Gheorghe Constantin NISTOROIU: Erezii-Secte în Biserica Romano-catolică (partea I-a)

„Feriţi-vă de prooroci mincinoşi,

   care vin la voi în haine de oi iar

   pe dinăuntru sunt lupi răpitori.”

       (Iisus Hristos – Matei 7, 15)

 

 

 

   Schisma şi Erezia – izvoarele care au provocat căderea Bisericii Romano-Catolice din Trunchiul Bisericii Ortodoxe Universale şi apariţia Reformei Protestante.

 

   Schisma vine de la cuvântul ebraic ezel – plecare, împărţire, despărţire.

 

   Schisma – sciziunea comisă în sânul Bisericii prin refuzul unei persoane sau a unui grup de a se supune ierarhiei Bisericii. Dacă grupul respectiv adoptă dogme noi şi un ritual propriu, schisma se transformă în erezie.(Mic Dicţionar Enciclopedic)

 

   Schisma poate duce implicit la erezie dacă nu se renunţă la ea, iar împreună schisma şi erezia pot conduce la prăbuşirea Bisericii, rămânând doar o confesiune.

   Schisma este îndreptăţită atunci când ierarhul devine eretic, ecumenic sau când nu-L mai slujeşte pe Arhiereul absolut – Hristos, ci doar pe sine însuşi -averea.

   Erezia – Eres – „învăţătura greşită a unor persoane sau grupări de persoane, care şi-au organizat şi crezul lor aparte, deosebit de cei pe care i-au părăsit.” (Preot Dr. Ioan Mircea, Dicţionar al Noului Testament A-Z, Ed. I.B.M. al B.O.R., Buc.1984)

   Termenul erezie – haeresis, ce desemnează cuvintele: alegere, părere separată, eroare, sectă a fost întâlnit în comunitatea iudaică a fariseilor şi saducheilor pe vremea pământească a Mântuitorului Iisus Hristos şi a Apostolilor Săi, sub forma cuvântului ebraic nimrod – cel ce se împotriveşte, revoltatul, răzvrătitul, răsculatul. „Căci se vor ridica hristoşi mincinoşi şi prooroci mincinoşi şi vor da semne mari şi chiar minuni, ca să amăgească de va fi cu putinţă, şi pe cei aleşi.” (Matei 24, 24)

   „Dar au fost în popor şi prooroci mincinoşi, după cum şi între voi vor fi învăţători mincinoşi, care vor strecura eresuri pierzătoare şi, tăgăduind chiar pe Stăpânul Care i-a răscumpărat, îşi vor aduce lor o grabnică pieire. Şi mulţi se vor lua după învăţăturile lor rătăcite şi, din pricina lor, calea adevărului va fi hulită. Şi din pofta de avere şi cu cuvinte amăgitoare vă vor momi pe voi. Dar osânda lor, de mult pregătită, nu zăboveşte şi pierzarea lor nu dormitează.” (II Petru 2, 1-3)

   Schisma şi erezia sunt amăgiri, sunt ispite, sunt înşelări, sunt răzvrătiri, sunt rătăciri, sunt huliri care pot determina apariţia apostaziei – lepădarea de credinţă.

   Erezia se defineşte deci, în acelaşi timp şi schismă şi ca noţiune de sectă.

   Căderea într-o erezie înseamnă şi o schismă împotriva religiei adevărate, respectiv dreapta credinţă – ortodoxia, promovarea unor inovaţii în dogmă şi cult sau întroducerea unei religiozităţi pe bază de raţiune, de gnosticism, de ignoranţă ce va duce implicit la naşterea unei secte, care la rândul ei se înmulţeşte prin altă sectă-erezie, fie ea chiar pro sau contrară celei din care se naşte.

   Termenul „sectă” – vine de la verbul latin „secare” – a tăia, a rupe, a desface, a dezbina. „Sectele sunt comunităţile care s-au despărţit de adevărata Biserică a lui Hristos şi s-au organizat aparte, cu doctrină, un cult şi o disciplină proprie.” (Mitropolitul Irineu Mihălcescu, Dogmele Bisericii Creştine Ortodoxe, Ed. Episcopiei Romanului şi Huşilor – 1994, p. 109)

 

   Aşa cum erezia prin rătăcire, amăgire, generează altă erezie, la fel şi secta generează altă sectă prin înşelare. „Înşelarea este vătămarea firii omeneşti prin minciună… Înşelarea este însuşirea de către oameni a minciunii luate de ei drept adevăr.” (Sfântul Ignatie Briancianinov, Despre înşelare, trad. Cristea Florentina, Ed. Egumeniţa – Cartea Ortodoxă, 2010, p. 10)

   „Secta este o grupare care s-a desprins dintr-o structură sau organizaţie iniţială, în scopul corectării unor pretinse abateri doctrinare atribuite structurii-mamă.” (Ierom. Visarion Moldoveanu/ Bogdan Mateciuc, Ereziile Apusului – despre Protestantism şi ispitele raţionalismului creştin, vol. II, Ed. Vicovia-2007, p. 69)

   Membrii sectei se numesc sectanţi – adică cei care s-au rupt de Biserica – Una.

   Sectă – sectant, dezbinătorii de Biserică se mai numesc eretici sau schismatici.

   Secta – se caracterizează prin devotament, venerare, dependenţă exagerată faţă de o persoană, o idee, un obiect, aderând pentru acest scop la tehnici de control şi manipulare, precum: separarea de prieteni, de familie, de rude, de mentori, mărirea sugestibilităţii sau exercitarea supunerii prin controlul informaţiilor, ştergerea individualităţii, repetarea judecăţii critice, reducerea la maxim a influenţelor exterioare, intensificarea dependenţei faţă de „adunare”, frica şi teama de a o părăsi.

   „Ereticii sunt cei ce se abat de la învăţătura de credinţă a Bisericii Ortodoxe, iar schismaticii sunt cei ce nesocotesc disciplina bisericească stabilită de Sfinţii Părinţi. Sectanţii sunt şi schismatici şi eretici, în acelaşi timp, pentru că s-au abătut atât de la disciplina, cât şi de la învăţătura de credinţă a Bisericii lui Hristos.” (Mitropolitul Irineu Mihălcescu, Dogmele…, op. cit., p. 109)

   Liderul sectei se crede „împuternicit” de sus să reformeze Biserica Apostolică. Fidelitatea faţă de sectă şi dependenţa ideologico-doctrinară sunt căi de mântuire. Pentru a-şi justifica doctrina sectanţii au folosit/ folosesc traduceri distorsionate din Biblie, tipărindu-le în ediţiile lor „revizuite”. Folosesc din Scriptură versete speciale, pe care repetându-le obsesiv, îşi crează o pseudo-realitate religioasă şi crezând că înţeleg sensul „providenţial”, se manifestă ca nişte „defazaţi” cu un vocabular redus şi cu o stearpă capacitate de analiză prin răspunsuri banale, stereotipe.

   În „teologia” sectei un rol determinant îl joacă Apocalipsa lor. Liderul sectei se auto-alege. El nu se subordonează nimănui. Comunicarea „divină” cu secta se face lăuntric numai prin glasul său. Copiii sectanţilor sunt neglijaţi de părinţii, fiindcă şi-au modificat starea de afecţiune anterioară, înlocuind-o cu „voia Domnului.”

    Părăsirea sectei susţine liderul ei este echivalentă cu despărţirea de Dumnezeu. Cercetările şi dovezile aderării sectanţilor la erezie, arată că „o treime au avut parte de tulburări psihice înainte de convertire, de stres semnificativ…” (Ierom. Visarion Moldoveanu…, Ereziile Apusului, op. cit., p. 78)

   Factorii care influenţează un individ să devină sectant sunt: lipsa încrederii în sine, scepticismul, necredinţa, lipsa de discernământ, ambiguitatea, incultura, deziluzia socială, singurătatea, căutarea noului, paradoxuri, himere, ispite, deşertăciuni etc.

I.Primele erezii – secte iudaice au fost erezia saducheilor (Fapte 5,17; 23, 8; Matei 22, 23;),  eresul fariseilor (Fapte 15,5), secta Ebioniţilor – respectau legea mozaică, negând divinitatea lui Hristos, considerat fiul natural al Mariei şi al lui Iosif.

II.Erezii creştine în primul veac al Bisericii. Avertizarea Bisericii din Corint, a comunităţii corintenilor de către Sf. Ap. Pavel, că: „trebuie să fie şi între voi eresuri (erezii), ca să se învedereze cei încercaţi.” (I Cor., 11, 19; I Tim., 4,1; Tit, 3,10)

   Iudeo-gnosticii – sectă sincretistă axată pe legea mozaică, gnosticism antic şi idei creştine. a. Cerint – un iudeu alexandrin din Asia Mică susţinea că lumea aparţine unui Înger-Demiurg, alt înger a dat legea mozaică, iar Iisus era om natural. b. Elchesaismul – Elkasai, promova acelaşi sincretism, susţinând că Hristos este un eon – înger superior, iar Duhul Sfânt este un principiu feminin. Hristos s-a întrupat de mai multe ori, ultima oară fiind din Fecioara Maria. c. Simon Magul (Fapte Apost. 8, 9-25), admitea o ierarhie de eoni subordonaţi Cugetării, care a emanat îngeri, arhangheli şi pe Demiurg – Dumnezeul iudeilor. Cugetarea s-a întrupat într-un şir de femei, iar în vremea lui, chiar în concubina sa Elena din Tyr, cuplu care prin devotamentul credinţei în ei se pot mântui cei ce cred.

   III.Erezii gnostico-iudeo-creştine

 

  1. Gnosticismul (sec.II.) – sectă religioasă-sincretistă, care prin gnosis – gnoză cunoaştere, ştiinţă, se poate şti totul, dobândindu-se astfel mântuirea. Liderii sectei au fost Satornin, Basilide, Valentin. 2. Maniheismul – un amestec de budism, parsism, teosofie babiloniano-haldeică şi idei creştine. Mentorul sectei a fost un persan din Ctesifon-Babilonia, Manes (sec. III). El percepea două lumi, fiecare cu câte 5 serii de eoni, cea a întunericului – aparţinând lui Iisus cel pătimitor şi cea a luminii – Iisus Mântuitorul. Ieşirea din lumea întunecată se face prin învăţătura lui Hristos cel nepătimitor. Omul are două suflete, unul bun şi altul rău. Şi-a organizat secta după modelul Bisericii: 12 apostoli, 72 episcopi, preoţi, diaconi, evanghelişti.

  1. Erezii apărute în sânul Bisericii

 

1.Marcionismul promovat de Marcion din Sinope-Pont (sec.II.), a contestat prin opera sa Antiteze, contradicţia dintre Vechiul şi Noul Testament, ca fiind opera a doi Dumnezei, cel al Vechiului Testament, creatorul lumii, aspru, drept şi rău; cel al Noului Testament – Dumnezeul cel Bun, care s-a coborât asupra lui Iisus Hristos. Deşi condamnat ca eretic, Teza sa nu este o erezie. Este o raţiune care se asumă Adevărului. 2. Montanismul provine de la ereticul Montan care se considera Paracletul – Mângâietorul, organul Sfântului Duh, ce va desăvârşi revelaţia Noului Testament. 3. Hiliasmul – milenarismul, erezie ce susţinea o teocraţie pământească, o nouă venire pe pământ a lui Hristos, care va stabili o primă înviere de o mie de ani a drepţilor în mijlocul cărora va petrece. 4. Alogii – sectă ce contesta Evanghelia Sf. Ap. Ioan, fiindcă revela Logosul şi Apocalipsa. 5. Antitrinitarismul – erezie ce  condamna unitatea persoanelor Sfintei Treimi, considerând că Fiul şi Duhul Sfânt sunt puteri sau însuşiri ale Tatălui. Între sectanţi s-a numărat şi episcopul Antiohiei Pavel de Samosata (sec.III.), care contesta dumnezeirea Fiului ca persoană, identificând Logosul cu înţelepciunea lui Dumnezeu şi cu Sfântul Duh. A fost condamnat de 3 sinoade ţinute la Antiohia.

