Am știut ce să cer. Au fost de acord. M-au dat la biroul de conjunctură și marketing. Cel mai bun birou, pentru că acolo nimeni nu avea nimic de făcut. Șeful de birou răspunde la telefon și îmi spune speriat că sunt chemat la directorul general. Mai speriat eram eu. Era a doua zi după ce m-au angajat acolo, la ICE Autotractor din Brașov, că uitasem să vă spun. Îmi tremurau pantalonii de frică, dar nu cred că se vedea. Cred că nu se vedea nici că îngălbenisem.
— Hait! mi-am zis în gând. Au verificat și au descoperit că am mințit la interogatoriul cu securistul întreprinderii.
Mințisem că n-aveam rude în străinătate și nici legături cu cetățeni străini.
În anticamera la directorul general erau vreo câteva zeci de indivizi, corect îmbrăcați în costume de culori sumbre și la cravată, extrem de sobri și de serioși, pe scaune la perete sau în picioare, tot la perete. Parcă erau la vreo înmormântare și așteptau să vină sicriul. Toți încruntați și cu ochii în popoul secretarei, care făcea cafeaua pentru director. Ea mi-a făcut semn să intru la director. Unii din ăia au protestat, că ei erau acolo înaintea mea și aveau urgențe. Nu le-am dat atenția pe care voiau ei să le-o acord. Am bătut la ușă și am intrat cu inima cât un purice. Eram alb ca varul de frică. Biroul directorului general era imens. Un covor persan, cu o suprafață și mai mare decât a sălii, acoperea întreaga podea și era răsucit rulouri la margini. Se vorbea în tot Brașovul de acest covor. Fusese primit cadou de la șahul Iranului, pentru că Brașovul înființase o fabrică de tractoare românești la Tabriz.
— Am auzit că ați fost angajat pentru limbi străine. Ia să vedem! Ce scrie aici?
Așa se vorbea în comerțul exterior, cu „dumneavoastră,” chiar și de la cel mai superior, cum era el, la cel mai inferior, cum eram eu. Ca și cum am fi fost oameni civilizați. Nu ca la Grupul de Șantiere Montaj Cazane Vulcan din București, cu „bă ăla!” sau și mai rău, de poate suporta hârtia. Dar toată lumea suporta și se trăgeau toți de șireturi. De aia se zice că fiecare întreprindere, fiecare loc de muncă, spital, școală sau ce o fi, are o anumită cultură ori rutină, a sa. Sau nicio cultură, nicio rutină, doar harababură. Am mai scris o schiță umoristică despre viața pe șantier, însă unele redacții nu au putut-o publica, iar când s-a publicat am fost apostrofat că așa și pe dincolo și că să scot schița aia de pe Net și că să mă pocăiesc. Eu n-am fost pus cu genunchii pe coji de nucă, nici când eram elev. Deși ar cam fi fost motive, de trei ori pe zi.
Cum ziceam, directorul mi-a dat o scrisoare dintr-un maldăr de scrisori desfăcute și înregistrate. Erau câteva rânduri de la un partener extern. I-am tradus. A scris rezoluția pe scrisoare: E-15. Răspundeți pozitiv! Mi-a dat altă scrisoare. A pus rezoluția: A-25. Răspundeți conform legii! După vreo jumate de oră și ceva, am terminat de tradus toate scrisorile, mi-a mulțumit și am ieșit. Unul dintre așteptătorii din anticameră a strigat la mine:
— Ia ascultă, tovarășu’! Ia vino încoace!
Păi ce, așa se vorbește în comerțul exterior? Nici ciobanii analfabeți la stână nu renunță la demnitatea lor proprie când i se adresează cineva. Ce, eu eram nevasta lui ca să îmi vorbească arogant și cu dispreț? Ăștia care au limba aspră când vorbesc cu inferiorii au limba dulce când îi ling, unde îi ling pe superiori. L-am străfulgerat cu o privire indiferentă, atât de neutră, încât să îl lase pe gânduri și nu m-am abătut din drumul spre ieșire. M-am așezat la locul meu în birou și am reluat să citesc Scânteia.
— Ce a vrut directorul? m-a întrebat șeful de birou.
— Care director? am ridicat eu o sprânceană.
Șeful și-a retras capul între umeri ca un copil terorizat și nu a mai zis nimic. A doua zi, tot așa, la ora opt și cinci minute, ca și ieri, sună telefonul, iar șeful îmi zice că sunt chemat la director. M-a mustrat cu un gest din cap și a zis:
— Păi eu ce sunt aici?
În anticameră, ăia erau tot acolo ca și ieri. Unii pe scaune la perete, alții în picioare, toți în ordinea ierarhică. Toți subdirectorii, toți șefii de zone și de birouri operative: Europa 15, Asia-Australia, America, Vest 1, Vest 2, CAER sau șefii de produse. Toți, cu aceleași urgențe de ieri sau de luna precedentă. Am trecut pe lângă ei cum treci pe lângă ulucile unui gard, fără să le vezi. Nu se mai uitau în fundul secretarei, întorceau capul după mine și nu mai cârâiau.
