Dunia PĂLĂNGEANU: Jazz în doi

Jazz în doi

 

Nu mai era nimeni
în cafeneaua plină de fum
decât eu și saxofonistul
cu pleoapele grele de nesomn
muzica se strecura lacomă
printre draperiile violet
pe mese orhideele ofilite
își trimiteau parfumul
printre vitraliile înstelate
mănuși de dantelă
pline de jurăminte târzii
mai luminau în răstimpuri
în ritmul inimii mele.
Trecătorule,
caută o frunză fidelă
pe care să-ți așezi
sufletul răscolit
de sunetele pline de nostalgie
și unde să te găsească
lângă paharul cu brandy
primul zori de zi.

—————————-

Dunia PĂLĂNGEANU

Giurgiu

22 februarie 2019

 

Emma POENARIU SERAFIN: Doamne, dacă uit de tine !

Doamne, dacă uit de tine !

 

Doamne, văd că dimineața, de te uit, nu mă mai știe
Mă renegă, mă alungă până dincolo de poartă
Și mă urlă , și mă duce, și mă-mpinge, și mă ceartă
Sunt pe calea dintre timpuri, papagal în colivie.

Doamne, dacă uit de tine, pașii nu-i mai duc uşor
Plumbul iese din picioare cum a mai ieșit odată
Mă afundă-n neguri dese ca : ,, Acum ori niciodată ”
Greu e sufletul când zboară, parcă-mi vine să-l omor.

Doamne, dacă uit de tine , peste mine cad tăceri
Norii nu-mi mai sunt albaștri dintr-un cap, în cap de Cer
Crucea e sfârşită – n mine şi-o tot caut și tot sper
C-o găsesc pe flori ce-nfloare, primăveri, ori Învieri.

Doamne, dacă uit de tine, zac prin iernile trecute
Ori pe ramul fără frunză, ori pe putrezitul ram
Ori pe carnea ca nisipul ce am început s-o am
Ori pe versul scris de-a valma cu acordurile mute.

Doamne, dacă uit de tine, tu nu uita să revii
Timpul dăruit de TINE, e prin mine fugărit
Soarele cât orizontul de-i Apus ori Răsarit,
Fii tu deșteptarea zilei și-noptarea să-mi mai fii.

————————————————–

Emma POENARIU SERAFIN

Sibiu

22 februarie 2019

Elena NEAGU: Tu Adam și eu ți-sunt Eva

Tu Adam și eu ți-sunt Eva

 

Ochii mei , zâmbesc lumină ,
fluturi , taină și potop ,
mâinile-mi visează vina
și strâng macii snop cu snop .
Rana mea- și descântă leac ,
zborul , aripa ce-i lipsă ,
dorul mi-este tot beteag ,
toamna mea parcă e ninsă .
Gările- și așteaptă tren ,
eu mi-astept o vară-n ploi ,
mă bifez într-un refren
dintr-un dor ce strigă -n noi.
Ochii mei , zâmbesc icoane
mâini în rugă , plâns în sevă ,
adu-mi-l cu Raiul ,Doamne ;
el Adam și eu sunt Eva …

————————-

Elena NEAGU

22 februarie 2019

Miriam Nadia DĂBĂU: E doar o părere

E doar o părere

 

Viața un joc frumos
în culori?
un amalgam de puzzle
într-o cutie de carton?
sau o tablă de șah,
în care jucătorii suntem
noi, oamenii…
Suntem prinți, prințese,
de toate câte puțin.
Uneori sărim calul,
alteori iubim nebunul,
un joc stupid?…
și de fiecare dată ieșim
învingători în lupta
pentru existență!
Sau…uneori moartea,
opusul vieții…nu iartă!
Dar mândria ne împinge
să avem o părere bună
despre noi și atunci
suntem eliminați…
Sau poate suntem prea
săraci și bolnavi
și nu putem trece de
caii și vasalii curților
domnești…
Ne luptăm între noi,
ne iubim și plângem…
Ce suntem noi?
Ce este viața?
O tablă de șah în care
noi suntem pionii!?

