În anul 2001 publicam la editura Dacia un volum destul de cuprinzător din corespondența purtată de Lucian Boz din Australia, cu câțiva reprezentanți de seamă ai exilului românesc. E vorba de Ștefan Baciu, ajuns profesor la Universitatea din Honolulu, de Cioran și Ionescu de la Paris, de Mircea Eliade de la Chicago, și de Constantin Noica, Nicu Steinardt și Anton Dumitriu din țară. Marea cantitate de scrisori mi-a fost trimisă în mai multe tranșe par avion de la Sydney la Cluj, transcrisă și prelucrată în răstimp de mai mult de un an pentru tipar. Deși transpunerea electronică a acestora a durat și ea ceva timp, urmată de aranjarea cronologică a scrisorilor și notele aferente, respondentul meu de peste ocean continua să-mi mai trimită texte, pe care le găsea între timp adăpostite prin cine știe ce cotloane ale spațiosului cămin în care locuia. S-a întâmplat astfel că unele din aceste materiale au mai fost trimise și altora din țară, precum lui Nicolae Florescu de la „Jurnalul literar” (în ciuda faptului că într-o scrisoare sau lui N. Țone pentru revista consacrată exilului scoasă de el, sau pur și simplu erau loturi noi, care nu ajunseseră să fie triate de expeditor decât mai târziu).
Am constat astfel cu vremea, că în portofoliul ediției se mai păstrează unele scrisori care n-au ajuns să fie cuprinse în volmul amintit. Făcând recent un nou inventar al acestora am ajuns la concluzia că în posesia noastră se mai află scrisori aparținând aceloași destinatari, dar care n-au văzut lumina tiparului. Cele mai bogate și mai spectaculoase aparțin poetului Ștefan Baciu, multe dintre ele fiind însoțite și de poezii, desene și caricaturi din (revista sa N.R.) „Mele”, astfel că pe acestea, pregătite într-un fel de autorul însuși pentru tipar, să alcătuiască un volum separat și ca o mărturie a modului în care el își concepea corespondența, pe hârtie de culori diferite, cu antet special sau cu ilustrații trăznite, cu o anumită tehnică a așezării în pagină, ceea ce trimite la o lecție de design și fantezie poetică de factură suprarealistă, reprezentând una dintre experiențele colocviale neîntrecute până astăzi. Ea propune un delir dialogal de o frumusețe aparte, menit să încânte ochiul și să-l desfete pe privitor. Adeseori această performanță i-a reușit și grație complicității lui Grigore Cugler, și el un fantezist debordant, care își realiza singur desenele și lui Lucian Boz, care îi furniza tăieturi din ziare, fotografii și pagini de xerox cu materiale literare de o deosebită elocvență.
Sub raportul conținutului se poate desprinde din acest dialog epistolar o anume linie de conduită, urmărind libertatea de expresie și cultura dincolo de frontiere, dar și un cult al amabilității și gentileței. Tonul e totdeauna cald, plin de solicitudine și de atenție față de familia celuilalt, de necazurile fizice ale sănătății, de etapele mai bune sau mai rele sub raport pecuniar. Scrisorile lui Ștefan Baciu sunt apoi o sursă necontenită de informații despre evenimente personale și colective, despre noutăți editoriale și proiecte de viitor, despre modul în care este văzută politica culturală din țară. Pe primul plan figurează întotdeauna scriitorul ca generic și scrisul lui ca expresie a conștiinței epocii. Îl vedem astfel pe scriitorul nostru conectat la tot ceea ce vine din această zonă, cu o memorie colosală a faptelor din trecut și cu preocuparea ca ele să facă parte din zestrea pe care generația sa a lăsat-o neamului românesc, continuând să susțină tradiția literară de acasă și s-o înzestreze cu ceea ce exilul românesc a produs în acest sens. Una dintre preocupările sale majore a fost aceea de scoate din uitare figuri ale scrisului românesc interbelic, chiar dacă acestea nu sunt întotdeauna de primă mână sau tocmai de aceea, deoarece personajele trecătoare ale faunei bucureștene au reprezentat la un moment dat mari promisiuni și au întreținut spiritul viu al boemei capitalei, cu picanteriile lor diurne și replicile și șotiile pe care le puneau la cale. Adică un mod de a fi și a gusta libertatea de opinie și de confort european sui-genris, în care acest tip de scriitor se complăcea cu ardoare. Atenția pe care el o acordă acestor figuri de plan secund merită toată atenția, deoarece în timp ce la București aceștia erau sistematic ignorați, socotiți ca aparținând unei lumi apuse, el le reînvia memoria oarecum la nivel „mondial”, americano-havaiez și australian, ca o recompensă și un afront adus artei proletcultiste. (de altfel, despre lucrurle din România, nu vorbește decât la modul tragic-eroic, ca o țară a „fericirii” în care nu e permis ca cineva să se sinucidă!). Politica dusă sistematic de el în cadrul Caietelor „Mele” este una fundamental recuperatoare, încercând să aducă în actualitate tocmai pe acești scriitori uitați și marginalizați, numerele respective constând și din reproduceri din operă, cât și prin aprecieri și comentarii critice, echialând cu mici monografii și situări în epocă, excelente puncte de plecare pentru o seamă de cărți care ar merita scrise despre climatul literar interbelic și despre oamenii tineri ai anilor 30, fără de care avangarda românească n-ar putea să existe.