   Cauze religioase

 

   Punându-l forţat pe Apostolul Petru pe scaunul Romei, Biserica latină şi-a revendicat şi a declarat cu de la sine putere – PRIMATUL PAPAL astfel realizat :

  1. a) Instituirea primatului apostolic în persoana fericitului Petru (de apostolici primatus in beato Petro institutione);
  2. b) Continuitatea primatului la Pontificii romani (de perpetuitate primatus Petri Romani Pontificis);
  3. c) Natura şi esenţa primatului Pontificului roman (de vi et ratione primatus Romani Pontificis);
  4. d) Principiul infailibilităţii Pontificului roman (de Romani Pontificis infailibili magisterio).

   (Sf. Nectarie de Eghina, De ce papa şi supuşii lui s-au despărţit de Biserica lui Hristos? Istoria Schismei (I), trad. din lb. greacă de Caliopie Papacioc, Ed. Evanghelismos, Bucureşti-2011, p. 17)

   „Confirmarea” Apostolului Petru pe scaunul episcopal al Romei n-a fost întâmplătoare. Raţionamentul a fost acesta: Petru, ca Apostol, era considerat de latini Vicarul lui Hristos, fiindcă, presupuneau ei, că Iisus i-ar fi încredinţat Cheile Raiului. Devenind primul Episcop al Romei, urmaşii săi papii nu deveneau vicarii lui Petru ci Vicarii lui Hristos, care în mod implicit îşi exercitau puterea precum Hristos Arhiereul absolut atât peste Cer, cât şi peste pământ.

 

     „Adaosul Filioque” – erezie apărată de teologul Augustin (+430), alături de „predestinaţie”, susţinând că „de când Adam a căzut prin păcat, toţi oamenii se nasc în păcatul originar şi merită pe bună dreptate iadul. În bunătatea Lui însă, Dumnezeu îi mântuieşte pe câţiva fără vreun merit din partea lor, şi anume pe cei predestinaţi.” (cf. Ierom. Visarion Moldoveanu/ Bogdan Mateciuc, Ereziile Apusului – despre Protestantism şi ispitele raţionalismului creştin, vol. II, Ed. Vicovia-2007, p. 164)

 

   „Adaosul Filioque” – învăţătura inventată de catolici că Sfântul Duh purcede „de la Tatăl şi de la Fiul” a apărut prima oară în Sinodul I de la Toledo – Spania în 447, apoi tot la Toledo în 589, la Sinodul al III-lea şi la Sinodul de la Aachen în 809, generalizându-se în întregul Apus din 14 Februarie 1014.

   Potrivit Marii Taine dumnezeeşti a Întrupării – Înomenirii Domnului, confesiunea catolică acordă cinstiri separate Mântuitorului atât ca Persoană, cât şi ca Fire, nu o singură cinstire a Persoanei lui Iisus Hristos în care s-au unit cele două Firi, dumnezeiască şi umană „în chip neamestecat şi neschimbat, neîmpărţit şi nedespărţit”, cum s-a stabilit la Sinodul IV ecumenic de la Calcedon din anul 451, aşa cum mărturiseşte şi cinsteşte pururea Biserica Ortodoxă Universală.

   „Sacra-Inimă a lui Isus”, născocire, sminteală a monahiei Maria Alacoque (sec. XVII), susţinută întâi de duhovnicul ei iezuit, la Colombiere, apoi de papalitate. După „revelaţiile” relevate de iezuiţi, monahia Maria Alacoque petrecea nopţi întregi „în convorbiri amoroase cu prea-iubitul Isus. Odată, El i-a îngăduit a-şi rezema capul pe pieptul Său şi i-a cerut inima sa. Ea a consimţit; atunci Isus îi luă inima, o puse într-a Sa [?!], pe urmă i-o înapoie…, făcând-o moştenitoare a inimii Sale în timp şi în veşnicie.” (Vladimir Guette, Papalitatea Eretică, trad. de Protos. Gherasim Saffirin, Ed. Scara, Bucureşti-2010, p. 70-71)

 

   „Imaculata Concepţiune”, dogmă a confesiunii catolice, întărită prin bulla papei Pius al IX-lea din 8 Decembrie 1854, potrivit căreia zămislirea Fecioarei Maria s-a făcut în afara păcatului strămoşesc, bullă prin care „Treimea a fost întregită cu Sfânta Fecioară ridicată la vrednicia dumnezeiască.”  (ibid., p. 90)

   „Indulgenţele”, calcul „trudit” şi socoteală merituoasă a Vicarilor Romei, cum că Isus Hristos, Fecioara Maria şi Sfiinţii au supra merite foarte multe, alcătuind astfel „un tezaur”, aflat la dispoziţia şi libertatea papei de a dărui merite fie viilor, fie morţilor din Purgatoriu prin mijlocirea „indulgenţelor” – „supra-abundenţă” a faptelor bune ale dumnezeeştilor persoane, ale sfinţilor şi trecerea unui număr din aceste fapte „meritorii”, celor care nu au avut deloc, dar evident tarifate greu şi cu cinism de urmaşii vicarului Petru.

   Obârşia „indulgenţelor” o găsim la sinodul din 895, ţinut la Tribur-Mayenza. Acceptul canonisirii prin plată face să dispară penitenţa, rămânând doar suma care v-a hotărâ răscumpărarea. În veacul al XI-lea s-a născocit „indulgenţa plenară” – iertarea tuturor păcatelor săvârşite în viaţa muritoare. Aşa s-a stârnit râvna cruciadelor. Papa Urban al II-lea, alături de episcopii săi, a hotărât la sinodul din anul 1096, de la Clermont că „drumul la Ierusalim pentru liberarea acestei Biserici v-a ţine loc de orice pocăinţă”. (Vladimir Guette, op. cit., p. 180)

   Papa Calist al II-lea, la sinodul din anul 1122 de la Lateran, a oferit „indulgenţa plenară”, celor care vor merge să-i bată pe musulmani în Spania. (ibid., p. 180)

   Bernard de Clairveaux (1091-1153), reformatorul ordinului cistercian (canonizat), mărturisea că în această primă cruciadă s-a înrolat scursura cea mai de jos a societăţii, „toţi nelegiuiţii, hulitorii, răpitorii, batjocoritorii de cele sfinte, ucigaşii, călcătorii de jurăminte, prea-curvarii.”  (Bernard de Clairveaux, Serm.ad. Milit., c.5)

   Aşadar, nu este de mirare că în această cruciadă papală s-au săvârşit cele mai odioase cruzimi şi cele mai diabolice nelegiuiri.

Continue reading „Gheorghe Constantin NISTOROIU: Erezii-Secte în Biserica Romano-catolică (partea I-a)” →

Ionel NOVAC: PROFESORUL ALEXANDRU TECUCI, ISTORIE ÎNCĂ VIE A CAHULULUI

„Cine nu are bătrâni, să-și cumpere”, spune un străvechi proverb românesc. Dar cine are, să-i iubească și să-i prețuiască așa cum se cuvine, căutăm să-l parafrazăm noi astăzi, când gândul și inima ne zboară la distinsul profesor Alexandru Tecuci, unul dintre ultimii „mohicani” pe care îi mai are Cahulul.

„Învățătorul tuturor învățătorilor”[1] s-a născut la Văleni, județul (pe atunci) Cahul, la 1 septembrie 1933, în familia Mariei și a lui Ion Tecuci, o familie de țărani vrednici și gospodari, cu rădăcini adânc înfipte în istoria locului. Copilăria, care ar fi trebuit să-i fie fericită, alături de ceilalți copii de vârsta sa, i-a fost puternic marcată de ororile celui de-al doilea război mondial, care cuprinsese și această parte a lumii. Astfel, în chiar primele zile de război și-a pierdut doi dintre frații mai mari, întâi pe Gheorghe, de 16 ani, iar mai apoi pe Petrache, ultimul sfârtecat, împreună cu alți consăteni, de o detunătură rătăcită de tun.

„Neluând în seamă aceste evenimente, socot că am avut o copilărie fericită… Am trăit copilăria așa cum am putut, dar a fost frumoasă, că am lucrat la grădinăria colhozului, unde am udat un an întreg două parcele de orez și roada pe care am luat-o mama a păstrat-o cu mare sfințenie, să nu fie socotită dușman al poporului”, va nota acesta la anii senectuții[2].

Tot mama este cea care insistă să fie trimis la școala din sat, deși era în plină perioadă de război. În 1940, cu toate că terminase clasa I, când au venit rușii a trebuit să o repete, de această dată în limba rusă. „Apoi au venit românii, cum se spune în istoria falsificată sovietică, și iar m-au trecut în clasa I. Am mai avut niște întreruperi cu foametea din 1946-1947 și, când am terminat clasa a șaptea la școala din satul natal, m-am trezit matur, fără să știu farmecul copilăriei”.[3]

Din toamna anului 1951 este elev al Școlii moldovenești nr. 2 din Cahul (actualul Liceu Teoretic „Ioan Creangă”), pe care o va absolvi în 1954. Este o perioadă frumoasă din viața sa, o perioadă asemuită cu „un zbor cosmic”, în care a avut parte de profesori minunați, de niște „oameni cu suflet mare, ca Serghei Suicimezov, Ambrosii Cernobrisov, Anastasia Almazov, Maria Vaculenco, Efimia Băstrițchi, Taisie Culbeci și încă mulți alții, care mi-au mângâiat copilăria cu multă grijă părintească. N-aș dori să minimalizez contribuția directorului școlii, domnul Semion Tesler, care în anul de absolvire 1954 a fost la căpătâiul finalizării adolescenței mele prea târzii”.[4]

După terminarea școlii se înscrie la Universitatea de Stat din Chișinău, Facultatea de limbă și literatură moldovenească, pe care o va absolvi în anul 1959. „Anii de studenție, cei mai fericiți, dar și cu cele mai dramatice întâmplări. Noi, veniți de la țară, de la pământ, setoși de carte, ne-am apucat să străbatem labirintele științei”.[5]

Aflând că filologul Vasile Coroban este un foarte bun cunoscător al istoriei literaturii, împreună cu alți colegi a organizat un protest și a cerut ca acesta să le fie profesor de literatură clasică românească. Dorința nu le-a fost îndeplinită, însă, pentru atitudinea lor, au fost citați drept „naționaliști moldo-români” și declarați dușmani periculoși ai poporului (stenograma secretă a ședinței plenarei Comitetului Central al Partidului Comunist al Moldovei din 22 septembrie 1959).[6]

