Războiul pentru întregirea neamului (1916-1919)

La 9 decembrie 1916, în sala Teatrulu Naţional din Iaşi, a avut loc deschiderea lucrărilor Parlamentului, cu oarecare întârziere din cauza împrejurărilor. În Mesajul Tronului, prezentat de regele Ferdinand, se făcea referire la criticile aduse guvernului, arătând că prin intrarea în război, ,,România îşi legase soarta ei cu aceea a puterilor prin a căror victorie se va aşeza viaţa europeană pe baza principiului naţionalităţilor”. Regele făcea apel la abandonarea oricăror neînţelegeri, pentru ca în faţa ţării dar şi a străinătăţii să apară ,,armonia dintre toţi şi să dea astfel lumii întregi priveliştea solidarităţii unui popor conştient de însemnătatea vremurilor pe care le trăieşte şi de menirea lui istorică”. El cerea apoi ca ,,toţi să înconjoare cu dragoste şi cu admiraţie pe soldaţii noştri care apără pământul strămoşesc încălcat de vrăjmaşi”. În paralel cu măsurile adoptate pentru ameliorarea situaţiei locuitorilor afectaţi de război (acordarea unor pensii şi ajutoare militarilor), a fost votat proiectul de lege pentru sporirea la 1,1 miliarde lei a creditului de 60 milioane acordat ministerului de război. Măsurile cele mai importante şi mai urgente aveau în vedere cele două reforme fundamentale înscrise în programul liberal încă din 1914, împroprietărirea ţăranilor şi modificarea legii electorale, prin introducerea votului universal.

Acestea nu erau simple promisini..Atât guvernul cât şi regele au promis (făgăduit) oştenilor-ţărani pământ şi drept de vot. La 3/16 decembrie 1916, într-o scrisoare adresată regelui, primul-ministru Brătianu arăta că ,,trebuie ca, printr-o propagandă activă a ofiţerimii noastre, să se atragă atenţiunea soldaţilor că toţi luptătorii credincioşi vor avea pământ la sfârşitul războiului”. În Mesajul său, regele arăta: ,,să spunem ţăranului că luptând pentru unitatea naţională, el luptă totodată pentru dezrobirea lui politică şi economică…Vitejia lui îi dă drepturi şi mai mari asupra pământului pe care-l apără şi ne impune mai mult decât oricând datoria ca, la sfârşitul războiului, să înfăptuim reformele agrare şi electorale, pe temeiul cărora această Adunare Constituantă a fost aleasă”. N. Iorga făcea elogiul ţăranului român, în contextul dramatic al războiului, iar Take Ionescu, la rândul său, referindu-se la promisiunea regelui, arăta că ,,şi o largă reformă agrară trebuia să iasă din crearea unei Românii mari, şi o democratică întindere a dreptului de vot”.

 Problema reformelor era fundamentală, iar amânarea introducerii lor nu mai era posibilă, în condiţiile marelui război şi după izbucnirea revoluţiei în Rusia, în februarie 1917. Primul-ministru Brătianu, aflat în vizită la Petrograd, în martie 1917, arăta că Parlamentul român va vota reforma agrară şi votul universal, numărul votanţilor crescând de la 180 000 la 1 200 000, iar ţăranii urmau să primească 2 300 000 ha. Şi guvernul şi regele erau concentraţi asupra măsurilor necesare, în primul rând, cele două reforme fundamentale. La 23 martie/5 aprilie 1917, regele Ferdinand adresa soldaţilor o Proclamaţie, prin care îi asigura că ,,şi-au câştigat dreptul de a stăpâni într-o măsură mai largă pământul pentru care s-au luptat”, precum şi ,,dreptul de a obţine o mai mare participare la treburile statului”. O lună mai târziu, la 23 aprilie/5 mai 1917, regele adresa ostaşilor români, prin Înalt Ordin de zi, o nouă Proclamaţie, referitoare la reforma agrară şi la cea electorală: ,,…Întăresc încă odată făgăduinţa mea de Rege, că, după izbânda pe care o aşteptăm, se va realiza pentru voi legiuita stăpânire asupra ogoarelor câştigate cu sângele vostru, şi prin vot obştesc veţi lua o parte activă la alcătuirea unei Românii nou şi mari, pe care o vom înfăptui împreună”.

În primele luni ale anului 1917, I.I.C. Brătianu ajunsese la o înţelegere cu Take Ionescu, ca şi între cele două partide aflate acum la guvernare, în privinţa reformelor, agrară şi electorală. Un grup radical liberal (G. Diamandy, Gr. Iunian, G. Trancu-Iaşi ş.a.) propunea guvernului, la 15/28 aprilie, ca ,,cel mai târziu peste opt zile”, proiectele celor două reforme să fie înaintate spre dezbatere.