———————————–

Miriam Nadia DĂBĂU

(Miriam Miriam)

Paris, Franța

22 februarie 2019

Luminița BORCAEAS: Poeme

„Haide, lăutare, cântă-mi „

Clopotele bat afară, in clopotnița din vale,
Îngerii îmi stau aproape, spălându -mă de păcate.
Te rog stai la căpătâi, lăutare ca să- mi cânți,
Despre jale, despre dor, pân’ am să-nghet și-am să mor.

Haide, cântă-mi lăutare , căci trec dincolo de hotare,
Unde nu voi face nuntă, cu lăutari și lume multă.
Aduce-ti ulcica cu vin, paharul să fie plin,
Să mai închinăm odată , în cinstea sorții ce mi-e dată.

 

Soartă , vreau să te descânt, să dansez, să joc , să cânt,
Haide lăutare cântă, ! Soarta s-o batem în țintă.
Pune-mi pe al tău arcuș, cântece cu emoții dulci,
Să mă scap și să mă vindec, de trecuturi , fără umbre.

Vreau sufletul să mi se scalde, în speranțe și culoare,
Să alerge pe coline și în zări cerești divine.
Nu te opri lăutare, ceasul bate in continuare
Mă agăț de-un colț de lume, duhul -mi umblă printre umbre.

Cântă-mi și nu zăbovi, până ajung la cimitir,
Din crăpături să izvorească, strigoii speriați de viață.
Speriați viermii, fără cuvinte, zbatandu-se în morminte,
Să le-azvarlim poame acre, să-mi odihnesc oasele-n pace.

Soartă, bată-te-ar norocul,
Căci eu ți-am găsit sorocul,
O să-mi cânte lăutarul,
Până trec de veci hotarul.

 

Continue reading „Luminița BORCAEAS: Poeme” →

Irina ALEXANDRESCU: Poesis

Fiecare primeşte o bucată din mine !

 

am plecat cu geamantanul plin de străzi .
linii de tramvai ruginite
îmi înoada gleznele şi le lovesc
cu sârmele lor conectate la înaltă tensiune
cât consumi? mă intreabă încet iubitul meu…
la joasă tensiune…am un recipient în care ordonez gândurile
şi fac economie de cuvinte .
în colţuri de străzi mă aşteaptă câini să-mi dezvelească gambele
până sus…
le arunc un cub de zahăr
ţinut între buze înainte…
acasă îmi pun dresurile negre
pe cărţi …clasice…
am avut câteva procese
de conştiinţă
azi
şi da! sunt un avocat
îngrozitor de rău
cu tot ce ţin
în mine, în tine, în vintrele ce mă iubesc noaptea,
în copilării duse…
la prânz îmi aprind lumânări transparente
la capătul sufletului
şi mă îndrăgostesc de tine, iar tu de el…
el ma iubeşte de atâţia ani
încât a uitat …
câţi suntem în patul acesta
al nesomnirii,
a strigatului gemut,
al sarutului
pe toate rozele…
mă împart la trei…fiecare trebuie sa primească o bucată din mine
Tu ce alegi?

 

De sus, Dumnezeu îşi acoperă un căscat !

 

stăteam pe marginea casei tale,
desculţă în botinele
cu glanţ…
îmi flutura părul
peste ochii negri .
croşetam două şoseste
pentru iernile în care-ţi
voi pleca
şi lăsam călcâiul neterminat,
pentru aduceri aminte
şi femei arcaş cu vigilenţă
pe coapse…
mâinile îmi oboseau sacadat
şi atunci
mă descatuşam de ele,
le desfăceam încheieturile
să stea libere
pe o bucată de frunză
de nuc…
mă privesc încet în rama unui tablou
pictat când
purtam rochia tivită cu iubire…
acum am riduri la colţul buzelor
sfârtecate de dinţi .
„să bei!
pofta să bei””
spunea Poe cand venea pe la mine, în vizite necordiale
cu sinele .
mă uit de-a lungul cimitirului Saint- Vincent
spre aceste meleaguri galante
unde morţii stau…
ca sardelele.
mă uit dezmembrată de gânduri .
într-un colţ, un înger îşi coase pene pe aripi ,
ramele ochelarilor i se aburesc
a batrâneţe.
zâmbesc în colţul gurii…
amar…
De sus, Dumnezeu îşi acoperă
căscatul cu mâna albă
a tuturor sfinţilor…acceptaţi …

 

Am nevoie de o reparație a figurii silogistice!