În 1959, Alexandru Tecuci termină Universitatea de Stat, lucrarea sa de diplomă, „Analiza literară a ciclului ˂1907˃ de Tudor Arghezi”, constituind un model de analiză literară, valabil și în zilele noastre. „Studiul diplomantului Tecuci, aprecia coordonatorul tezei sale, profesorul universitar Ion Osadcenco, este rezultatul unei serioase cercetări științifice, al unei munci foarte încordate. Harnicul diplomant a folosit un număr considerabil de izvoare critice, începând de la cronicari și terminând cu cele mai recente articole din ziare. Izvoarele literare … nu doar înfrumusețează bibliografia lucrării, ci sunt folosite și comentate cu o deosebită acribie științifică”.[7] Cu toate acestea, în ciuda excepționalei sale lucrări, care i-ar fi deschis ușa unei cariere universitare, inclusiv posibilitatea înscrierii la doctorat, după demiterea profesorului Vasile Coroban și acuzele aduse grupului de studenți, nici Alexandru Tecuci, nici vreunul dintre colegii săi nu au mai fost opriți la catedră. Printr-un concurs fericit de împrejurări, lucrarea, scrisă în chirilică, a fost recuperată de autor și păstrată cu sfințenie de acesta. Poate, cineva, într-o bună zi, se va învrednici a o tipări și a o reda publicului larg, așa cum s-ar cuveni unei lucrări de o asemenea valoare literară…

În ultimii ani de studenție avea să o reîntâlnească pe Suzana Zgherea, fosta sa colegă de la școala din Văleni, acum studentă și ea la Institutul din Tiraspol. Iată cum își amintește momentul respectiv: „Eram cu Ion Ababii, el era un băiat frumos, îndrăzneț, dar nu și sățios, eram cu el în parc pe un scaun. Trecea o tânără drăguță, în mână cu un strugure de poamă albă-aurie și Ion, în șagă, îi zice: Domnișoară, nu ne dai și nouă câteva bobițe din strugurașul ista atât de dulce, că o să-l visăm la noapte? Ea s-a oprit, s-a uitat la noi și zice: Da, eu pot să vi-l dau și pe tot. Am intrat în vorbă și eu și parcă simțeam ceva cunoscut, dar eram mai timid și îmi era oarecum să întreb. Până la urmă a întrebat Ion cum i-i numele și când am auzit Suzana am îndrăznit să întreb dacă nu-i din Văleni. Și atunci ne-am găsit că am fost colegi”.[8] Nepoată a primarului din Văleni, Suzana fusese deportată, împreună cu părinții și bunicii, în Altai (Siberia). „Pe bunelul soției mele când l-au ridicat, socru-meu de mai târziu lucra învățător și învăța prin corespondență la școala pedagogică din Cahul. A aflat de deportare și a fugit tocmai în Transcarpatia. A stat mult acolo. Dar într-un sat din vecinătate îl întâlnise pe un sătean de-al lui. Acela lucra miliționer, l-a văzut și l-a pârât. Dar a dovedit să fugă. Mai apoi a venit și a lucrat la construcția hidrocentralei de la Dubăsari. Pe urmă a plecat în părțile celea unde era soția cu copiii. Erau la vreo șaizeci – o sută de kilometri. Le-a făcut chemare și i-a luat la el”.[9] Suzana s-a întors din Siberia în anul 1956, „numai cu surioara și mama, buneii rămânând să zacă în pământ străin. La Văleni nu s-au întors. Toată averea agonisită cinstit și cu sudoare a fost prădată tot de acei care i-au luat tâlhărește fără anchetă și judecată din casă… Calea Suzanei spre învățătură era barată. Cu chiu cu vai a fost primită la Tehnicumul tehnologic din Chișinău, ca abia mai târziu să-și poată face studiile la Institutul Politehnic”.[10]

La 4 august 1959 Alexandru Tecuci este angajat, dar nu pentru multă vreme, cum avea să se dovedescă ulterior, ca redactor de limbă moldovenească la Cancelaria Consiliului de Miniștri al Moldovei. „Am lucrat cinstit, cu dăruire față de cuvânt, dar nu știu nici până azi din ce cauză am fost concediat. Știu un singur lucru, jignitor, că atunci, de 8 martie 1960, când femeilor de la Consiliul de Miniștri li s-au pus flori pe masa de birou, eu am primit vestea că voi fi eliberat din post, scriindu-se în cărticica de muncă „Eliberat conform cererei”. E minciună. Eu cerere n-am scris. Știu numai că șeful Cancelariei Consiliului de Miniștri, Luca Diacenco, m-a compătimit și mi-a zis: «Ce să facem? Dumneavoastră nu sunteți specialist»”.[11] Nu era specialist el, cel care terminase cu notă maximă Universitatea, cel care scrisese mai multe articole pe temă de limbă și literatură, cel care stăpânea limba română (moldovenească pe atunci) mai bine decât cei mai mulți dintre membrii Cancelariei… A fost o lovitură dintre cele mai grele pe care i le-a administrat soarta. La 16 martie 1960 își încheie „socotelile” cu Cancelaria Consiliului de Miniștri și revine la baștină, la Cahul. Unde este privit cu suspiciune și neîncredere. După mai multe încercări de a-și găsi ceva de lucru, cu susținerea șefului secției raionale de învățământ, Vasile Curalov, este numit profesor de limba română la școala rusă din satul Moscovei, apoi șeful Cabinetului Metodic de la secția de învățământ raional. Aici va activa până la sfârșitul anului de studii 1961, când i se va aduce la cunoștință că nu mai este acceptat de organele ministerului învățământului…

În 1960 se căsătorise cu Suzana, proaspătă ingineră, cu care în ultimii doi ani ținuse legătura mai mult prin corespondență, aceasta lucrând la Chișinău după terminarea facultății. Despre acel fericit eveniment din viața sa își amintește și astăzi cu multă emoție: „Odată a venit ea cu un fost coleg din clasa noastră, Gheorghe Botică. Am mai discutat noi ceva și zice Gheorghe: «Măi Alexandre, trebuie să vă căsătoriți!». A mai spus ceva și a plecat în grabă. Eu rămăsesem ca năucit. Atunci Suzana îmi spune direct: Măi Săndică, eu vreau să mă căsătoresc cu tine. Mă cere Gheorghe Vodă, poetul, colegul nostru de clasă, mă mai cer și alții, nu pot scăpa de ei, dar vreau să mă mărit numai cu tine”.[12]

Doamna Suzana i-a fost mai mult decât vrednică soție și tovarășă de viață: i-a fost o prietenă devotată, care i-a stat alături, l-a sprijinit și susținut în toate demersurile sale până în ultima sa clipă. I-a dăruit doi copii minunați, care i-au moștenit talentul pentru pictură (Virgiliu, stabilit la Chișinău, absolvent al facultății de pictură de la Tallin și Cezara, absolventă a Academiei de Arte din București, unde este stabilită în prezent). Între anii 1961 și 1976 a lucrat la Școala nr. 1 (internat), mai întâi ca educator, apoi ca profesor de limbă și literatură, iar ulterior ca educator superior și director adjunct. „În această perioadă l-am avut coleg de muncă pe minunatul om de cultură Leonid Șeptițchi, de la care am auzit despre poeții Teodor Nencev și Andrei Ciurunga și de la care am învățat cum se scrie o recenzie la compunere, cum se fac planurile calendaristice etc”.[13] „Educator fiind, «adormea», după ora stingerii, elevii cu lecturi din Sadoveanu, Coșbuc și alți scriitori români. Pleca acasă pe aproape de miezul nopții, pentru ca în zori, la ora deșteptării, să fie iarăși în internat. Se «dezlănțui», mai ales, după ce în 1967 a fost numit educator superior. Insista să i se ofere posibilitatea de a susține ore mai ales în clasele superioare, opta pentru lecțiile facultative pe care le susținea, de regulă, duminica. Alegea cei mai buni elevi, pe acei ispitiți cu adevărat de vraja cuvântului scris. Uitau și copiii să se uite la ceas; acele lecții opționale durau și câte 4-5 ore”.[14] „În anul 1967 domnul Tecuci a mai încercat o dată să intre în doctorantură. Însă foștii «turnători», care între timp ajunseseră în cele mai înalte funcții, nu i-au permis nici acum să se ocupe de cercetare și știință, motivându-i că Universitatea are nevoie de dectoranți în domeniul stilisticii și nu al literaturii”.[15]

Au fost anii de reală afirmare profesională, când a muncit cu drag și multă sârguință, dorind să împărtășească elevilor săi din vastele cunoștințe acumultate pe durata studiilor universitare. „Adevărata dragoste a mea au fost copiii. Îi adormeam cu povestiri de Mihail Sadoveanu, îi fermecam cu viața lui Mihai Eminescu, îi injectam cu optimismul lui George Coșbuc”.[16] Din acea perioadă, dar și din următorii ani de profesorat, datează zecile de dosare pe care Alexandru Tecuci le pregătea pentru fiecare lecție, multe dintre acestea fiind și astăzi păstrate cu grijă în biblioteca personală. Pentru fiecare autor, domnul profesor obișnuia să se pregătească în mod special, citind tot ce avea la îndemână, fie în biblioteca proprie (acumulată în timp, prin renunțarea la achiziționarea unor bunuri personale, cum ar fi o mașină, o casă etc.), fie din biblioteca școlii, decupând din ziarele și revistele literare ale vremii, extrăgând și notând diferite citate, pe care mai apoi le folosea în prelegerile sale. Pentru a vă face o idee asupra acestora, prezentăm doar unul dintre multele „dosare Eminescu” pregătite de domnul profesor, care conține, între altele, publicații întregi sau fragmente decupate din „Gazeta Literară” (nr. 19/9 mai 1963, nr. 17/23 aprilie 1964), „Tinerimea Moldovei” (nr. 146/9 decembrie 1979), „Literatura și Arta” (nr. 4/21 august 1988), „Glasul națiunii” (nr. 11/10 iunie 1988, nr. 29/30 decembrie 1998), „Octombrie Roșu” (nr. 18/9 februarie 1989, nr. 12/26 august 1989, nr. 73/17 iunie 1989), „Demnitatea” (1997), „Evenimentul” (2002), „Timpul” (2016). La care se adugă numeroase notițe olografe, extrase din cărți despre viața și opera lui Mihai Eminescu, fotografii sa. În paralel, în toată această perioadă, Alexandru Tecuci a lucrat și la ziarele raionale „Calea spre comunism” și „Octombrie Roșu”, în care, pe lângă operațiunea de corectură, a publicat numeroase articole cu tematică literară.

În iulie 1976 revine la Școala nr. 2 din Cahul, în calitate de director. „Nu prea doream eu s-o fac pe directorul, mă deprinsesem cu copiii nevoiași din școala-internat, dar primarul orașului, Vasile Lanciu, mi-a zis că avem o singură școală de limba română și trebuie să facem ceva, căci contigentul ei scade pe zi ce trece”.[17] La finele anului școlar 1981-1982, când și-a încheiat mandatul, de la 16 clase, cu câte pornise la drum, a ajuns la 32, fiecare cu câte 30-35 de elevi. Urmează alți cinci ani (1982-1987) în care este director al Școlii-internat nr. 1, după care, până în 1998 funcționează ca profesor de limbă și literatură română la Școala profesională nr. 5, ambele din Cahul. În anul 1990, prin reorganizarea școlii-internat se înființează Liceul Teoretic „Ioan Vodă”, printre ale cărui cadre didactice se număra și profesorul de limba și literatura română, Alexandru Tecuci. Din 1992 este numit director adjunct, funcție în care va rămâne până la pensionare (1997). În această perioadă, pe lângă faptul de a continua să scrie și să publice mai ales în presa locală și raională, Alexandru Tecuci este inițiatorul și animatorul revistei liceului, „Crai Nou”, al cărui prim număr a apărut la 28 mai 1992.

