,,Omul în contradicție cu celelalte creații nu se maturizează de-a lungul vieții”. 

Freud

 

Omului îi sunt necesare sentimentele și să iubească, să fie iubit pe întregul parcurs al vieții. Exemplele de iubire a unor animale care ne emoționează pătrund adânc în inima noastră. Animalele nu se întreabă care este rostul vieții și care e sensul existenței.

Numai ființa omenească își pune întrebări până la sfârșitul vieții, deoarece de-a lungul acestei existențe, rămâne copil. Toată viața păstrează urmele sufletului  copilăriei. Omul ajunge la sfârșitul vieții, fără să pătrundă în mod practic la răspunsuri, chiar dacă și le-a pus cândva. Încă din copilărie întrebările erau-fie la un anumit grad mai simple sau mai complicate, mai specifice sau mai adânci.

Problemele și întrebările adânci niciodată nu au o soluție finală. Desigur, odată cu maturitatea, atât din punct de vedere fizic cât și spiritual ,,omul rămâne un fel de copil până la sfârșitul vieții”. Din această pricină dragostea va fi mai profundă. Cu timpul, omul simte necesitatea dragostei. Deoarece, cât trăim ,nu ne maturizăm într-atât, încât să nu depindem de alții și niciodată nu putem ,,trăii singuri”. Simțim necesitatea într-o măsură sau alta ,la o mângâiere. Omul simte această necesitate, mai mult decât ori care altă ființă, căci niciodată nu putem, într-adevăr, să trăim singuri, independenți.

Și din punct de vedere spiritual, dragostea ne ajută să uităm depresiunile, care ne întâmpină. Omul se maturizează, dar nu va putea da răspunsuri pe care și le-a pus încă din copilărie. Când e tânăr caută să găsească soluții la întrebările vieții. Caută aceste răspunsuri la părinți.

Dragostea și alintarea au umplut ceea cei lipsea. Acestea îi umpleau golul prin răspunsuri clare, limpede. Mintea nu a luminat toate necesitățile sale, prin răspunsurile părinților. Nu se poate pătrunde în toate intimitățile, secretele-cu toate că întunericul a devenit lumină, prin dragostea și încurajările părintești. Acestea fiind din adâncul sufletului lor.

Necesitatea copilăriei, este o necesitate de împuternicire, prin descoperirea dragostei mângâietoare, fină. Dar aceasta crește odată cu maturizarea, în răspunsurile la întrebările create și omul speră la o soluție. De aceea cu cât ne maturizăm, avem necesitatea și speranța de a găsi soluția. Cu toate că neîmplinirile, în ceea ce privesc esențialul adânc al vieții,noi, din zi în zi căutăm răspunsul la cei ce ne înconjoară. Uneori, numeroasele necesități omenești vin să ne satisfacă prin evenimentele pozitive familiare.  Acestea  oferă atât copiilor cât și părinților un prilej de îmbinare reciprocă în timpul vieții.

Dragostea reciprocă atît a bătrînilor cît și a tinerilor se umple în atmosfera familiară. Atâta timp cât copii au trăit împreună cu părinții într-o atmosferă familiară. În timp ce părinții și copii au trăit împreună ca făcînd parte din aceeași lume (dacă alegem fiecare din noi să părăsim cuibul odată cu maturizarea generației tinere, trebuie subliniat, că procesul ieșirii începe chiar din copilărie ). Evenimentele familiare, în principiu, nu erau numai spirituale, părinții  nu sau referit numai la respectul pentru ei ca părinți sau ca îndrumători tradiționali, precum era obiceiul. Ei s-au comportat cu respect și atunci când îndeplineau misiunea de a fi administratorii sărbătoririlor familiare onorate și pline de entuziasm. Astfel, dragostea pentru copii lor îndeplinea o necesitate sufletească și tradițională. Această dragoste era făurită, adânc înfiptă în conștiința lor, nu numai ca un prim drept ci, ca o obligație firească a unui părinte. Părinții nu concepeau să fie despărțiți de copii lor; iar dacă această despărțire era necesară, o considerau drept un fapt negativ în calitate de creatori și educatori .

Cu toate că generația veche  nu putea concepe viața altfel decât era în tradiția familiară. În America s-a revoluționat cultura dând naștere la ceea ce se numește ,,cultura –tineretului”. Această cultură deosebită a vârstei de mijloc, dintre copilărie și tinerețe (maturizare) și aceasta pune accentul  pe adaptarea maturilor la noua concepție. ,,Cultura tineretului” nu întotdeauna se opune aprecierilor maturilor. Ea exprimă inadaptarea a numeroșilor tineri. Este necesar să aruncăm o privire în interiorul acestor tineri ca să observăm maturizarea lor.  Având în vedere aspirațiile acestor tineri, în  căutările lor, de a ajunge cât mai târziu posibil la ultima stație a vieții, ei încearcă să-și prelungească tinerețea la infinit. Dorințele acestora ca părinți din nou punctează căile vieții copiilor lor.