 

am nevoie de o figură silogistică…
de o reparație capitală a sufletului !
sufertașele sunt goale ,
unele au stinghii rupte,
dezmembrate…
Îmi iau mâna și o pun în dreptul inimii
o ascult…
Am cumpărat ieri o sacoșă
cu ceasuri deșteptătoare.
Am început să le aliniez
încet,
cu magneți :
Am nevoie să sune din când în când
deșteptarea
ochiului,
piciorului sub care pulsează aorta ,
urechii stângi …lovită şi cusută
cu pieliță de ou
de țară …
am nevoie poate și de o
figură silogistică
în tot acest proces…
Continue reading „Irina ALEXANDRESCU: Poesis” →

Ileana Cornelia NEAGA: Capul Primăverii

Adieri de prospețime se face simțită în ziua de 24 februarie cînd îi Capul Primăverii! Cîte un flutur galben se ițește de niciunde bătînd din aripi grăbit! Behăitul mielușeilor ce zburdă, sună ca un clopoțel! Se greablă prin livezi frunzele și vreascurile uscate și se aprind, iar cenușa  se amestecă cu boabe de grîne pe care nănuțele le aruncă păsărilor:

– „Cu boambe io vă hranesc

Cu cenușa vă orbesc

Șî ma mînii rău, să șciț’

 Holda ge mni-o prapagiț’ !”.

 Tot în această zi îi obiceiul să iasă feciorii și fetele pe dealuri să culeagă primele flori de primăvară:  anglicei, cocoșei, viorele, pana cucului, popelnic, frunze de năvalnic.

 

Capu’ primăverii-i az’

Trec fecele un pîrleaz

Laolaltă cu feciorii

Ies la geal pă Coastea Morii

Sî culeagă ghiocei,

Cocoșăi și anglicei

Șî roagă păsările

Să nu strice holdele

Le dau grîu și cânepă

Cu boambe le satură!

Fecile rîd șî glumesc,

Cu feciori sî hîrjonesc

Că la toamnă, cine șcie

Pețîtori n-o să le vie!

Ș-or să se marice-n grabă

Cu flacăi, voinici gi treabă.

 

Obiceiul zice că în această zi nu se frămîntă pîine, nu se aprinde focul în cuptor, nu se pîrluie, nu se lucră în mâini:

 

Că bunica mea zîcea:

– Rău capu’  îl va durea

În mîni cine va lucra;

Să vorbeșce, zău, pîn sat

Zîc că îi „ cap pîntru cap”!

Vremea îi li Dragobece

Fecioru-ndragit gi fece.

El aduce primăvara

Și în inimi alinarea.

 

 O legendă  veche zice că Dragobetele ar fi feciorul Dochiei,  nepotul lui Decebal! La nașterea lui, cele patru anotimpuri i-au fost ursitoare și i-au ursit care de care daruri alese:

 

– Sunt regina Primăvara și îți ursesc, Dragobete

Frumos să fi ca Soarele și să fii iubit de fete!

O veșnică tinerețe, tu, fecior de viță aleasă

Să ai prospețimea florii și-o inimă drăgăstoasă.

 

 Vara  îi făgăduiește,  ca o bună ursitoare:

– O să ai căldura-n vene, flacără dogoritoare!

Să încununezi iubirea, trăinicia-n jurăminte,

Sămînța să îți rodească, rod a iubirii sfințite.

 

– Fluier de argint îți dărui! zice Toamna îmbrumată

S-aduci alinarea-n suflet la o mamă-ndurerată.

Tu, pe plaiul Mioriței oamenilor să doinești

Rădăcini să-ți prindă dorul, doar pe plaiuri românești.

 

– Să-ți fie iubirea pură ca și neaua în Gerar,

Îți las ca zălog credința strînsă  într-un roșu șerpar,

Și-n sclipiri de diamante, strai țesut din pînză deasă,

Trupul să ți-l înfășoare, zise Iarna maiestoasă.