Prin mâna sa au „trecut” numeroși elevi, absolvenți mai apoi de studii superioare, care s-au străduit să-i semene și să-i urmeze exemplul, unii devenind, la rândul lor, profesori, ingineri, parlamentari, actori sau scriitori. Sunt suficiente să amintim doar câteva nume și acestea spun totul: academicianul Ion Bostan, dr. habilitat Petru Stoicev, scriitorii Haralambie Moraru și Ion Vicol, publicista Zinaida Cenușă, politicianul Ștefan Secăreanu ș.a. Cum decisese că încă nu-și spusese ultimul cuvânt, după pensionare va mai activa câțiva ani ca profesor de literatură română la Școala profesională nr. 2 și la Liceul Teoretic „Ion Creangă” (unde va fi responsabil coordonator al revistei „Tainele luminii”, subintitulată ˂Foaie pentru minte și inimă a elevilor din Liceul Teoretic „Ion Creangă”˃), iar din 2004 devine asistent universitar în cadrul Universității de Stat „B.P. Hașdeu” din Cahul. „S-a realizat astfel, fie și tardiv, un veritabil act de justiție, prin încadrarea-i în respectiva instituție de învățământ superior fiindu-i atestată, zicând așa, reputația de filolog notoriu în mediile pedagogice de la sudul republicii”.[18]

Dar Alexandru Tecuci este o personalitate complexă, pe lângă prodigioasa activitate desfășurată în domeniul învățământului, s-a afirmat și ca un excelent scriitor și gazetar. „În felul său, este un incontestabil și unic cronicar al cronicilor scrise și nescrise a personalităților literare clasice românești, inclusiv contemporane. S-a format ca publicist, colaborând la ziare și reviste. A fost și este mereu fecund. Pornit de la raionalele „Calea” și „Cronos” (Vulcănești, Cahul), fructificându-se în special în domeniul rubricii „Sfinte firi vizionare”, pe care de altfel a și inițiat-o, în cadrul ziarului creștin-democrat „Demnitatea”, a scris numeroase studii și comentarii literare despre marele Eminescu, alți clasici români, personalități literare contemporane”.[19] În decursul timpului, în paginile lor l-au mai găzduit publicațiile „Cronos”, „Literatura și Arta”, „Glasul Națiunii”, „Țara”, „Demnitatea”, „Universitas”, „Vivat profesia”, „Evenimentul” și multe altele. O parte dintre aceste articole i-au fost adunate și publicate în volumul „Zbucium de creație și cercetare”, apărut la Cahul, în 2011, sub egida Universității de Stat „B. P. Hașdeu”. Dar foarte multe altele stau încă „pierdute” în paginile revistelor și ziarelor la care a colaborat, așteptând ca cineva să le adune măcar într-un op…

***

Vorbind despre profesorul și pedagogul Alexandru Tecuci, nu putem să nu amintim și despre prieteniile de-o viață avute cu colegii de breaslă, între care se disting cele cu profesorul Constantin Reabțov, autorul primei monografii dedicate așezării de pe Frumoasa, „Cahul: istorie, cultură, personalități”, și cu poetul-martir Andrei Ciurunga, născut la Cahul, dar stabilit în ultimii săi 50 de ani de viață la București, cu care a purtat o vastă corespondență.

Cu prilejul celei de-a optzecea aniversări, revista „Literatura și Arta” din 29 august 2013 i-a dedicat o întreagă pagină: „Profesorul Alexandru Tecuci – la 80 de ani”. Semnează emoționante articole și rememorează amintiri cu și despre profesorul lor drag foștii săi elevi (Ion Bostan, Petru Stoicev, Ion Vicol), colegi (Anatol Eremia), confrați în ale condeiului (Alexandru Manoil, Tudor Palladi), iar studenta Universității din Beijing, Diana Vicol, îi dedică o poezie. La 31 august, în contextul manifestării consacrate Zilei Limbii Române, desfășurată în sala festivă a Universității de Stat „B.P. Hașdeu”, este celebrat cu ocazia jubileului de optzeci de ani. Prilej cu care, în semn de deosebită apreciere pentru susținerea și promovarea limbii și culturii române, din partea Consulatului General al României la Cahul i s-a oferit o Diplomă de onoare.

Continue reading „Ionel NOVAC: PROFESORUL ALEXANDRU TECUCI, ISTORIE ÎNCĂ VIE A CAHULULUI” →

Mirela-Ioana DORCESCU: POETUL EUGEN DORCESCU – PORTRET ANIVERSAR

(50 de ani de activitate literară)

 

În cei 50 de ani care îl despart de momentul debutului absolut în revista bucureşteană „Luceafărul”, binecunoscutul scriitor timişorean EUGEN DORCESCU a creat, cu talent şi intensă preocupare pentru punerea în lucrare a „darului său de har”, ceea ce exegeţii săi, având proprietatea termenilor, au numit „operă monumentală” (Radu Ciobanu) sau „operă totală” (eu însămi). Anvergura naţională şi internaţională a creaţiei dorcesciene este determinată de originalitatea viziunii artistice, de gravitatea tematică, de nivelul său estetic, dar şi de numeroase particularităţi discursive, stilistice, semiotice etc.

Argumente forte pentru amplitudinea axiologică a acestei opere sunt, pe de o parte, încadrarea autorului în literatura de vârf de către experţi în domeniu, precum Virgil Nemoianu (care l-a plasat pe Eugen Dorcescu între primii trei poeţi români ai începutului de secol XXI), Andrés Sánchez Robayna (cea dintâi voce autorizată ce a propus abordarea sa ca poet european), Luis León Baretto (care îl consideră cel mai mare poet român în viaţă); pe de altă parte, aşezarea sa alături de genii ale poeziei româneşti (Al. Philippide; I. Pillat – G.I. Tohăneanu; Ioan Alexandru – V. Nemoianu; Mihai Eminescu, Tudor Arghezi, Lucian Blaga – Andrés Sánchez Robayna; G. Bacovia – Ion Pop, M.-I.D. etc.) şi universale (T.S. Eliot – Virgil Nemoianu; Bonnefoy, Luzi – Andrés Sánchez Robayna; Jorge Manrique – Coriolano González Montañez; E.A. Poe – M.-I.D.; J.-P. Sartre – Florin-Corneliu Popovici; P. B. Schelley – Horia Ţâru etc.).

După o jumătate de secol dedicată literaturii, anul 2020 i-a prilejuit lui Eugen Dorcescu bucuria unor evenimente cu adevărat jubiliare:

– apariţia, în Spania, la Editura Arscesis din Zaragoza, a antologiei de elegii dorcesciene, inspirat intitulată Elegías Rumanas, prefaţată de Coriolano Gonzáles Montañez;

– publicarea, la Editura timişoreană Mirton, a Jurnalului lui Eugen Dorcescu (recomandat de autor drept „cartea vieţii mele”), în două volume: Îngerul Adâncului. Pagini de jurnal (1991-1998) şi Adam. Pagini de jurnal (2000-2010);

– campania de promovare a sus-numitelor cărţi în ziarul „Timişoara” (Redactor-şef Petru Vasile Tomoiagă), în paginile consacrate culturii, în fiecare vineri (martie-decembrie);

– deschiderea unui fond de carte de patrimoniu „Eugen Dorcescu” la Biblioteca Academiei, Filiala Timişoara;

– definitivarea unui volum omagial, coordonat de M.-I.D., intitulat Despre opera lui Eugen Dorcescu, lucrare amplă, care conţine: o biobibliografie actualizată, trei interviuri şi o crestomaţie critică (compusă din peste 80 de cronici, eseuri, studii şi note de lectură despre poezia şi proza dorcesciană, scrise de critici/eseişti consacraţi sau de tineri discipoli ai lui Eugen Dorcescu, în număr de 43. Toate acestea au fost preluate din presa literară – tipărită sau online –, unde au fost publicate în perioada noiembrie 2014 – decembrie 2020).

Celebrarea lui Eugen Dorcescu a ocazionat primirea a numeroase elogii şi dovezi de simpatie din partea confraţilor. Semnatarii acestora sunt renumiţi scriitori români (din România, Moldova şi Serbia) şi spanioli. Iată câteva dintre aprecierile care oglindesc audienţa elevată şi extinsă de care beneficiază în prezent sărbătoritul: „Am citit şi recitit (citesc, de fapt, mereu) pagini… inhibitoriu (!) de frumoase din Îngerul Adâncului şi din Nirvana” (ŞERBAN FOARŢĂ); „La Eugen Dorcescu, simbolismul limbii se integrează în contextul culturii fără graniţe. Poetul tratează materia poeziei dincolo de frumuseţe, până la sublim” (VASILE BARBU); „Când a început Eugen Dorcescu să recite poemul său În tăcere… mi-am amintit cadenţele psalmice… Acest poet român îşi va aminti că a fost laureatul Festivalului de la Uzdin şi când va lua premiul Nobel” (NICOLAE DABIJA);

„Vrednic Sunteţi, Maestre! Bucuria Dumneavoastră e şi a noastră Bucurie! Fluturând din inimă, de pe mal de Prut, Vă mulţumim!” (TRAIAN VASILCĂU); „Poeziile pe care Eugen Dorcescu le dedică lupilor sunt atât de spiritualizate, încât nu pot fi cuantificate cu aparatele criticii, se ridică la înălţimea sentimentului, ceea ce în lirică se întâmplă foarte rar; fericiţi Poeţii ale căror trofee nu le rămân doar lor, ci se conferă Poeziei româneşti! Poezia lui Eugen Dorcescu este o glorie a liricii, iar izbânda lui o sărbătoare a întregii noastre Poezii. Excelsior!” (MIRON SCOROBETE); „Poezie de deplină maturitate artistică, de mare, intensă trăire, profundă, lucrată la filigran de un bijutier, de un ales, rar rafinament prozodic şi stilistic”; „DOAMNE, cât de profund este în tot ce face, cât de distins, de nobil! Din când în când, ca să nu ne întristeze, cred că din delicateţea lui indicibilă, ne minte, cu farmec, că mai este şi fericit. Eu nu îl cred, căci am apucat să citesc extraordinarele vorbe ale lui Camil Petrescu: «Câtă luciditate, atâta dramă»” (VICTOR RUSU); „Simplitatea ex/clamării trăirilor profunde. Acesta-i secretul” (NICOLAE TURTUREANU); „O operă cu adevărat încărcată de divin, peste care Omul EUGEN DORCESCU a trecut degetul său de Lumină!” (GEORGE STROIA); „Şi din Nord, de la «Poesis», ne bucurăm să-l vedem şi să-l citim pe acest mare poet contemporan, Eugen Dorcescu!” (GEORGE VULTURESCU); „…JURNALUL Maestrului Eugen Dorcescu, o scriere răscolitoare şi definitorie, reprezentativă pentru Masivul foarte puţin explorat al literaturii române!” (ZENOVIE CÂRLUGEA); „Nu ştiţi cât mă bucură să primesc vestea publicării în Spania a cărţii Dumneavoastră Elegii Române – cu a sa frumoasă aluzie la Elegiile romane de Goethe. Consider foarte important ca opera Dumneavoastră să fie difuzată tot mai mult în Spania şi, de asemenea, în restul Europei” (ANDRÉS SÁNCHEZ ROBAYNA); „Eugen Dorcescu îşi revendică transcendenţa înţeleasă drept o componentă a realităţii” (JAIME SILES) etc. etc.