Directorul a zis să iau un scaun și să stau jos, în fața biroului. Secretara a venit cu două cafele. Una pentru el și una pentru mine. I-am tradus toate scrisorile, am plecat și iarăși au rămas ăia din anticameră cu gurile căscate de nedumerire. De bună seamă că au început să își facă gânduri și presupuneri sigure.
Întreprinderea primise cadou un Mercedes ultimul răgnet, de la firma MAN, de la care cumpăraserăm licența pentru camioanele noastre DAC, numite apoi ROMAN. Șoferul întreprinderii conducea Mercedesul și îl transporta numai pe directorul nostru general. Dimineața, auzeam Mercedesul oprind sub ferestrele biroului nostru. Lăsam ziarul din mână, mă ridicam fără să mai zic nimic și mă duceam la director. Nimeni nu își putea explica ce discutam eu cu directorul o jumătate de oră, la cafea, în timp ce toți șefii așteptau cu probleme urgente, arzătoare și niciodată nu i se mai oferise vreunuia din ei vreo cafea. Toți au început să mă salute cu plecăciune și cu „Să trăiți!” Și pe bună dreptate. Ajunsesem să dețin cel mai important secret din întreprindere, cum nici la BDS (Biroul de Documente Secrete) nu erau așa de mari secrete: Secretul că directorul general nu cunoștea nicio limbă străină.
Barosanul pleca deseori în străinătate, dar numai pentru câteva zile. În lipsa lui, niciun subdirector nu avea voie să își pună fundul în Mercedes. Subdirectorii conduceau ei înșiși vreun Volkswagen sau Opel, primit cadou de la alți parteneri străini. Mașinile primite cadou își păstrau placa cu numărul din străinătate și așa erau donate Securității, când întreprinderea primea cadou altele, noi. Iar Securitatea dona mai departe mașinile la Miliție. Ca să își facă filatorii filajul sub acoperirea plăcii din străinezia.
Șoferul directorului era soțul secretarei și securist în civil. Primise ordin de la director ca, în lipsa lui, să fie la dispoziția mea cu Mercedesul. Așa că mergeam des la București, unde aveam treabă la editură sau umblam prin librării și anticariate sau intram la filme. Timp în care șoferul era liber să facă ce vrea. Ne întâlneam în curte la minister, la ora cutare. Șeful meu de birou nici nu îndrăznea să îmi dea vreo sarcină de serviciu. Socotea că ar fi fost prea riscant pentru el să se pună rău cu mine. Numai așa din sadism, îl întrebam dacă avea vreo hârtie să i-o duc la minister. Ca să nu se mire unde plecam fără să îi cer voie.
* * *
Într-o zi, directorul general era plecat cu șeful de personal în Australia. Iar eu nu aveam de ce să merg la București. Mai era până la salariu și nu mai aveam bani de cumpărat cărți. Șeful meu de birou îmi pune pe masă o decizie, cum că sunt mutat la un birou operativ, să derulez contractul de remorci pentru Germania de Răsărit. A căzut cerul pe mine. Numai de muncă nu aveam chef. Mai degrabă citeam Scânteia în întregime sau mă uitam la colegii care nu aveau nimic de făcut, decât să muncesc ceva. Decizia era semnată de șeful biroului de camioane pentru Europa. Am intrat la el fără să bat la ușă și nu l-am salutat. I-am pus decizia sub nas, am rupt-o bucățele, i-am lăsat-o pe birou și am zis privindu-l în ochi:
— Cineva vrea să scoată castanele din foc cu mâna dumneavoastră.
Continue reading „Victor RAVINI: Să trăiți, domnu’ profesor!”
Versurile Veronicăi Balaj, țesute dintr-o fibră aleasă, metaforică, par la prima vedere, reminiscent parnasiene. Poeta dă un impuls sentimentelor, simțirilor și te poartă de la o stare la alta cu repeziciune, prin fața personajelor și peisajelor citadine iscate dintr-o pană iscusită, (scriere bazată pe observații reale, pe parcursul călătoriilor întreprinse în întreaga lume), pe marginea tematicii alese, anume: Cotidiene parisiene. Dar, imposibil să nu remarcăm că aceste poezii sunt străbătute de un flux solar și astral în care abundă îngerii, făpturi de lumină, care se intersectează și se amestecă în lumea noastră, orânduită la scară umană, cotidiană, fapt care face ca acest volum de poezii să se demarce prin construcția sa conceptuală, asemănându-se cu un oracol (poetic) care enunță destine, iubiri, vieți ce se desfășoară în planul cotidian care este intersectat de planul astral, mitologic și mistic în același timp.
Cultura se pǎstrează prin scriiturǎ! 