 

Și tot o legendă zice că în timp,  Dragobete, cel  ce cunoștea toate plantele și puterilor lor vindecătoare, prieten cu animalele, a  devenit nemuritor.  Natura l-a reînviat  dar cu alt nume: Năvalnic! O plantă, veșnic verde cu frunze lungi, late(o specie de ferigă) cunoscută și cu denumirea de „Odolean” sau „Limba cerbului ”,  ce crește prin poienile și cărărușile pădurii, pe margini de pîraie, o plantă cu puteri miraculoase în medicina populară.

 

Flăcău mîndru, Dragobete poartă cizme cu tureac

Colindînd plai mioritic, poartă-n cap…  cușma de dac!

Însoțit de lupul alb, pătrunde  taina naturii,

„Năvalnic”-nverzește des prin poienile pădurii.

——————————-

Ileana Cornelia NEAGA

23 februarie 2019

Eleonora SCHIPOR: Maria Iliuţ adaugă un nou trandafir în buchetul vieţii

De zeci de ori am scris despre această doamnă deosebită pe paginile ziarelor noastre. O cunosc de aproape 20 de ani şi o văd mereu neschimbată: tânără, energică, talentată, frumoasă, blândă, îngelegătoare şi foarte bună la suflet.

Ne-am cunoscut cu ani în urmă la comemorarea consăteanului ei, poetului Ilie Motrescu. Pe urmă a susţinut o serie de concerte în Bucovina, la festivaluri, jubilee, sărbători, alte date importante.

În acest timp am publicat mai multe materiale despre talentata noastră copământeană în diferite ziare şi reviste.

În 2008 am scos de sub tipar cartea „O privighetoare de munte cu nume de baladă” unde am inclus toate materialele (tipărite până atunci) despre renumita artistă ce au fost publicate în Bucovina, în a doua parte a cărţii am inclus mai toată „epopeea basarabeană” dedicată Mariei Iliuţ.

Drept mulţumire onorabila doamnă a susţinut în vara anului 2008 un frumos  concert solo în incinta căminului cultural din Pătrăuţii de Jos. Cu vreo 7-8 ani în urmă a venit din nou la Pătrăuţii de Jos cu ansamblul ei „Crenguță de iederă” de la Universitatea din Chişinău. Dumneaei este profesoară de folclor la această instituţie superioară de învăţământ.

Ori de câte ori avem posibilitatea ne întâlnim, ne telefonăm, ne felicităm. Ce-i drept cam rar în ultima vreme, or fiecare este ocupat cu treburile neterminabile: serviciu, muncă obștească, deplasări, casă, familie…

În luna februarie a fiecărui an simpatica doamnă Maria Iliuţ îşi sărbătoreşte ziua de naştere. Anul acesta este deosebit pentru doamna Maria. În buchetul vieții adaugă un trandafir jubiliar. Un trandafir al succesului, un trandafir al unei vieți trăite frumos, un trandafir al cântecului popular cu melos crăsnean, dus pe meridianele lumii cu atâta drag și dor.

O aşteptăm  cu noi concerte, cu noi spectacole. Îi dorim sănătate deplină, energie, curaj, succese şi tot binele Pământului. Să-ţi fie viaţa ca un cântec, ca o poezie, ca o baladă… Încă mulţi ani înainte să ne încânţi cu vocea-i de privighetoare carpatină.

La mulţi şi frumoşi ani, stimată doamnă Maria Iliuţ, din  partea tuturor bucovinenilor !

———————————-

Eleonora SCHIPOR,

Bucovina de Nord/Ucraina

23 februarie 2019

Valenţiu Liviu MIHALCIA: Dragoste, multă dragoste

Cioc, cioc, cioc!

La uşa de la intrare.

Ridic ochii de pe cartea ce o citesc şi ascult.

Linişte.

Îmi continui lectura.

Cioc, cioc, cioc! Din nou.

Îmi ridic iarăşi privirea şi mă întreb în sinea mea: oare cine o fi? Nu aştept pe nimeni. Poate mi s-a părut.

Nici nu apuc să arunc din nou ochii pe carte şi iarăşi se aud clar trei ciocănituri la uşă.