Prezentarea, în câteva fraze, a specificului dorcescian este o întreprindere dificilă şi riscantă. Cu toate acestea, absenţa ei ar dăuna acestei schiţe de portret aniversar. De aceea, mă încumet să evidenţiez câteva aspecte esenţiale (definitorii chiar), care, însumate, să contureze individualitatea lui Eugen Dorcescu în literatură. Poet cultivat, poliglot, conectat, datorită lecturilor asidue în franceză şi în spaniolă, ocazional, şi în italiană, la marile culturi romanice, importantul scriitor timişorean este informat direct de la sursă despre ceea ce înseamnă literatura de valoare universală, şi anume aceea spre care a ţintit, începând de la debutul cu volumul „Pax magna” (Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1972).

Pregătirea filologică, specializarea în lingvistică, poetică, stilistică şi semiotică adaugă, în cazul său, noi orizonturi de înţelegere, de interpretare şi de prelucrare originală a fenomenelor culturale. Conexiunea nu exclude intertextualitatea, temperată însă de autocenzura onestă şi depăşită de o forţă creativă rară şi de o pasiune faţă de expresivitatea limbii române, care implică o enunţare cu totul aparte a ideii poetice. Totuşi, Eugen Dorcescu se arată, în Jurnalul său, precum Mihai Eminescu odinioară, dezamăgit, frustrat chiar, de incapacitatea de a exprima, în totalitate, gândul sau trăirea, starea poetică ce generează textul literar. Ceva rămâne întotdeauna nespus, fiindcă este imposibil de exprimat, din diverse motive (nu doar din cauza „neajungerii limbii”), în contextul în care scrierea îşi definitivează forma artistică. Ceea ce ne face să bănuim că gândirea poetică a lui Eugen Dorcescu are încă mari rezerve creative, din care se mai pot ivi texte literare, că, după 50 de ani de acumulări, creaţia sa nu este încheiată. Prin urmare, nu o pot analiza ca pe un „anthropos ergon”, ci ca pe o energeia, în desfăşurare în momentul de faţă, într-un anumit cadru şi pe anumite coordonate relativ stabile, evidenţiate de scrierile sale de până acum. CADRUL este cel al poeziei spirituale, cu ascendent în cărţile sapienţiale şi poetice ale Bibliei, în special în Psalmi:

Psalm

„Lăudat să fii, Doamne,

pentru lumină şi soare,

lăudat pentru alba ninsoare,

lăudat pentru ploi, pentru grâne,

lăudat pentru luna şi stelele ce

clipesc primăvara în Râu şi-n fântâne.

Lăudat pentru bucata de pâine

şi pentru paharul de apă, date mie azi,

date ieri, date mâine.

Lăudat că eşti Duh. Că-mi vorbeşti

fie-n vis, fie-n suferinţă, fie-n gând.

Fiindcă eşti.

Lăudat pentru-nmiresmatele ierburi.

Pentru frunze şi flori.

Lăudat că-n final

mă omori…”

Sfera inspiraţiei nu se restrânge însă la creştinism, nicidecum la cultul creştin-ortodox, căruia îi aparţine Poetul, ci se amplifică prin explorarea altor şi altor religii, cu scopul de a cerceta şi de a înţelege, din multiple unghiuri, relaţia finitei fiinţe umane cu Infinitul divin. Ecourile diverselor religii se intersectează, cooperează şi fac posibilă varietatea în vasta paradigmă spirituală pe care o deschide Eugen Dorcescu. Sunt activate aici concepte fundamentale din hinduism (opinează M.-I.D., Virgil Nemoianu, Iulian Chivu) şi buddhism (v. Nirvana, Samsara, Vacuitatea etc.). Iată cum idealul nirvanic devine o soluţie existenţială în condiţii dramatice:

Nirvana

(ars poetica)

„Vom sta alături, uşă

lângă uşă.

În două urne

gemene-n mormânt.

Cu mâna ta firavă, de

cenuşă,

vei bate-ncet, mă

vei chema plângând,

şi-ţi voi răspunde

că acolo sunt,

dar că nu pot

deschide sumbra uşă

a morţii, că sunt mort,

că nu mai sunt

acela care-am fost.

O grea cătuşă

ne leagă cu teluric

legământ.

Să ne desprindem, deci,

tu – gând, eu – gând,

şi-aşa ne vom uni din nou,

zburând,

şi liberi,

şi eterni,

şi jubilând,

ca flacăra zvâcnită din

cenuşă”.

Poetul asimilează, mai cu seamă în deceniul debutului, mitologia greacă şi revine, constant, la mitul lui Orfeu (şi al Euridicei):

Elegiile de la Carani (9)

„Lumea toată-i a

noastră

(cum se spune adesea),

lumea toată-i a

mea.

E nesfârşită,

deplină,

de la fereastră,

până-n

grădină

şi la

şosea.

Tăinuita-i substanţă,

tăinuita-i minune

se desfăşoară-n

adânc.

Acolo-n genune,

coborâm amândoi,

când soare, şi lună,

şi stele

într-un ghem de-ntuneric

se strâng.

Acolo,

în noaptea ceţoasă,

în bezna

complice.

Acolo, te strig şi-mi

răspunzi.

Acolo-mi răspunzi

când te strig:

Euridice!

E-u-ri-di-ce!”

O altă interesantă sursă spirituală o reprezintă cultele precreştine (idolatre), din care provine, de exemplu, figura zeului antic Moloch:

Montségur

Mirelei-Ioana

„Revăd, ca-n vis, natalul Montségur,

Biruitor în orişice înfrângeri.

Ce puri eram! Eram atât de puri,

Încât păream mai îngeri între îngeri.

Desprinşi de lume, rupţi de elemente,

De apă, de văzduh şi de pământ,

Ne-am fost iubit aievea-n trup şi-n gând

Şi-am ignorat vrăjmaşu-aşezământ

Al omenirii pururea demente.

Când am aflat că totu-i doar un joc

Şi sacrul munte însuşi e-o fantasmă,

Îţi aminteşti? Ne-am aruncat în foc,

Drept jertfă detestatului Moloch,

Şi-am renăscut în două flori de plasmă”.

În acest context, direcţia predilectă a liricii dorcesciene este spiritualizarea, care merge până la spiritualizarea materiei. Astfel, lumina este percepută ca substanţă sacră, simbol al prezenţei Celui Etern printre noi:

Sub cerul Genezei (2)

„Lumina,

ca o maree,

inundă casa,

răvăşeşte grădina,

urcă, împreună cu

soarele,

pe Râu, până-n munte,

şi săgetează izvoarele.

Apoi, coboară, şi

iarăşi coboară,

avalanşă

infinit de uşoară,

rămânând neclintită, plină,

întreagă,

din zenit până-n

miezul cetăţii.

Lumina –

substanţă

a eternităţii”.

Reveriile acvatice, cele pirice şi visul pneumatofor compun un univers spiritual ce implică şi valorifică trei dintre cele patru simboluri arhetipale ale materiei. Apa, focul şi aerul/vântul (duhul), interrelaţionate direct sau de la distanţă, comunică simbolic despre

enigma fiinţei în faţa misterului Existenţei:

Poemele Bătrânului (52)

„Fiicele Bătrânului nu

l-au uitat, deşi, de fapt,

nu-l mai ţin minte.

El nu le-nvinovăţeşte, el nu

învinovăţeşte niciodată pe

nimeni (poate tocmai de-aceea

nu-l mai ţin minte),

el contemplă liniştit marele

Râu al timpului

(seamănă cu Ibrul, îşi zice),

aşteaptă clipa când îşi

va îmbrăţişa mesagerul de

flăcări,

când va intra şi se va

face nevăzut în familia

focului,

când fiicele focului,

nepoţii focului vor

deveni

propria sa

familie”.

Continue reading „Mirela-Ioana DORCESCU: POETUL EUGEN DORCESCU – PORTRET ANIVERSAR” →

Cezarina ADAMESCU: ÎNCORONAREA POETULUI ÎNTR-UN TĂRÂM DE PARADISURI

Cristian Petru BĂLAN

Secretul împlinirilor

Editura STEF, Iași, 2021

Puţini sunt autorii care se hotărăsc să destăinuie celorlalţi, secretul împlinirilor, al succeselor care i-au purtat de-a lungul anilor, din victorie în victorie. Poate dintr-o superstiţie, poate din alte considerente, majoritatea păstrează taina creaţiei lor şi ceea ce i-a determinat să persevereze, pentru a-şi desăvârşi creaţiile şi a le răspândi în lume. Unul din aceşti autori prodigioşi, este Cristian Petru Bălan, semnatar a numeroase lucrări de versuri, proză, eseistică, pictor şi sculptor român de mare impact în cele două ţări, România, ţara în care s-a născut şi America, ţara de adopţie.

Volumul de faţă se circumscrie în aria poeziei clasice de care este ataşat autorul şi este cel mai recent din şirul generos de cărţi pe care le-a înnobilat cu propria semnătură. Chiar din primele versuri, autorul afirmă că l-au susţinut în demersul său liric, „luminile iubirii”, fără de care nu şi-ar fi putut desăvârşi opera. Călăuzit de aceste lumini care i-au adus raiul în suflet, poetul s-a lăsat copleşit de ademenirile muzelor şi artelor frumoase care l-au purtat pe tărâmul închipuirii şi al fanteziei, în raiul visat de creatori, pentru care se pregătesc asiduu întreaga viaţă. El vorbeşte despre suflete ferice, amoruri negre, cununi de-eternitate, ploi de nestemate care cad din înălţimi divine, îndrăgostiţii sunt scafandri-n fericiri, al căror prezent e un „imperiu de-mpliniri”, dar peste toate guvernează „puterile iubirii”. Amurgul e plin de „mistere sfinte”, „Eternitatea vorbeşte fără grai”.

În acelaşi timp, poetul simte că zadarnice sunt toate în absenţa iubitei: „Nimic n-are valoare când simți singurătatea,/ Nimic nu-i fericire când n-ai cui s-o împarți!/ De-aceea fiecare să-și aibă jumătatea -/ E-o lege-a existenței și-i crimă s-o combați!” (Încoronări). Şi pe bună dreptate, pentru că iubita este, comoara, „cea mai râvnită fiinţă”, „candidă melopeie”: „În drumul meteoric ce îl parcurg în viață,/ Tu-mi ești busola ființei, căci drept mă-orientezi” (Încoronări). Atribute destinate iubitei, îl apropie pe autor de Eminescu, într-o suită metaforică demnă de marii poeţi ai neamului: „Din sferele iubirii mi-nspiri sfinte extaze/ Ademenind lumina și îngerii din zbor/ Care smulg din amurguri coroana lor de raze,/ Să-ți încunune fruntea, să li te-asemeni lor” (Încoronări).