Reluăm mai jos pagini din această corespondență, continuând un mai vechi epistolar din revista „Apostrof”, despre care Lucian Boz vorbește cu simpatie și îi saluta cu deferență.
Cum și când a început dialogul nostru epistolar? Enigma e lămurită chiar de Lucian Boz, care, la 10 iulie 1993, îmi adresa această scrisoare, ce reprezenta începutul unui fertil dialog epistolar:
/antet /
„Stimate Domnule Popa,
Profesorul ieșean Mihai Drăgan mi-a trimis mai de mult „medalionul” ce mi-ai consacrat în STEAUA, uitând să-mi indice adresa D-tale sau cea a revistei. I-am scris, rugându-l să-mi dea adresa D-tale, dar nu s-a învrednicit cu un răspuns. Am scris și altor prieteni, dar nici ei nu m-au lămurit. În sfârșit, grație poetului Barbu Brezeanu, am căpătat adresa revistei, aș că pot să-ți mulțumesc pentru perfecta obiectivitate ce-ai arătat scrierilor mele. Cum nu cunosc nimic din ce-ai scris, în afară, bineînțeles, de cronica menționată mai sus, ți-aș fi îndatorat dacă-mi vei trimite lucrările D-tale. Dacă, la rândul meu, îți pot fi util cu ceva, nu evita de a-mi scrie.
Cu cele mai bune salutări, râmân al D-tale,
Lucian Boz”.
Reluăm în continuare publicarea acestei corespondențe, printr-un lot nou din scrisorile lui Ștefan Baciu către Lucian Boz, prietenul australian, care îl sponsoriza în permanență cu noi sume de bani. Într-una din scrisori, Baciu își declară supărarea pe țară, numită pe RSR (el îi spune RĂSĂRĂ!), unde i se pare că Labiș e supralicitat în defavorul altor scriitor importanți, sau e de părere că jurnalul lui Octav Șuluțiu a fost obținut de la Securitate prin prietenie, autorul lui dorind a fi ars. Baciu face și unele trimiteri la pasajele scoase. În general pentru Ștefan Baciu, realitățile din țară s-au oprit la anii în care el a fost și a trăit acolo și în asta poate că stă și farmecul amintirilor lui din scrisori sau din volumul „Praful de pe tobă”. Scrisorile sale transmit însă informații despre activitatea literară prestată (volumul „Îngerul malagambist”), Antologia poeziei surealiste, sumare numerelor din „Mele”, despre legăturile lui cu scriitorii români de la Paris sau din țară, despre activirarea Mirei. Două evenimente mai importante au loc în acest interval: moartea soției sale, Mira Simian, bolnavă de cancer, și o dispută cu Lucian Boz legată de publicarea într-un număr din „Mele” a unei poezii considerată de Boz ca antisemită.
––––––––––––
Prof.Univ. Dr. Mircea POPA
Cluj-Napoca, 30 ianuarie 2021
***
SCRISORI:
ȘTEFAN BACIU – LUCIAN BOZ
- I
Adresa : Lucian Boz, Box 1538/GPO, Sydney, NSW, 2001
Vedere cu un tablou din Le Musée de Foche
Dragă Lucian Boz,
Paris, 4-9-72
Îți trimit aceleași gânduri (dragi) din vacanța „sălbatecă”![1] Am fost în Berlin (W) și Viena; te-am evocat, ai fost prezent! Cu Gherasim Luca, Ionel Jianu, Virgil Ierunca.[2] Toamna bate la geamurile pariziene, unde Brauner[3] e pe toate gardurile cu afișele spendidei expoziții! Cartea apare la 15-20 ale lunii. O vei avea „par avion”, așa cum merge spre D-ta iubirea veche a lui, Ștefan Baciu
- II
Sașa Pană, str. Dogari 36, tel.11.99.40,
București*.
Dragul meu, dragii mei,
ieri – duminecă 5 noiembrie – spre ora prânzului. Aud soneria. Eram în așteptarea copiilor. Dar era factorul, care, în această zi a săptămânii, îmi depune în cutie doar ziarul. Îmi aducea neverosimil de prost – după o călătorie de cinci zile doar – Poemele poetului (mereu tânăr)[4] Ceeea ce a risipit și norii de pe cer! Deocamdată am privit-o, am pipăit-o: se prezintă încântător. Prefața lui Lucian Boz e o admirabilă poartă spre inima cărții. A găsit fiecărei afirmații suport de elocvente citate. Ce să mai spun de contribuția iluștrilor Iancu, Harold![5] Atâtea active să-ți trimit pe puntea unui curcubeu un grand mersi.
Continue reading „Mircea POPA: DIALOG EPISTOLAR (1972-1978) – ȘTEFAN BACIU – LUCIAN BOZ”