Totuşi, e cineva. Insistă. Cine o fi? Şi cum a ajuns până la uşă? Cum a intrat în curte? Trebuia să fi auzit mai întâi interfonul de la poartă.

Mă ridic de pe fotoliu, ajung la uşă, pun mâna pe clanţă, apăs şi deschid. Nimeni şi nimic de cealaltă parte a uşii. Fac un pas înainte şi arunc o privire în stânga şi în dreapta. Nimeni, nicio mişcare.

Revin în casă şi trag uşa după mine, uşor contrariat. Mă îndrept către fotoliu şi după câţiva paşi rămân ţintuit.

Uimire?! Spaimă?!

Pe celălalt fotoliu, şade cineva şi răsfoieşte cartea pe care o citesc.

Derutat şi cu o anumită teamă în glas întreb: – Cine eşti şi cum ai intrat înăuntru?! Nu era nimeni când am deschis uşa.

Celălalt a închis cartea şi uşor a aşezat-o în locul în care o lăsasem eu. Apoi, fără grabă şi-a ridicat ochii şi m-a privit.

O privire adâncă, nebănuit de pătrunzătoare.

Parcă aruncase asupra mea o vrajă. O scanare din creştet până în tălpi.

Nu pare fiinţă omenească.

Un fior mă strabate pe de-a întregul. Spaimă, uluire! Sunt mut!

Totuşi mă smulg sau mai bine zis încerc să mă smulg din această stare de transă şi de-abia murmur:

 – Cine eşti?!

O voce calmă, dar hotărâtă străbate aerul şi zice: – Eu nu am nevoie să mi se deschidă vreo uşă de pe Pământ. Nici nu trebuie să sun sau să ciocănesc. Intru pur şi simplu. Totuşi, acum am facut o excepţie. Pe jumătate, de fapt. Fiindcă nu m-ai găsit în faţa uşii aşteptând, ci şezând în fotoliu.

– Bine, dar cine eşti şi de ce eşti aici?

– Cine sunt? Toţi mă întreabă!

– Să mă prezint cum se cuvine: sunt Îngerul Morţii.

Inima mi se opreşte parcă, sângele refuză să mai circule, mintea este complet blocată. Totuşi reuşesc să încropesc un mormăit: – Îngerul Morţii?!

– Da! este răspunsul celuilalt.

– Şi de ce eşti aici, întreb eu.

– E simplu de altfel, vine răspunsul acestuia. E timpul. S-a terminat. Am venit să te iau. Am fost trimis să te iau.

– Unde să mă iei, revin eu cu întrebările?

– La EL. Te aşteaptă. Eşti binecuvântat. Mergi direct la EL.

– Să înţeleg că până aici mi-a fost?

– Da, este răspunsul.

Încerc să mă dezmeticesc şi să judec totul în mod logic.

– Şi plecăm pur şi simplu, întreb eu?

– Fără să-mi iau rămas bun de la soţie, de la cei dragi? Şi mai am atâtea lucruri de făcut pe Pământ!

– Cum ar fi, de exemplu vine replica Îngerului?

– Multe, nu pot exemplifica acum.

– Totuşi, măcar un exemplu poţi să îmi dai? este replica celuilalt.

Mintea e complet blocată, nu reuşesc absolut nimic să scot din ungherele creierului.

– Ce ai avut de făcut, ai făcut până acum. Gata, e momentul să plecăm.

– Totuşi, nu mai există şi o altă posibilitate, o amânare, încerc eu?

Răspunsul e sec şi hotărât.

– Să mergem, zice Îngerul.

Pentru moment, privirea mi se tulbură. Simt o ușurare şi o linişte în acelaşi timp. Frica, spaima, tulburarea au dispărut. Sunt uşor ca un fulg.

Sunt deasupra casei, mă îndepărtez de Pământ şi văd totul din jur din ce în ce mai mic.

Îngerul tace şi plutim împreună. Pământul nu se mai vede, a dispărut cu totul.

Acum observ că acesta are aripi. Aripi albe, nu negre. Alb strălucitor.

El are aripi. Dar eu cum reuşesc să zbor?! Cred că întrebarea aceasta nu îşi mai are rostul.