Cântând iubirea, adeseori, tonul este elegiac, un ton de romanţă veche, cu parfum de crizantemă. E tonul acelor menestrei care cântau serenade iubitelor sub balcon, la chitară, mandolină sau liră. De altfel, nu numai tonul, ci şi atmosfera şi cuvintele sunt specifice elegiei, cu note arhaice, uitate de vreme, ori îngropate în „troiene de nostalgii”: „răpitori nenufari”, „Gura ta-i un tezaur de-adânci fericiri”; ş.a. De altfel, toate versurile dau senzaţia că sunt scrise, plutind, zburând pe înălţimi ameţitoare, într-atât îl fascinează bucuria dragostei împlinite. Eufonia adaugă un plus la starea de bine plină de avânturi juvenile, pe care o provoacă iubirea, generatoare de poezie: „Orice poem îți scriu e-o caldă-mbrățișare/ Precum sub aripi ferme un vultur puiu-și strânge./ În mrejele-adorării, tu-mi ești celesta floare/ Sub raza lunii pline ce-n ochi ți se răsfrânge.// Noi doi am fost aleșii unui noroc divin/ Care-și împarte vraja cu-ofrande mari, bogate/ Cadou viselor noastre grefate pe-un destin/ Venind din sfere-nalte și binecuvântate.// Cu-mbătătoare clipe de-ascunse frământări,/ Te răsădesc în mine să-mi umpli universul…/ Mi-ești simbol nemuririi și simbol de-nălțări,/ Splendoare-ntre splendori; din tine-mi țes eu versul!// Tu, mândră ipostază a vieții iute-n zbor,/ Când stăm alături, timpul ne dă eternitate./ E-o lege a iubirii cu rol covârșitor/ Ce raza morții crunte să o curbeze poate.// Minunile trăirii nu-s simple plăsmuiri,/ Căci le-am gustat esența și-acum văd tot mai bine/ Și-apari mai sus de astre, de orice-nchipuiri;/ Ești chiar Virtutea însăși – și-ajuns-am greu la tine!…// Tu meriți ca să-mi fii Regină pe-a mea viață/ Și-ți dăruiesc tot tronul pe care stă iubirea,/ Să ții în mâini un sceptru zâmbindu-mi cu dulceață,/ Când eu-ți pictez portretul numit „Desăvârșirea”!”(Orice poem îţi scriu…)

Versurile de dragoste ale acestui autor îţi deschid o dimensiune celestă, plină de miraje, iluzii şi dulci promisiuni: „Mi-s ochii inimii magnetizați de tine/ Și tot ce văd percep în dulci culori./ Chiar dacă ești la depărtări de mine,/ Te strâng mereu la piept cu-adânci fiori.// Te-nvălui toată-n razele iubirii/ Și cerurile ființei îți deschid -/ Din ele-mi cerni esența fericirii/ Prin ploi de aur sfânt și translucid.// Atunci când lângă mine vii aproape,/ Pâlcuri de flori se-ntorc și te privesc,/ Izvoarele-și măresc șoapta din ape,/ Iar trilurile-n codri se-ntețesc…// Atunci văzduhul își absoarbe norii/ Schimbându-se într-un senin dispers./ Și-acum pricep de ce mă ard fiorii:/ Căci cerul vrea să-ți scriu pe el un vers!”(Aluzii celeste). Totodată, aceste versuri dezvăluie calmul, nobleţea, candorile din suflet atât ale poetului, cât şi ale iubitei pentru că altfel, n-ar intra în aceste jocuri ale iubirii. Nu o dată apar cuvinte pozitive precum: speranţe, răsărit, văpăi, dulcile fericiri, „glorii și zori făr’ de apus!”, flăcări de dorinţi, să fii ferice, şarul humii, etc.

Versuri memorabile: „Atât ești de măreață, că umbra ta-i lumină…”; „Flăcărișul din poieni fremătă de-așa noblețe”; „…ajunse-a scrie-ades în limbi de flori de crâng”, ş.a.

Licenţe poetice: „cu-a îngerilor coruri”; „cu-a lor ramuri fericite”;”cu armonii ce ne-a-ncântat”.

Sintagme rare: „Timpu-nverigat”; „sifosele vieţii”.

Şi o încercare de definire a poeziei: „Poezie, feerie – șir de slove-n nebunie,/ Simfonie fără note, dar cu taine creatoare,/ Fără instrumente, muzici, cer și ele armonie,/ Iar atunci când prinde aripi, peste tot ar vrea să zboare…// Sfinte râuri de iubire își revarsă-n strofe zboruri/ Clipocind în val de rime care izvorăsc din stele,/ Ne îneacă-n frumusețe și murim de dulci fioruri/ Prăbușiți în noi de farmec și de fericiri rebele” (Sfinte râuri de iubire).

Meritul incontestabil al autorului Cristian Petru Bălan este acela că ştie să creeze atmosferă şi cunoaşte locul omului în Univers. Tablourile cosmice create de poet sunt cu adevărat remarcabile, el foloseşte metafora, hiperbola, personificarea şi alte mijloace artistice de expresie care te poartă în lumea nevăzută, locuită de fiinţe celeste: “Din înălțimi de gânduri scăldate în mister,/ Din undele-abisale dintr-un văzduh domol,/ Ți-adun mări de cuvinte, senzații ce nu pier,/ Să-ți torc prădalnici versuri din raze de simbol,// Ca să te-nchid în ele ca-ntr-un palat de nori/ De unde-n roi de vise în suflet să-mi domnești/ Și beat de-așa minune, să-ți fac un tron de flori/ Din rouă preacurată din slăvile cerești” (Din înălţimi de gânduri). Şi într-adevăr, acestea nu sunt altceva decât: „poeme de sfinte duioșii”.

Aidoma personajului mitic Pygmalion, din piesa lui George Bernard Show, artistul Cristian Petru Bălan care modelează marmura, se îndrăgosteşte de lucrarea mâinilor şi fanteziei sale, o Galatea modernă, pe care o reînvie cu forţa creaţiei sale şi se îndrăgosteşte de ea. Tabloul este înduioşător şi aparţine romanticilor care s-au întrecut în descrierea femeii iubite. Toate acestea în poezia: „Frumoasa mea din stâncă”. Dar, învierea statuii se dovedeşte a fi un vis iar în zori, când toate se dezleagă, artistul îşi vede bucata de marmură neterminată, care-l aşteaptă să o şlefuiască în chip desăvârşit, aşa cum o văzuse în vis.

În viziunea poetului, iubirea însăşi este un cosmos, dar şi un templu şi o cetate: „Iubirea e un cosmos cu galaxii umane/ Purtând în ea adâncuri de arderi infinite,/ Cu niște largi vibrații și absorbiri spontane/ Care-s esența vieții cu legi nedeslușite…// Iubirea e un templu cu trepte de lumină/ Ai cărui stâlpi de aur susțin simboluri sfinte/ Adăpostind speranțe ce doruri mari alină/ Atunci când juri iubire cu drepte jurăminte.// Iubirea-i o cetate de vise-înaripate,/ E-un loc al fericirii care dă veșnic roadă./ În ea-s comori ascunse și binecuvântate,/ Dar, fiind prea sus, doar unii ajung la ea s-o vadă.// Tărâm de blânde mituri și de dorinți aprinse,/ Iubirea omenească te-nalță pân’ la soare,/ Cu vrăjile-i fertile transformă vieți învinse,/ Încât ologii-aleargă, iar unii-ajung să zboare” (Iubirea e un cosmos).

Pentru Cristian Petru Bălan, slujitor credincios al artelor, cuvântul este prioritar, el are infinite nuanţe şi dezlegări. Aplecându-se asupra lui cu iubire, acestea i se dezvăluie în plenitudinea lor, astfel că le poate modela precum o lucrare de artă, cioplită, şlefuită şi animată pentru ochii celor care o privesc. Dar şi cuvintele îl ajută atunci când el le-o cere, învăluindu-l în atmosfera de taină a poeziei. Cuvinte precum: empireu, etern, evanescent, „mici galaxii prin ierbi”, aripi înstelate, un tărâm de paradisuri, cosmos algoritmic, întăresc această impresie. Şi tot cuvântul i-a servit drept scară spre cer: „M-ai împlinit umplându-mi spumoasa tinerețe/ Cu bucurii și-altare de nobile-nălțări/ Ce-s monumente-n suflet și-n trup necăruntețe,/ Putând stârni taifunuri ori triste scufundări.// Din glorioase fluxuri de voluptăți divine,/ Din zămisliri suave de vise îngerești,/ Mi-ai revărsat în sânge tot ce-i mai scump în mine/ Și-s mândru că-s stăpânul comorii care-mi ești” (Scară spre cer).

Dar poate, cea mai frumoasă poezie de dragoste este: „Zbor”: Cu dulci candori de înger și vorbe diafane,/ Cobor eternitatea din ceruri când apari -/ Și-atunci n-am nici ambiții, nici gânduri suverane,/ Perechea mea pierdută te simt, căci asta pari!// Se-ncheie rătăcirea și căutarea lungă,/ Pe nimeni nu mai caut… Mi-ești universul tot!/ Visam izvorul vieții care tristeți alungă/ Și-acum, cu tine-n cosmos, chiar să plutesc eu pot!”.

Intuitiv şi în aceeaşi măsură imaginativ, Cristian Petru Bălan se înscrie în aria lirică a marilor romantici care-şi cântă iubirea suind-o pe cele mai înalte creste, acolo unde doar îngerii ajung, bătând din imensele şi albele lor aripi. Este interesantă dinamica credinţei acestui poet: mai întâi îi cere lui Dumnezeu credinţa în divinitate, apoi iubirea cea lumească: „Iar eu la nimeni, la nimeni, niciodată,/ N-am jinduit nimic – splendori sau altceva…./ Dar azi lui Dumnezeu cer, drept răsplată,/ Întâi iubirea Lui, apoi iubirea ta!” (Cereri divine).

În viziunea poetului, Credinţa şi Iubirea sunt cele două aripi care ne poartă spre cer: „Până-ntr-o zi când, sigur, simțeam că-s două goluri/ Și-s mari! Erau CREDINȚA și celălalt – IUBIREA…/ De fapt, sunt două aripi ce ne înalță zborul,/ Iar de-mi lipsesc din suflet, săracă mi-e trăirea!// Fără Credință, viața-i zigzag prin labirinturi,/ Cu mari intrări splendide, dar toate se înfundă,/ Căci ea e Farul vieții ce-n inimi dă alinturi./ Cei care o sfidează în bezne se afundă !// Iubirea-i o fiică a Credinței – și-i divină./ Ea e la fel de sfântă dacă-i adevărată!/ Ea-i marea fericire, de-i pură și deplină,/ Căci dragostea-i chiar viața – și-i binecuvântată!// Iubirea e regină pe cosmica natură:/ Ne-a zămislit fiorii din noi în mii de fețe,/ Ne-a îmbrăcat în taine cu-o mândră țesătură,/ Încât atunci când arde – dă vieții frumusețe…”(Golurile din suflet).

Lupta dintre concret şi abstract, dintre realitate şi închipuire este o temă majoră în poezie, preocupându-l şi pe autorul de faţă: „E bine câteodată-n abstract a ne retrage,/ Să părăsim Terestrul schimbându-l cu Celest./ Legi noi descoperi-vom, căci sufletul le-atrage,/ Chiar dacă-ades, în creier, abstractu-i indigest.// Materia ne zdrobește cu-arome-amețitoare;/ Ea se impune, peste, uni, drept colateral,/ Cerând ca materialul să stea-n echilibrare/ Cu tot ce se numește domeniu spiritual.// Iar omenirea-ntreagă, de-a lungul de milenii,/ Sfidând această lege, mereu a tot pierdut/ Și va mai pierde încă, până ce-nalte genii/ O vor schimba pe drumul ce trebuie străbătut.// Abia atunci Pământul va fi un Cuib de Pace,/ Redevenind planeta ce-a fost un Paradis./ Atunci va fi modelul care oricui îi place:/ PLANETA FERICIRII – pe veci Supremul Vis!” (Supremul Vis).