Am primit cu mare emoție al doilea volum de poezii al Doamnei MIHAELA CD „FOCUL DIN NOI”. Se observă din start performanța lucrărilor expuse, cât și șansa de a continuă mai departe cu noi apariții valoroase.
Iată, am în fața mea cel de-al doilea volum de versuri al poetei, Mihaela CD, „Focul din noi”! Dacă începi să dai prima pagină nu te mai poți opri din răsfoit până nu ajungi la sfârşit! Împărțit pe capitole minunate, citind versurile frumoase ale autoarei, te simți parte din trăirile sufletești pe care le-a lăsat în fiecare vers, împletind cu multă dăruire de frumos, iubirea, dorul ,supărarea, neliniștea și dialogul cu Dumnezeu. Stări sufletești de o sensibilitate aparte în care ne regăsim fiecare lecturând cu atenție versurile minunate ale autoarei!
A trecut foarte puțin timp de anul trecut, când citeam cu multă încântare volumul de versuri: ,,BINECUVÂNTARE ȘI CHIN”, scris de prietena mea de peste ocean, poeta MIHAELA C.D.
Orice foc care arde produce ceva. Cel distrugător produce cenușă, durere. Cel creator aduce în fața lumii tot ce arde în interiorul nostru, transformându-l în perle ale sufletului.
Populismul, prin definiție, este o ideologie ce pune în acțiune mișcarea politică în cadrul unei comunități, iar conținutul semantic al acestui curent este de a obține superioritate în fața maselor prin diverse interese, avantajele fiind centrate pe un anumit scop sau pe o anumită situație. Este vorba de situații în care realitatea este întortocheată în cel mai direct și eronat mod, doar pentru a obține obiectivul prestabilit. Sub această formă de manifestare se înscriu populiștii, persoanele care, la propriu și la figurat, fac parte de fapt din clasa demagogică. Dacă să luăm în considerație opinia publică și a mediilor politice, atunci fenomenul populismului este comparat sau este chiar identic cu fenomenul demagogiei, ambele redând înțelesuri cu scop de a obține popularitate în fața maselor, în acest caz utilizând și punând în joc promisiuni și discursuri pline de emfază numai pentru a induce în eroare întreaga comunitate umană. Considerat un curent al democrațiilor moderne, populismul sau, mai bine zis, populismul politic a luat naștere din secolul XIX în S.U.A. și în Imperiul Rus. Nemijlocit, înainte și după anii 1990 fenomenul populismului politic a început să se manifeste într-o formă destul de activă și în alte țări europene, cât și în alte țări de pe mapamond. În particular, despre acest aspect destul de delicat în cultura politică europeană este binevenită monografia științifică „Populist Political Communication in Europe” („Comunicarea politică populistă în Europa”) – autori Toril Aalberg, Frank Esser, Carsten Reinemann, Jesper Stromback, Claes De Vreese – publicată la prestigioasa Editură Routledge din Marea Britanie, 2017. Lucrarea în cauză cuprinde studii corespunzătoare din 24 de țări europene (Danemarca, Finlanda, Norvegia, Suedia, Austria, Belgia, Germania, Irlanda, Olanda, Elvețea, Marea Britanie, Franța, Grecia, Israel, Italia, Portugalia, Spania, Bosnia și Herțegovina, Croația, Republica Cehă, Ungaria, Polonia, România, Slovenia), respectiv centrându-și subiectul pe cele mai importante domenii ale populismului și comunicării politice populiste, și anume despre: actorii populiști în calitate de comunicatori; mass-media și populismul; cetățenii și populismul. Ca urmare, în lucrarea respectivă sunt descrise părțile componente și modul în care liderii populari, partidele și mișcările politice (din cele 24 de țări prezente în cercetare) obțin influență asupra maselor, „fie prin succese electorale ca atare sau fie prin influențarea altor partide politice prin discursul politic național”[1]. Cu referire la „Populist Political Communication in Europe” Michael Higgins, profesor la Universitatea din Strathclyde, Marea Britanie, spune: „Populismul, în toate categoriile sale, a devenit o forță în întreaga Europă. În sfârșit, avem o colecție care combină o varietate de analize la nivel de stat cu o rigoare conceptuală necondiționată. Pentru oamenii de știință din Europa și nu numai, colecția respectivă promite să hrănească o discuție informată despre provocarea populistă pentru anii următori”[2]. În spectrul tematicilor abordate sunt formulate condițiile social-politice ale unor țări prin intermediul cărora politicianul sau clasa politică este acea persoană care determină prin influență modalitatea de a guverna, în rezultat fiind pus în acțiune și nivelul de trai al cetățeanului și societății acestuia în dependență de orientarea politică aplicată în administrare. Așa fiind, „Populist Political Communication in Europe” („Comunicarea politică populistă în Europa”) este o cercetare foarte bună, care reușește să oglindească aspirațiile fenomenului de populism contemporan.