Nicolae Densuşianu, istoric, jurist, etnolog, de la sfârşitul secolului al IX-lea şi începutul secolului XX, continuă să fascineze dar şi să intrige. Ideile şi teoriile sale au adepţi dar şi critici, semn al neindiferenţei, marcă a personalităţilor ce trec prin lume şi lasă urme. Activitatea şi opera lui Nicolae Densuşianu poartă amprenta unei inteligenţe vii, a unui suflet ales care şi-a iubit neamul, a cărui istorie zbuciumată o cunoştea şi o preţuia, spunând: „Istoria poporului român din cele mai vechi timpuri și până în zilele noastre este numai o lungă serie de lupte uriașe răsboinice, ce a trebuit să le susținăcu multă vitejie și devotament poporul român pentru apărarea țerilor române, a naționalității, limbii, religiunii și libertăților sale.“ Acestui neam a încercat să-i trezească, prin scrierile sale, conştiinţa originii, să-i insufle mândria de a fi urmaşul unui popor vechi, viteaz şi nobil.
Nicolae Densuşianu se naşte la 18 aprilie 1846, în satul Densuş, în Transilvania, aflată atunci sub stăpânirea austro-ungară. Este fiul preotului unit Bizantinus Pop şi al Sofiei Nicolae. Îşi schimbă numele Pop, după cel al fratelui său, Aron, căruia profesorii de la şcoala din Blaj îi spun Densuşianu, pentru a-l deosebi de alţi elevi care purtau acelaşi nume. Astfel, apar Densuşienii, Aron Densuşianu care a devenit critic, poet şi profesor de limba latină la Universitatea din Iaşi, iar fiul acestuia, Ovid Densuşianu, a fost, la rândul său, poet şi critic literar. Nicolae Densuşianu urmează Facultatea de ştiinţe juridice din Sibiu, oraş unde îl cunoaşte pe Mihai Eminescu, în 1867. După absolvire, lucrează ca notar în Făgăraş, unde scoate publicaţia ,,Orientul latin“, împreună cu fratele său, Aron, şi cu Teofil Frîncu, apoi este avocat în Braşov, după care se stabileşte în Bucureşti, unde lucrează la Curtea de Apel. În 1878, este numit bibliotecar-arhivar la Academia Română, loc ideal pentru a studia documente, a scrie articole, a publica, fiind preocupat îndeosebi de originile îndepărtate ale poporului român pentru că ,,numai cu ajutorul trecutului ne putem explica ideile şi diferitele fenomene din viaţa unui popor“, convingere ce a stat la baza operei sale fundamentale, Dacia preistorică. Tot în 1878, devine membru corespondent al Academiei Române. În 1884, Ion Brătianu îl numeşte translator la Marele Stat Major, iar până la sfârşitul vieţii, în 1911, este directorul Bibliotecii Centrale a Ministerului Apărării Naţionale, azi Biblioteca Militară Naţională. Epoca în care trăieşte istoricul ardelean este una plină de evenimente politice, sociale şi culturale: Unirea de la 1859, venirea Hohenzollernilor, Războiul de Independenţă de la 1877, înfiinţarea Universităţii de la Iaşi (1860), a Universităţii de la Bucureşti (1864) etc.