2

Ceea ce putem observa, sunt îndoielile generațiilor și descoperirea dragostei contemporane. Numeroase sunt scrierile (într-o formă sau alta) a tinereții însoțite de pofta trăirii intense din punct de vedere sexual și din convingerea de a se bucura din plin, poate mai mult decât alte evenimente. Plăcerile de moment fiind considerate mai importante. Părinții, care nu vor să se arate în fața copiilor ca pretențioși, neavând o limbă comună, prin care să se trădeze ca având concepții învechite, tind să primească noul mod de viață ,,cultura tineretului” precum ar fi a lor. Părinții probabil spun copiilor lor: dacă noi nu ne putem adapta vouă, dacă voi nu vreți să primiți felul nostru de viață, să ne străduim noi în a ne adapta. Dar acest joc (compromis) este o înfrângere. Noi urmărim viața copiilor noștri  fără ai putea, într-adevăr, cucerii.

Linia vieții societății noastre ajunge la apogeu în anii maturității. În timp ce noi suntem în putere și mai avem o înfățișare plăcută, care de îndată va începe o scădere și chiar intervenția doctorilor. În trecut cu cât omul îmbătrânea,cu atât se bucura de mai mult prestigiu și chiar poziția sa era mai respectată de societate. Bătrânețea omului, însemna cu alte cuvinte să te bucuri de mai multă autoritate în familie, care ținea seamă de părerile acestuia.  În loc să te îndepărtezi  din centrul vieții familiare , copii și nepoții ,în trecut se apropiau de centru familiar. Acest fapt determina, într-o mare măsură prin faptul , că dragostea nu era  activată superficial. Dimpotrivă, dragostea era îndreptată spre crearea încrederii continuu în familie, bazată și raportată la cinstea –prețuirea bătrâneții. Dragostea și onoarea erau gemeni.

Părerile noastre despre dragoste și prețuire au determinat această poziție, prin care vârsta bătrâneții noastre s-a transformat cu timpul în neglijență și singurătate. La fel cum tinerii trăiesc în afara evenimentelor familiare, ei petrec bătrânețea, viața pe marginea evenimentelor familiare. Bătrânii își petrec viața pe marginea existenței familiare. Femeia, de exemplu, adeseori este iubită chiar dacă nu are merite suficiente. În aceiași măsură și bărbatul.  În societatea contemporană poate exista ca văduv(ă), zece-cincisprezece ani. Rareori i se propune de către membrii tineri –căci de când a văduvit,-ea (el) neîndrăznind să pretindă –să locuiască cu ei.; ea ,pe când era tânără iubită și apreciată (nici când nu a pretins ceva) ridicolă și respinsă într-o izolare a bătrâneții. Timpul apasă greu pe umeri. Bătrînețea se resimte din zi în zi, e obositoare. Ea speră că timpul acesta să treacă, căci nu e o altă cale pănă ce va muri.

3

Dacă dragostea nu ar fi fost  decât o ceremonie, un eveniment al simțurilor-precum dragostea sexuală-ar fi putut să ne ajute să trecem cu mai multă ușurință peste amenințările timpului. Am fi putut ajunge la bătrînețe fără amenințările timpului. Am fi putut parcurge anii bătrîneții ,fiind conștienți că putem să continuăm înconjurați de rude și prieteni,care întotdeauna ne-au fost apropiați. Adesea auzim plîngeri al singurătății în anii bătrîneții,oful soartei care amintește cu întîrziere timpul-părinților,copiilor,bărbaților și femeilor-ceea ce am pierdut în ceasul în care credeam că l-am cîștigat. Această problemă e dureroasă, am înțeles că nu o putem  singuri rezolva:atnci care e prețul unei noi dragoste?

În timpurile acestea, concentrarea la o dragoste sexuală nu e întâmplătoare. Ea s-a născut ca rezultat al ruperii de trecut,care încuraja tendința extremistă a lui Zigmund Freud,în contradicție cu natura omului. De altfel, Freud susținea, el nu este tatăl unei noi concepții. El nu s-a alăturat nici unei mișcări religioase  sau filosofice. Practic el a avut rezerve asupra multor teorii căruia i se atribuia. Freudanismul devenind cu timpul o nouă religie a necredincioșilor, a căror credincioși ortodocși s-au luptat adeseori învingând . Teoria sa devenind o vindecare ,mai mult decât un medicament sufletesc. Principala învățătură se baza pe aceea a recunoașterii, omul nu poate să se bazeze pe sine din punct de vedere al simțului, el nu e stăpân integral din punct de vedere al mediului înconjurător. Investigațiile câtorva cercetători asupra sentimentului ,,dragostei”  nu ar fi fost luate în considerație ci doar pentru că ele au fost obiectul de cercetare a lui Freud. ,,Omul are unele defecte din punct de vedere al simțului, el necesită o cantitate mare de satisfacții și plăceri. Al elibera în mod discret de acuzația care i s-a adus și care-l obsedează, îl demoralizează și îl urmărește”. După unii cercetători ,,numai teoria Freudiană” ar fi răspunsul potrivit ,,generației temătoare” care acuză omul. Pentru a salva sufletul omului se recomandă o comportare demnă, tradițională.

—————————–

Paul  LEIBOVICI 

Rehovat, Israel 

24 februarie  2019