Deodată, mă cuprinde un dor imens de cei dragi. Sfâşietor.

– Doamne ai milă de mine! Nu mă lua acum, te rog mult, din tot sufletul! Mai am de dat…..

Scotocesc prin toate colţurile minţii, să găsesc răspunsul.

Deodată, strig cu disperare, din adâncul sufletului meu: – Dragoste, mai am de dat multă dragoste! Dragoste, este ceea ce mai am mult de dat!

Îngerul se opreşte. Parcă ascultă ceva sau pe cineva. Sclipire şi uimire se observă în privirea sa.

Închide ochii şi afirmativ dă din cap.

Apoi îi deschide, se uită la mine şi spune: – Bine! Te vei întoarce. EL a hotărât. Şi totul depinde de tine. Dar, nu uita ceea ce ai spus. Că mai ai multă, multă dragoste de dat.

Şi dispare.

O senzaţie de prăbuşire în gol mă cotropeşte cu totul. Au fost secunde, minute, ore? Nu ştiu. Poate nici nu există acolo noţiunea de timp, de spaţiu.

Tresar şi mă trezesc din aţipeală cu un nod în gât şi o senzaţie de gură uscată.

Sunt din nou pe fotoliul meu. Cartea stă să îmi alunece din mână.

Clipesc de câteva ori şi îmi scutur capul. Să mă dezmeticesc şi să înţeleg ce s-a întâmplat.

Bucuros, îi mulțumesc lui Dumnezeu că a fost doar un vis. Visasem că îmi venise sfârşitul.

Răsuflu uşurat şi bucuros. Parcă primisem o nouă viaţă.

Se aude cum se răsuceşte cheia în broasca uşii de la intrarea în casă.

E soţia, îmi dau singur răspunsul. Sar de pe fotoliu şi cu paşi grăbiţi mă duc să îi deschid uşa şi să o întâmpin.

Deschid uşa. În prag e soţia mea cu două sacoşe mari de cumpărături.

Păşesc către ea şi o cuprind cu totul în braţe, aproape să o sufoc de tot în această îmbrăţişare lungă.

– Mai bine m-ai ajuta şi să iei măcar o sacoşă, intervine ea. Îmbrăţişările pot să mai aştepte, completează.

Bucuros că pot fi de folos, îi iau sacoşele şi mă îndrept către bucătărie.

În tot acest timp, ea s-a descotorosit de încălţămintea şi îmbrăcămintea de oraş şi s-a aşezat pe celălalt fotoliu, exclamând: – Ce zi am mai avut şi astăzi! Şi traficul ăsta infernal.

Închide ochii, îşi trage sufletul pentru moment. O clipă de relaxare. Deschide ochii şi privirea îi este atrasă de ceva de pe pardoseala livingului. Se apleacă, ridică obiectul şi întreabă: – Asta ce mai este?

Între degetele mâinii ei a poposit o pană albă.

– Ce frumoasă este?! Şi ce albă este, strălucitor de albă!

Înlemnesc.

Totuşi, nu a fost vis.

A fost aievea.

Îngerul a fost aici.

EL mi-a mai dat o şansă.

Şi îmi aduc aminte ceea ce m-a salvat: dragoste, multă dragoste de dat.

Da, dragoste, multă dragoste!

––––––––––

Valenţiu Liviu MIHALCIA

9 februarie 2019

 

Olguța LUNCAȘU TRIFAN: Rondel în doi

Rondel în doi

 

Pășind pe calea vieții amândoi,
Sub soare arzător sau cer cu nori,
Ca două frunze vom dormi-n zăvoi
Să ne trezim iubindu-ne în zori.

Ne vom spăla cu apa de la ploi
Ori doar cu roua nopții de la flori.
Pășind pe calea vieții amândoi,
Sub soare arzător sau cer cu nori.

Uitând de griji, de tristele nevoi,
Vom zămisli în suflete comori,
Iubirea îmbrăcând-o în culori,
În verde crud și în cuvinte noi…

Pășind pe calea vieții amândoi.

———————————–

Olguța LUNCAȘU TRIFAN

22 februarie 2019