Un sublim „Imn al iubirii” l-ar face pe orice om să tresară, dacă ar afla de el. Iubirea e definită în fel şi chip şi e preaînălţată, aşa cum ne-a învăţat Isus Cristos, la rang de primă virtute: „Măreață, -apari din ceruri, din Lună, Soare, stele,/ Din Paradis, din codri ori din adânc de mare!/ Plutești pe-aripi de vulturi cu zbor de rândunele/ Și vii când ca Regină, când ca o cerșetoare…// Stăpâna vieții noastre, tu ești nemărginirea/ Urzind tristeți, speranțe și fericiri înalte/ Ori voluptăți fierbinți, dar ne-ai fost și jertfirea/ Ce face mii de inimi cu flăcări să tresalte.// Fidelă, cât de pură, tot ceri o răsplătire,/ Căci reciprocitatea e legea ta supremă/ Și-astfel dumnezeirea ne umple-ntreaga fire/ Sfințindu-ne prin tine cu sfânta ei emblemă.// Mărire ție, Înger de contopiri divine,/ Izvor de vieți, Iubire, misterios tezaur!/ Chiar Creatorul nostru s-a folosit de tine,/ Tu fiind liantul lumii, mai scump ca orice aur.// Te proslăvim, minune, sămânță-a nemuririi,/ Spulberătoarea urii și univers de pace,/ Scară spre-azur cu aripi, grandoare-a dăruirii,/ Te vom cânta de-a pururi cu imnuri ce-ți vor place!” (Imn iubirii).

A doua mare secvenţă lirică se numeşte: „Trubadur pe scena ţării”. Un patriotism de rară spiţă românească reiese din poeziile din acest grupaj, cu atât mai mult cu cât, autorul, după aproape 40 de ani de la plecarea din ţară, o pomeneşte în fiecare clipă a existenţei sale şi nu se poate dezlipi de amintirea ei: „Muzeu de munți e Țara, cu-averi mari la vitrine,/ Cu codrii care cântă prin voci înaripate,/ Cu scene de istorii uimind pe orișicine,/ Cu așternut de aur chiar sub ruini uitate.// Cu-mpărătești podoabe a-ncoronat-o cerul -/ Și-ntreaga Românie e-o Operă de Artă/ A Forțelor Divine ce și-au plantat misterul/ Pe tot întinsul Țării… Ea cu mândrie-l poartă!// Tu, Patrie preasfântă, străvechi ținut de glorii,/ Știm c-ai putut să-nduri, prin veacuri, mii necazuri,/ Mii de dureri în valuri, că nici acum fiorii/ Nu ți-au trecut – și iată: vin altele-n talazuri!…// De-aceea azi, o Doamne, noi pumnii de țărână,/ Noi puși de Tine aicea, unde Ți-a fost poftirea,/ Îndură-Te de noi și Țara cea Română,/ Îndură-Te, Părinte, și DĂ-NE MÂNTUIREA!…” (O rugăciune pentru România).

Autorul subliniază rolul poetului în apărarea ţării, implicat activ în primele rânduri: „Tu, Țara mea, te miri că nu-mi sfâșii dușmanii/ Pungașii de duzină, cei ce la colț pândesc ? -/ Nimeni n-a văzut vulturi vânând sus șobolanii/ Sau jos, să prindă șoareci ori muște ce roiesc…// Poetul și poporul pot fi temuți condori/ Cu gheare ce nu iartă, cu ciocuri de oțel -/ Când vor, ucid lupi, hiene și șerpi vătămători./ De sus, vin ca un trăsnet și jos fac un măcel!// Poeții dau alarma când Tu strigi și ne chemi./ Deci noi, vulturii Tăi, cu lupi vrem a ne bate!/ Dar ce se-ntâmplă, Mamă, că taci de-un car de vremi?/ Vaai! Ai căluș în gură și mâinile legate !!…” (Alarmă!) De altfel, el spune la un moment dat: „Slăvit-am Libertatea și Adevărul sfânt!”(Cartea de identitate).

Şi o încercare de autodefinire: „Minunea tinereții mi-a tot fugit din vine,/ Dar azi înțelepciunea mi-e mai de preț ca ea,/ Căci Universul vast îl simt intrat în mine,/ Încât întreaga lume e-o mică umbră-a mea!”(Cartea de identitate). Dar în acelaşi timp, poetul recunoaşte că tot ce a primit, este de la Dumnezeu: „În caz că-i doar părerea ce mi-a dictat-o știința,/ Vă spun că-nțelepciunea mi-a dat-o Dumnezeu,/ Pe care unii-L neagă, dar le repet sentința:/ „MAI SIGUR EL EXISTĂ DECÂT CĂ EXIST EU!…” (Cartea de identitate).

Trebuie subliniat că la acest autor cadenţa este perfectă, eufonia fără cusur iar normele prozodiei sunt păstrate cu sfinţenie. Cristian Petru Popescu este un practicant onorabil al poeziei clasice. Iar dacă adăugăm şi străduinţa de a creea rime rare, expresii inedite avem oglinda unui poet de marcă, foarte greu de egalat. El are generozitatea de a oferi şi unele îndemnuri, confraţilor poeţi dar şi cititorilor: „Deci poți să fii ferice și râvnei să-i dai viață,/ Chiar dacă-i beznă oarbă și-n jurul tău e fum./ Din aburii de-otravă, din flăcări, fum și ceață,/ A ta inteligență forțeaz-o pe-un bun drum!” (Cascade de nelinişti).

Într-o sublimă încercare de autodefinire şi aflare a apartenenţei sale, poetul scrie: „E mare-nțelepciune a ști să fii mai bun/ În timpuri de restriște când toți se învrăjbesc./ Eu vin din vise-nalte în hăuri de surghiun,/ Prin ploi de mari iluzii și n-am drept s-amuțesc!// Flămând de adevăruri ce traversează zări,/ Viu, gândul meu absoarbe din cosmos galaxii/ Cu-atotcunoașteri vaste ce le-ntrupez în stări/ Ce descifrează taine ascunse de vecii.// Tot sufletul mi-e-n zbateri stârnite de nevoi,/ Căci tot ce-i bun se schimbă în aburi otrăviți/ Și neguri de tempeste turbate vin spre noi;/ Nu-ntreb de vreo scăpare, că toți sunt amuțiți.// Din când în când, pe ceruri apar mici subțiimi/ Și-s pure ca iubirea. Unii le văd în zori,/ Alții-n amurg, scăpate din rele-ntunecimi…/ „Sunt raze de speranțe”, spun mulți adeseori.// Toți vrem eliberarea din plâns și-nfricoșări/ Sau chiar un loc în care poți respira iubire,/ Având devizi: „Credință! Blândeți! Îmbrățișări !…”/ E-un viitor posibil, dar mai întâi: UNIRE!” (Semnificaţii).

O altă secvenţă importantă se intitulează „Poeţii” în care autorul se referă la categoria respectivă per ansamblu, dar şi particular. Cu atât mai mult cu cât fenomenul poetic s-a extins peste măsură: „S-au înmulțit poeții și nu-s de noi departe./ Toți „bat la poarta vieții” visând eternități;/ Ei sufăr când pe dreapta și când pe stânga,’n parte,/ Sau sufăr mii de ofuri pe orișicare părți…// Nici n-ar putea să tacă de câte au în minte./ Tone de cărți s-ar umple cu ce-a scris fiecare;/ Toți vor să știm de ei, să-i luăm pe veci aminte -/ Și fiecare vrea să fie cel mai mare!// Nu-i rău că se întrec ca într-un meci cu strofe,/ Fiindcă noi, cititorii, putem să-i comparăm./ Unii scriu drept, chiar bine, dar alții – catastrofe!/ Și-n plus, le bagă-n cărți, iar noi… le cumpărăm./ Un cât de cât, și asta-i acolo-un beneficiu/ Ce-i dă, în plus, și-un nume plăpândului poet,/ Dar nu-i de râs, că unii-și repară deserviciul,/ Și după-un șir de chixuri, devin un demn Poet!// Nu-i simplă meserie s-alambichezi cuvinte,/ Să operezi cu rime, măsuri, ca-n farmacii,/ Și din cântarul minții să spui ce mai ‘nainte/ Niciunul, niciodată, n-a scris așa magii.// Însă problema-i alta: că toți se cred dibacii,/ Toți vor ceva să-ți spună – și nu contează ce!/ Din cauza pădurii, nu se mai văd copacii…/ Când să-i citești de-a valma să dai de CEL CE E ?!” (S-au înmulţit poeţii). Din toţi aceştia, autorul speră ca într-o zi, să răsară, ca dintr-un bob de ghindă, un falnic stejar, care să se înalţe semeţ sub soare. Şi nu se putea ca în acest context, Cristian Petru Bălan să nu-l pomenească pe Mihai Eminescu. Cu acest prilej, autorul face o trecere în revistă a marilor genii poezice, de-a lungul veacurilor, începând cu Homer, Shakespeare, Goethe, Shiller, Beethoven, Hugo, Verlaine, Baudelaire, Voltaire sau Mallarme, care l-au inspirat pe geniul român. Dar, cu acest prilej, Cristian Petru Bălan se adresează şi epigonilor geniului eminescian: „Fără să vreți, voi Epigoni, o forță-n plus i-ați dat./ De-aceea unde-apare el, țâșnesc din stânci izvoare;/ Pe unde pasul i-a trecut, totul s-a-nnobilat -/ Și-astfel Luceafăru-a schimbat opera lui în Soare!” (Eminescu şi-ai lui epigoni străini).

Continue reading „Cezarina ADAMESCU: ÎNCORONAREA POETULUI ÎNTR-UN TĂRÂM DE PARADISURI” →

Elena BUICĂ: LAUDATIO MARILOR ÎMPLINIRI

„Trecutul este o lumină pusă în negura

prezentului, ca să lumineze căile viitorului.”

Nicolae Iorga

 

Consider că asemenea cuvinte din titlu se cuvin pe deplin întregului colectiv care a lucrat timp de peste un deceniu pentru consolidarea și restaurarea Castelului „Ioan Oteteleșanu”, aflat la o aruncătură de băț de București, în spațiul Platformei de Fizică din Măgurele. Când vorbim de marile împliniri în domeniul construcțiilor, ne vin în minte clădirile care ne taie răsuflarea prin fantezia lor uimitoare, prin frumusețea și prin rapiditatea înălțării lor, ca urmare a evoluției năucitoare a științei și tehnicii și a generoaselor susțineri financiare. Și e bine că e așa, acesta este mersul firesc al omenirii. Fiecare generație a folosit noi metode de a crea şi de a remodela spațiul de locuit, așa cum vedem astăzi, chiar și la modificările aduse în apartamentele de bloc.

Dar, pe lângă aceste noi frumuseți, mai există și o altă categorie de clădiri demne de asemenea aprecieri, clădirile de patrimoniu, clădiri cu destinație specială: istorică, artistică, arhitecturală, care, de câteva decenii, pe nedrept, au fost uitate și până nu demult considerate clădiri nocive. Acestea au multe de oferit celor însetați de curiozitatea să afle aspecte din țara noastră din vremurile cu mulți ani vechime.

Clădirile moderne, frumoase în semeția lor, stau cu fața spre prezent și spre viitor, în timp ce toate clădirile care aparțin patrimoniului, din care face parte și Castelul pus în discuție, sunt amprenta gândurilor oamenilor de odinioară. Ele ne transportă în trecut, reflectă momentul şi istoria care le-au dat naştere și pe care abia o deslușim prin pâcla cețoasă a vremii. Prin valorile lor din trecut, reprezintă o resursă prețioasă a culturii contemporane și din aceste motive trebuie să le arătăm prețuire. Vorbim de frumoasele edificii aduse la lumină și înzestrate cu noi funcţiuni, care să permită, în acelaşi timp, conservarea lor, dar şi păstrarea ecourilor venite din profunzimea spiritului românesc de odinioară. Proaspăt readuse la viață, ele ajută la modificarea în bine a omului de rând. Legendele lor ne vorbesc despre evenimente importante învăluite în taină, ne spun cu căldură despre bunul gust de odinioară și despre o anume față a României pe care nu o cunoaștem prea bine. Vuiesc multe și colorate amintiri despre frumusețea acestor construcții românești și nu puțini au fost turiștii care le-au vizitat și le-au dus faima în depărtate zări ale lumii.

