastre. Vine să ne vadă liberi de păcat, de fricile şi angoasele lumii, de aşteptările şi de dorinţele după chipul lumii. Vine să ne elibereze de ordinea imperfectă dinafară, pentru ordinea şi frumuseţea lumii dinăuntru. Dar, în mod subtil, mass-media ne-a atras atenţia permanent că toate crizele şi slăbiciunile lumii, sunt, într-un fel… datoria Lui. „Iată”, zice în mod subconştient lumea, „iată toate slăbiciunile lumii. De ce nu rugaţi pe Dumnezeul <vostru> să le rezolve?”. Însă lucrarea e şi mai perfidă, în adâncul ei teologic. În toată această scenetă exterioară a lumii, în debilitatea ei, stă ascuns gândul de învinovăţire al Creatorului însuşi pentru slăbiciunile lumii. Iată câte dezastre pe lume, inundaţii, incendii, oameni pieriţi… Cum a avut grijă Dumnezeul <vostru> de ei? Şi aşa, cu o culpabilizare pe care nici n-o conştientizăm, dar pe care o cărăm în adâncul sufletului nostru, ne ducem şi-L rugăm pe Dumnezeu să uşureze victimele de la incendii, dezastre, cutremure sau împuşcări în masă. Şi simţim o nelinişte ciudată când îl rugăm pe Dumnezeu în felul acesta, parcă altcineva ne-a impus cum să ne rugăm, într-un mod „moral”, care este foarte debilizant, ca o anemie în adâncul venelor noastre… De fapt, prin asta, noi am primit gândul ascuns al lumii că Dumnezeu este „patronul” care a lăsat să se întâmple toate acestea, sau că n-a avut grijă să nu se întâmple sub veghea Lui, şi că… un cap trebuie învinovăţit. În ultimă instanţă, al Lui. Şi de aceea, într-un mod ciudat, ne rugăm cu o nelinişte Lui, imprimată de lume: „Uite, Doamne, ce s-a întâmplat pe lume. Fă Tu ceva. Repară Tu. Uşurează oamenii… dacă poţi”.
Şi prin asta am făcut din Dumnezeu „gândul slab” al minţii noastre.
Un gând de care lumea ne-a făcut uşor să ne jenăm şi să-l rugăm suplicios, cu o conştiinţă că e responsabil, într-un fel, să rezolve. Dacă nu e, cumva, indirect vinovat. Şi-l rugăm cu frică foarte soft, care pluteşte în aer, cu acea culpabilizare morală cu care preoţii erau somaţi, odată, să vină să se roage pentru victimele incendiului din Colectiv. E cea mai fină persecuţie mentală, demnă de rafinamentul tehnologiei şi mass-mediei lumii de astăzi.
Şi Dumnezeu ne vede, tot ne iubeşte, dar nu se potriveşte fricii noastre. Căci ne spune: „Dragul meu, roagă-te ca fiu al Meu care împarţi cu Mine lumea. Care ţi s-a dat s-o iubeşti, milostiv, ca şi Mine. Căci e împărăţia ta şi moştenirea ta. Roagă-te pentru fraţii şi surorile tale să cunoască graţia Mea, frumuseţea Mea colaterală mersului lumii, în timpul suferinţei lor, şi nu te ruga numai să se oprească apa sau să se potolească focul. Nu te chinui să <îmbunătăţeşti> povestea lumii… Roagă-te să fac Eu o poveste de har şi de izbăvire din povestea imperfectă a lumii, lăsând slăbiciunile lumii la locul lor. Neatinse. Lasă ştirile la locul lor. Căci ele îţi spun povestea lumii din perspectiva lumii. Cu un dumnezeu al acelei poveşti. Eu nu sunt dumnezeul acelei poveşti. Eu sunt Dumnezeul care povestesc toate, din nou, de la început…”.
Şi Dumnezeu, prin asta, se arată „tare” şi neatins de slăbiciunile lumii! Nederanjat de întrebările insinuante pe care le-ar pune nişte reporteri de astăzi: „Domnule Dumnezeu creştin, ce părere aveţi de toate tragediile astea…?” Pentru că el nu se potriveşte niciunei încercări a lumii de a-l prinde în cuşca logicii ei, ca fariseii care încercau să-l prindă în cuvânt pe Mântuitorul. Dumnezeu nu se potriveşte gândurilor slabe ale lumii. Ele este gândul cel „tare” şi minunat, din afara lumii. El este gândirea noastră cea „tare”, înţelesurile puternice ale tuturor lucrurilor şi oamenilor de pe lume! În aşa fel încât dacă ieşim pe stradă, şi mergem la serviciu şi ne petrecem ziua în gândul Lui cel „tare”, vom vedea har, şi destine şi oameni conduşi, prin cruce, către împlinirea lor! Vom vedea culori nebănuit de frumoase ale lucrurilor, lumini orbitoare de sensuri ale evenimentelor şi tragediilor lumii!… Vom vedea oameni scufundându-se pe Titanic, nu în ocean, ci în iertarea şi împăcarea cu Creatorul lor. Vom auzi de oameni că au ars în Colectiv nu de foc, ci că odată cu focul generat de legile chimiei lumii, Dumnezeu a venit şi a ţinut suflete în vorbire cu el, ca nişte lumânări arzânde, într-u dialog mai presus de mintea noastră, pe care poate nu-l vom înţelege vreodată. Vom afla de oameni care au murit în spital, cu plămânii împuţinaţi de aer, dar cu Dumnezeu învăţându-i să respire deja aerul graţios al unei alte Lumi, un Ozon de care plămânii lor n-au ştiut niciodată…
Pe un asemenea Dumnezeu, da, Îl rogi cu drag! Îl rogi cu conştiinţa că-i iubeşte deja pe oamenii din lume, pe fraţii şi surorile tale. Aşa da, îţi vine să te rogi liber, fără grijă, cu bucuria să uneşti suferinţa lor cu dragostea Creatorului nostru. Te rogi liniştit, calm, mirat de bucurie în interiorul tău că aşa iubeşte Dumnezeu oamenii. A dispărut acea angoasă, acea nelinişte că El ar fi cel iresponsabil, cel slab, cel care a lăsat să se întâmple toate… Respingi acea culpabilizare fariseică a lumii. El le-a lăsat să se întâmple toate pentru că stăpânirea Lui nu e din lumea aceasta. Şi fericirea şi izbăvirea Lui nu e din lumea aceasta. Nicio tragedie nu o mai priveşti prin logica ştirilor. Nicio criză prin mintea analiştilor şi globaliştilor lumii… Ci ţi se ridică ochii şi vezi cu privirea acel orizont măreţ de sensuri împlinite ale Împărăţiei, care lucrează în răstimp, deja, cu lumea aceasta! Vezi gândurile „tari” ale lui Dumnezeu. Şi iubeşti şi stimezi acest gând „tare”, nu te mai ruşinezi în faţa lumii de El…
Totul, acum, capătă sens.
Să trăim ziua, viaţa şi veşnicia în „gândul cel tare” dinafara minţii noastre… În gândul care este, dintotdeauna, Dumnezeu!
––––––––––
Părintele Iustin T.,
30 ianuarie 2021