Nicolae Densuşianu munceşte cu dăruire şi abnegaţie. Continuă opera lui Eudoxiu Hurmuzaki, publicând cele şase volume de documente referitoare la istoria românilor, aşa-numita ,,Colecţia Hurmuzaki“. Publică o serie de articole ştiinţifice: ,,Scrutări mitologice la români“, ,,Elementul latin în Orient“, ,,O colonie macedo-română în Transilvania“ şi altele în reviste din ţară (,,Familia“, ,,Orientul latin“, ,,Columna lui Traian“ etc.) şi din străinătate. Colaborează la ,,Anuarul istoricilor din Berlin“, iar timp de 15 ani colaborează cu Societatea istoricilor din Berlin. Acestora li se adaugă studii de istorie militară ca ,,Domnii glorioşi şi Căpitanii celebri ai ţerilor române“, lucrare în două volume. În 1884, publică monografia Revoluţiunea lui Horea în Transilvania şi Ungaria (1784-1785). Scrisă pe baza documentelor oficiale, lucrare pentru care a adunat 783 de documente şi pentru care primeşte din partea Academiei Române Premiul ,,Ion Heliade Rădulescu“, în valoare de 5 000 de lei. Banii sunt folosiţi de autor, după cum ne spune prefaţatorul Daciei preistorice, pentru a călători în Ungaria, Germania, Italia, Spania, cercetând documente şi hărţi în diverse arhive şi biblioteci, inclusiv la biblioteca Vaticanului, pentru cartea sa, la care a lucrat un sfert de veac, dar pe care nu a mai apucat să o vadă tipărită. Dacia preistorică apare în 1913, în Bucureşti, având 1 152 de pagini, producând reacţii dintre cele mai neaşteptate. Unii au numit-o Biblia românilor, ,,un monument al muncii şi gloriei trecute“, alţii au calificat-o drept fantezistă, speculativă.
Pentru lucrarea sa, Nicolae Densuşianu a consultat izvoare din cele mai diverse, în maghiară, germană şi latină, limbi care îi erau cunoscute, a făcut cercetări de teren în ţară şi în străinătate. Coroborând informaţii şi date din arheologie, istorie, etnologie, religie, apelând la legende, tradiţii, cântece, ritualuri, autorul încearcă să desluşească originea ancestrală a poporului român, formulând o teorie potrivit căreia în spaţiul de azi al României a existat o civilizaţie preistorică avansată, civilizaţia pelasgă, organizată într-un imperiu ce a durat peste un mileniu, care a dat naştere întregii civilizaţii europene, răspândindu-se până în Asia şi Egipt. O parte a pelasgilor vorbeau protolatina, iar aceştia ar fi înfiinţat Troia şi Roma. În ceea ce priveşte limba latină, o consideră un dialect al limbii dacilor, unii dintre ei migrând spre Europa.
Lucrarea sa de proporţii este fascinantă prin îndrăzneala ipotezelor, prin concluziile surprinzătoare. Oamenii de ştiinţă au calificat afirmaţiile de aici drept basme. Poate, dar ce basme frumoase! Se vorbeşte despre titani care ar fi fost cei mai glorioşi dintre pelasgi. Descendenţii titanilor ar fi fost hiperboreenii din nordul Dunării. Se vorbeşte despre giganţii care ar fi trăit pe teritoriul Daciei. Dar, nu demult, într-un sat de lângă Roşia Montană s-au descoperit cranii şi oase de dimensiuni uriaşe, dovadă că pe teritoriul ţării noastre de azi au existat giganţi sau acei uriaşi despre care se povesteşte în folclorul românesc. Se vorbeşte despre ,,Columna Ceriului din Carpaţi“, cu referire la vârful Omul, având o încărcătură energetică specială, confirmată şi de cercetări recente, despre ,,Hercule în albia râului Cerna“, ,,Legenda despre răpirea lânei de aur în cântecele eroice române“ etc. Acolo unde lipsesc dovezile palpabile, autorul foloseşte intuiţia, viziunea, lansând ideea că mitologia greacă s-a născut în Dacia, în zona dintre Buzău şi Porţile de Fier.