  Vorbind în parlament despre necesitatea reformelor, primul-ministru Brătianu arăta că ele fuseseră înscrise în programul partidului său încă din 1913. El sublinia că ,,sufragiul universal şi exproprierea au devenit patrimoniul comun al tuturor şi votarea lor se poate obţine fără discuţii pătimaşe care să tulbure liniştea sufletească a ţării, înfrăţirea tuturor fiilor Patriei, aşa de trebuincioasă pentru buna şi victorioasa conducere a războiului…”. El adăuga că ,,jertfele ţărănimii ne impun să nu aşteptăm până la ceasul în care va fi posibilă rezolvarea completă şi amănunţită a problemelor care ne sunt puse şi să votăm încă de pe acum aceste principii fundamentale, ca să rămână câştigate pentru poporul nostru orice s-ar întâmpla de aici înainte”.

Proiectul pentru modificarea art. 19, 57 şi 67 din Constituţie, privitoare la cele două reforme, a fost prezentat în Parlament, în mai 1917,  de deputatul G. G. Danielopol. El motiva aceste măsuri prin contrastul dintre numărul mare de ţărani, aproape şase milioane, şi suprafaţa de pământ stăpânită, în jur de trei milioane ha; în acelaşi timp, o mie de proprietari deţineau două milioane ha. Potrivit proiectului, care stabilea patru categorii: 1. erau expropriate în întregime terenurile cultivabile ale Domeniilor Coroanei, ale Casei Rurale, ale supuşilor străini şi ale absenteiştilor; 2. exproprierea a două milione ha teren cultivabil din proprietăţile rurale particulare, progresiv, începând cu moşiile de la 100 ha în sus; pentru regiunile de munte se prevedea înfiinţarea de islazuri comunale. Plata terenurilor expropriate urma a se face în titluri de rentă emise de stat, cu dobândă de 5% pe an. Era prevăzută, în genere, exproprierea unei suprafeţe de 2, 4 ori mai mare decât cea propusă în anii 1913-1914 şi, totodată, se renunţa la principiul despăgubirii prealabile şi integrale în bani. În privinţa reformei electorale, art. 57 prevedea alegerea deputaţilor de către cetăţeni prin vot universal, egal, direct şi secret, iar art. 67 stabilea acelaşi lucru pentru Senat.

Reformele preconizate au trezit vii discuţii în Cameră şi Senat, evidenţiin nevoia de înnoire a stărilor de lucruri din România, frământările cauzate de război şi influenţa revoluţiei ruseşti. Deputatul N. Basilescu arăta ăn intervenţia sa că ,,toţi comandanţii militari sunt unanimi în a cere reforme adânci şi radicale, care să stârpească răul din rădăcină, spre a putea evita în viitor dureroase şi crude emoţiuni”. Un alt deputat, C. Becescu-Silvan sublinia împrejurările ,,cu totul excepţionale” în care trebuiau înfăptuite reformele: ,,…sub presiunea jertfelor înspăimântătoare pe care poporul românesc le-a făcut şi le face…, a suferinţelor înfiorătoare pe care întregul nostru neam le îndură”. Dacă pentru unii deputaţi reformele propuse erau insuficiente, mai ales cea agrară, alţii, de orientare conservatoare, considerau că momentul nu era bine ales. Dar, în final, până şi conservatorii rămaşi în Bucureşti (Marghiloman, Rosetti, Maiorescu) au admis, în martie 1917, includerea reformelor în programul partidului lor. Proiectul pentru modificarea Constituţiei şi înscrierea celor două reforme s-a votat de Cameră, cu 130 de voturi din 144, la 12(14) iunie 1917, şi, la 20 iunie, de Senat, cu 56 (79) de voturi.

După votarea reformelor (iunie-iulie 1917), s-a produs o neaşteptată criză guvernamentală, după atacarea violentă a lui Brătianu, în şedinţa Senatului din 21 iunie/3 iulie 1917. Primul ministru a fost acuzat de conservatori pentru ,,nepregătirea armatei, finanţele statului…servind prea ades pentru îmbogăţirea partizanilor şi satisfacerea intereselor lor” şi pentru lipsa de pregătire morală a soldaţilor la intrarea în război”. După acest atac, Senatul a acordat un vot de încredere în primul ministru Brătianu, adoptat cu 44 de voturi şi 10 abţineri, ceea ce a dus la demisia lui Take Ionescu şi a miniştrilor conservatori. Părăsirea guvernului a fost determinată de unele deosebiri de vederi între Take Ionescu şi I.I.C. Brătianu în legătură cu situaţia militară a ţării, raporturile cu aliaţii şi aplicarea tratatului de alianţă. Criza de guvern s-a prelungit vreme de trei săptămâni, dar, în final, situaţia a fost aplanată şi guvernul a fost completat cu Take Ionescu, vicepreşedinte, şi cu intrarea în cabinet a lui B. Delavrancea şi a lui N. Titulescu.

Continue reading „Ioan POPOIU – Afirmarea unei naţiuni: România 1866 -1947 (48)” →