Nicolae Densuşianu, istoric, jurist, etnolog, de la sfârşitul secolului al IX-lea şi începutul secolului XX, continuă să fascineze dar şi să intrige. Ideile şi teoriile sale au adepţi dar şi critici, semn al neindiferenţei, marcă a personalităţilor ce trec prin lume şi lasă urme. Activitatea şi opera lui Nicolae Densuşianu poartă amprenta unei inteligenţe vii, a unui suflet ales care şi-a iubit neamul, a cărui istorie zbuciumată o cunoştea şi o preţuia, spunând: „Istoria poporului român din cele mai vechi timpuri și până în zilele noastre este numai o lungă serie de lupte uriașe răsboinice, ce a trebuit să le susținăcu multă vitejie și devotament poporul român pentru apărarea țerilor române, a naționalității, limbii, religiunii și libertăților sale.“ Acestui neam a încercat să-i trezească, prin scrierile sale, conştiinţa originii, să-i insufle mândria de a fi urmaşul unui popor vechi, viteaz şi nobil.

Nicolae Densuşianu se naşte la 18 aprilie  1846, în satul Densuş, în Transilvania, aflată atunci sub stăpânirea austro-ungară. Este fiul preotului unit Bizantinus Pop şi al Sofiei Nicolae. Îşi schimbă numele Pop, după cel al fratelui său, Aron, căruia profesorii de la şcoala din Blaj îi spun Densuşianu, pentru a-l deosebi de alţi elevi care purtau acelaşi nume. Astfel, apar Densuşienii, Aron Densuşianu care a devenit critic, poet şi profesor de limba latină la Universitatea din Iaşi, iar fiul acestuia, Ovid Densuşianu, a fost, la rândul său, poet şi critic literar. Nicolae Densuşianu urmează Facultatea de ştiinţe juridice din Sibiu, oraş unde îl cunoaşte pe Mihai Eminescu, în 1867. După absolvire, lucrează ca notar în Făgăraş, unde scoate publicaţia ,,Orientul latin“, împreună cu fratele său, Aron, şi cu Teofil Frîncu, apoi este avocat în Braşov,  după care se stabileşte în Bucureşti, unde lucrează la Curtea de Apel. În 1878, este numit bibliotecar-arhivar la Academia Română, loc ideal pentru a studia documente, a scrie articole, a publica, fiind preocupat îndeosebi de originile îndepărtate ale poporului român pentru că ,,numai cu ajutorul trecutului ne putem explica ideile şi diferitele fenomene din viaţa unui popor“, convingere ce a stat la baza operei sale fundamentale, Dacia preistorică. Tot în 1878, devine membru corespondent al Academiei Române. În 1884, Ion Brătianu îl numeşte translator la Marele Stat Major, iar până la sfârşitul vieţii, în 1911, este directorul Bibliotecii Centrale a Ministerului Apărării Naţionale, azi Biblioteca Militară Naţională. Epoca în care trăieşte istoricul ardelean este una plină de evenimente politice, sociale şi culturale: Unirea de la 1859, venirea Hohenzollernilor, Războiul de Independenţă de la 1877, înfiinţarea Universităţii de la Iaşi (1860), a Universităţii de la Bucureşti (1864) etc.

Nicolae Densuşianu munceşte cu dăruire şi abnegaţie. Continuă opera lui Eudoxiu Hurmuzaki, publicând cele şase volume de documente referitoare la istoria românilor, aşa-numita ,,Colecţia Hurmuzaki“. Publică o serie de articole ştiinţifice: ,,Scrutări mitologice la români“, ,,Elementul latin în Orient“, ,,O colonie macedo-română în Transilvania“ şi altele în reviste din ţară (,,Familia“,  ,,Orientul latin“,  ,,Columna lui Traian“  etc.) şi din străinătate. Colaborează la ,,Anuarul istoricilor din Berlin“, iar timp de 15 ani colaborează cu Societatea istoricilor din Berlin. Acestora li se adaugă studii de istorie militară ca ,,Domnii glorioşi şi Căpitanii celebri ai ţerilor române“, lucrare în două volume. În 1884, publică monografia Revoluţiunea lui Horea în Transilvania şi Ungaria (1784-1785). Scrisă pe baza documentelor oficiale,  lucrare pentru care a adunat 783 de documente şi pentru care primeşte din partea Academiei Române Premiul ,,Ion Heliade Rădulescu“, în valoare de 5 000 de lei. Banii sunt folosiţi de autor, după cum ne spune prefaţatorul Daciei preistorice,  pentru a călători în Ungaria, Germania, Italia, Spania, cercetând  documente şi hărţi în diverse arhive şi biblioteci, inclusiv la biblioteca Vaticanului, pentru cartea sa, la care a lucrat un sfert de veac, dar pe care nu a mai apucat să o vadă tipărită. Dacia preistorică apare în 1913, în Bucureşti, având 1 152 de pagini, producând reacţii dintre cele mai neaşteptate. Unii au numit-o Biblia românilor, ,,un monument al muncii şi gloriei trecute“, alţii au calificat-o drept  fantezistă, speculativă.

Continue reading „Victoria MILESCU: Nicolae Densuşianu – un vizionar” →