Nicolae Densuşianu face analogii, comparaţii între diversele cuvinte şi expresii străine, cântece, veşminte, găsind similitudini şi înrudiri. Cuvinte precum: pâine, aluat, cânepă, plug, jug, varză, doină, cimpoi sunt, după părerea sa, din fondul tracic, nu de provenienţă latină. Dacia preistorică a fost ignorată, chiar interzisă în anumite regimuri politice fiind considerată lipsită de profesionalism şi naţionalistă. A fost privită cu ironie la vremea apariţiei dar şi mai târziu, când a cunoscut câteva reeditări. A fost criticată de Titu Maiorescu, de B.P. Hasdeu, iar Alexandru D. Xenopol considera: ,,Teoria autorului că dacii ar fi închegat întâia civilizație a omenirei arată că avem a face cu un product al şovinismului şi nu cu unul al ştiinţei“. Vasile Pârvan, în lucrarea sa, Getica, scrie: ,,romanul său fantastic, Dacia preistorică, plină de mitologie şi de filologie absurdă, la apariţia sa deşteaptă o admiraţie şi un entuziasm nemărginit printre diletanţii români în arheologie“.
Timpul are însă surprizele lui. Descoperirile arheologice ulterioare sau diversele documente care apar vin să resusciteze interesul pentru această carte, iar autorul ei să fie reconsiderat. Apar documente care atestă că noi nu ,,de la Râm ne tragem“ şi nici nu suntem urmaşii Romei, dimpotrivă. Pentru îndrăzneala ideilor sale, Nicolae Densuşianu a plătit cu însingurarea, cu ignorarea din partea contemporanilor săi. Unii însă lau considerat un iniţiat. Au existat totuşi şi există destul de mulţi care privesc opera sa cu cea mai mare seriozitate, o preţuiesc, încercând să-i descifreze înţelesurile, mesajul inedit.
Alexandru Nemoianu, istoric şi filozof al civilizaţiilor, vede în mod strălucit adevărata esenţă şi valoare a cărţii, nu în ultimul rând, destringentă actualitate: ,,Marele merit al filosofiei istorice a lui Nicolae Densuşianu a fost acela că el a refuzat să considere modelul existenţial al neamului său ca fiind de mâna a doua şi a refuzat ideea servilismului automat faţă cu modelele din afară. Nicolae Densuşianu a intuit, poate cel dintâi între istoricii şi gânditorii români, că cel mai mare rău pentru România a fost tendinţa (cu grijă cultivată de toţi cei care nu au iubit acest neam) ploconirii faţă de modelele străine. El a înţeles că subordonarea politică, economică şi militară nu sunt alta decât consecinţa subordonării psihologice. Atunci când psihologic un neam este gata să adopte modelul exterior, subordonarea politică şi economică faţă de o putere exterioară (şi promotoare a cutărui model) nu mai este decât un detaliu minor şi prea lesne de atins.
Nicolae Densuşianu nu a fost un şovinist tribal, ci un admirator şi promotor convins al fenomenului românesc ale cărui rădăcini el le afla în vremuri străvechi, ante-istorice, imediat post-edenice. Nicolae Densuşianu a fost un om liber, descendent dintr-un neam liber, admirator al unui model existenţial original şi egal în valoare cu orice alt model existenţial. În plus, Nicolae Densuşianu a promovat cu o copleşitoare erudiţie nevoia ca neamul românesc să alunge complexele de inferioritate care îi fuseseră cu grijă satanică cultivate.“ În prefaţa de mare întindere analizând viaţa şi opera lui Nicolae Densuşianu, dr. C.I. Istrati, scrie cu admiraţie: ,,Sunt om întreg şi pricep şi eu lucrurile şi modul lor de a le vedea şi interpreta. Am destulă cultură nădăjduiesc, ca să nu fiu nici naiv nici superficial. Declar însă că Dacia preistorică e una din cele mai mari opere, dacă nu cea mai importantă, pe care a scris-o o pană ţinută de mâna unui Român.“
Redescoperirea şi recuperarea lui Nicolae Densuşianu depind de timp dar şi de noi. ,,Dacă Dacia ar vorbi…“,spunea Nicolae Densuşianu. Dacă suntem atenţi, pregătiţi, am putea auzi ce ne spun străbunii şi vechiul nostru pământ, care ne îndeamnă să reflectăm, să le descifrăm tainele pentru a afla cine suntem şi încotro mergem.
––––––––
Victoria MILESCU
București, aprilie 2019