Un mare merit al arhitecților este acela că nu vor să accepte ca istoria să fie călcată în picioare și, pe lângă sublimul reconstrucției lor, ei creează punți între trecut și prezent, desfundă izvoarele și trasează căi însorite spre istoria încremenită între ziduri pentru a o transmite generaţiilor viitoare. Cu deosebită satisfacție constatăm că în ultimul deceniu bate un vânt prielnic pentru clădirile patrimoniului național. Și acestea nu sunt puține, așa cum am citit undeva, sunt cam 29.000 de monumente istorice în România.

România este o ţară pe întinsul căreia, în mijlocul furtunilor istoriei sau în vremuri mai liniştite, geniul de constructor al nenumăraţilor „meşteri mari, calfe și zidari”, rămași în anonimat, a putut să se exprime prin ridicarea unor bijuterii de arhitectură. Reconstrucția acestor clădiri este o artă deosebită și cere o muncă laborioasă. „Numesc arhitectură muzică înghețată”. (Johann Wolfgang von Goethe).

În mersul nostru prin istorie atât de șchiopătat, reabilitarea și reconstrucția Castelului „Ioan Oteteleșanu” constituie un suflu pur românesc revitalizant. Zidurile lui captează ecouri din profunzimea spiritului românesc de odinioară, sunt ziduri încărcate de povești ale unui trecut care ne definește pe noi ca români. Acest Conac, căruia la început i se spunea Castel şi aşa îi voi spune şi eu, face parte dintr-o serie de reședințe aristocratice. Aceste reședințe nobiliare, înconjurate de parcuri în stil romantic, formează o pagină de farmec cu totul deosebit. Aici se ducea o viață despre care, așa cum am amintit, foarte mulți oameni nici nu au habar, încât, când le descoperă, le vine să lase capul în jos de jenă că nu  cunosc istoria și țara noastră.

Domeniul de la Măgurele, care a aparținut cândva doamnei Stanca, soția domnitorului Mihai Viteazul, ne vorbește despre epoca medievală românească, acum reînviată în bună parte. Castelul actual, dăinuind în timp, păstrează amintiri și din alte etape ulterioare, în special, când a devenit proprietatea lui Ioan Oteteleșanu, boier de prin părțile Craiovei, fost ministru de finanțe pe vremea domnitorului A.I. Cuza. După moartea soților Oteteleșanu, neavând urmași, prin testament, Castelul a fost transformat într-un institut de fete. Acesta a fost organizat după modelele școlilor europene și condus timp de 15 ani de Ioan Slavici. Această perioadă a durat până în anul 1948, când reforma învățământului a adus schimbări mari și Castelul a aparținut apoi Institutului de Fizică al Academiei, suferind iarăși mari transformări. Cutremurul din 1977 şi următoarele au luat încet-încet viața Castelului, fiind părăsit. Astfel, s-a făcut loc neîndurătoarei ruinări care l-a adus în stare de colaps. Modificările aduse Castelului de-a lungul anilor, în funcție de destinația ce i s-a dedicat, a creat dificultăți recentei echipe de lucru. Nu i-a fost ușor să stabilească ce forme să păstreze din trecut alături de noutățile impuse de noua destinație a clădirii.

În vremurile noastre destul de răvășite, reconstrucția Castelului „Ioan Oteteleșanu” poate fi considerată, fără dubii, o împlinire cu totul remarcabilă a oamenilor care ne-au redat bucuria de viață și ne-au întărit încrederea că binele poate să fie învingător, iar frumosul poate dăinui. Ei ne-au demonstrat că legenda păsării Phoenix nu este numai o legendă, ci a fost creată plecând de la un adevăr al vieții reale. Pentru aceasta, au lucrat cu dragoste, pasiune și pricepere, specialiști în domeniu cu înaltă pregătire și multă experiență pe șantier, împreună cu sute de muncitori, zidari, fierari, dulgheri etc.

Echipa de lucru a îmbinat armonios prezentul cu trecutul și tangibilul cu intangibilul, a stabilit bine echilibrul dintre conservare şi noile disponibilități de utilizare, asigurându-i astfel un loc în modernitate.

Posedând el însuși trăsături atemporale, la care adăugăm și măiestria echipei de lucru, Castelul a devenit adecvat pentru noi activităţi. Acum Castelul, în haine noi, va găzdui, sub acelaşi acoperiş, departamentele de fizică teoretică, un muzeu-atelier de fizică pentru educarea tinerilor în ştiinţă, sedii de fundaţii de profil, sediul catedrei UNESCO pentru România, centru mass-media şi pinacotecă, o colecţie muzeală, dar va oferi şi adăpost pentru invitaţi din ţară şi din afară, cât şi pentru tineri angajaţi ai institutului sau doctoranzi. Astfel, el va „trăi” toate vieţile lui anterioare.

Astăzi Castelul stă cu ușa deschisă către viitor, dar și către trecut, gata să povestească inspirat din marea sa încărcătură de amintiri întreţesute în plasa timpului care stau la rădăcinile istoriei noastre. Privindu-l în toată splendoarea lui, te îmbie la frumos și eleganță și te îndeamnă să trimiți echipei de lucru un gând de aleasă prețuire pentru dovada certă că „omul sfințește locul”. Privindu-l acum strălucind în farmec, ca o fulgerare, îmi vin înaintea ochilor crâmpeie din viața de altădată, fastuoasele baluri, doamnele cu rochiile foșnind la contactul cu podeaua sau torțele luminând calea spre ieșirea pe terasa Castelului.

Mie, Castelul îmi vorbește într-un grai deosebit. Aici am urmat patru ani (1944-1948) cursurile Școlii Normale „Ioan Oteteleșanu”. Păstrez vie în minte imaginea Castelului de atunci și a spațiului care-l înconjura. Castelul avea două fațade, una spre nord, având în față o enormă grădină de flori și altă fațadă spre sud, privind spre o pădure seculară, o frumoasă peluză, un lac și un izvor. La început, pentru amenajarea acestor spații, Ioan Oteteleşanu, în 1847, le-a încredinţat renumitului arhitect peisagist Karl Frederich Wilhelm Mayer, fostul director al grădinilor imperiale din Viena, cunoscut la noi pentru amenajarea Grădinii Cişmigiu şi a Parcului din Șoseaua Kiseleff. Renumitul arhitect peisagist a creat aici un adevărat rai de frumuseţe.

Ca eleve eram educate în cultul trecutului acestui Castel. Trăiam viu acei ani plini de faimă. Vedeam cu ochii minții acest colț de lume binecuvântat de Dumnezeu. În timpul vieții familiei Oteteleșanu, răsunau baluri fastuoase, la care protipendada bucureșteană se întrecea pe sine. La un an nou a participat și regele Carol I. Aici se desfășurau întâlniri literare și culturale cu prezențe de primă mărime: Mihail Kogălniceanu, Titu Maiorescu, Mihai Eminescu, Ion Slavici… Castelul participa la realitatea din jur. Din însemnările lui Ioan Slavici aflăm multe din viața acestui Castel din acea perioadă și despre vizitele lui Eminescu în parc: „mă duceam acolo de cele mai multe ori cu Eminescu, mai ales după amiaza și stăteam până spre miezul nopții, căci plină era grădina, mai ales serile, când luna-și revărsa lumina peste lac și peste luminișuri, încât parcă te aflai pe celălalt tărâm, între smei, zâne și feți frumoși. Aici stă Castelul singuratic oglindindu-se în lacuri, aici e terasa cu liane, aici erau somnoroasele păsărele care la cuiburi se adună, aici luna iese ‘ntreagă și se ‘nalță așa bălaie, dar tot aici era și teatrul de păpuși și zvonul de vorbe omenești” (Ioan Slavici, Amintirile mele, 1909).

Cam prin anul 2010, alunecând spre timpul când eram elevă aici, împinsă de dorul acelor ani, am făcut o vizită dragului meu Castel. Aveam în minte și în suflet ceea ce scrisesem într-un eseu: „Pe atunci se putea vorbi de o altă dimensiune a şcolii. Era mult profesionalism, dăruire şi talent. Se punea mare accent pe formarea personalităţii, căci acestea se formează după modelul personalităţilor. Ţinuta profesorilor îţi impunea să-i crezi pe cuvânt. Profesorii vorbeau clar, convingător, precis. Ei au ştiut să treacă peste dificultăţile economice, capriciile politice, au avut idealuri pe care le-au urmat în pofida piedicilor. Elita intelectualităţii româneşti lor s-a datorat.”

Continue reading „Elena BUICĂ: LAUDATIO MARILOR ÎMPLINIRI” →

Ziua Brâncuşi celebrată la Cluj-Napoca. „Brâncuşi a sculptat zborul, nu pasărea”

Ziua de 19 februarie a fost declarată zi de sărbătoare naţională – „Ziua Brâncuşi” – potrivit Legii nr. 305/2015. În această zi se sărbătoreşte anual data de naştere a sculptorului român Constantin Brâncuşi. Potrivit actului, ziua de 19 februarie este considerată, în mod oficial, sărbătoare naţională.

19 februarie 1876 este ziua în care s-a născut în localitatea Hobiţa sculptorul român Constantin Brâncuşi, recunoscut pe plan mondial ca unul dintre cei mai importanţi artişti ai lumii.

Celebrarea „Zilei Brâncuşi” în data de 19 februarie a.c., ora 12.00, a avut loc la Cluj-Napoca, în foaierul Bibliotecii Judeţene „Octavian Goga”, prin organizarea unei expoziţii de carte despre marele sculptor român şi a unei conferinţe susţinută de prof. univ. dr. Mircea Popa şi de către Constantin Zărnescu, cel mai mare brâncuşolog din lume, care locuieşte în oraşul nostru.

La eveniment au participat circa 30 de elevi din unităţile de învăţământ preuniversitar de pe raza muncipiului Cluj-Napoca şi renumiţi scriitori clujeni, ca Adrian Ţion, Eugen Cojocaru, Dan Marius Drăgan, Sorin Grecu şi reprezentanţi ai societăţii culturale „Avram-Iancu”: Tiberiu Groza şi Victor Bercea.

D-na Delia Chira a prezentat exhaustiv expoziţia de carte despre Brâncuşi organizată de bibliotecă, cu noutăţi editoriale de excepţie.

Continue reading „Ziua Brâncuşi celebrată la Cluj-Napoca. „Brâncuşi a sculptat zborul, nu pasărea”” →

Tudor PETCU: Italia şi libertatea religioasă

Recent am avut posibilitatea de a intra în posesia unui volum extrem de interesant, semnat de către Profesorul Massimo Giusio cu care, de altfel, am privilegiul de a colabora în cadrul Universității San Giovanni Crisostomo din Roma.

Titlul acestui volum este „La libertà religiosa in Italia”, o temă, de altfel, extrem de intersantă dacă ne gândim la istoria oarecum tumultoasă a țării umanismului renascentist.

Cartea fascinează prin felul în care Massimo Giusio, eminent avocat şi sociolog, aduce în evidență diferite momente reprezentative din istoria socio-politică a Italiei, făcând referire cu rafinament stilistic şi analitic la cauzele în virtutea cărora societatea italiană s-a desăvârşit în lumina ontologiei sale specifice.

Abordarea profesorului Giusio este multinivelară pentru că analizele sale se raportează la cel puțin patru dimensiuni esențiale:

1.) juridică (în ce măsură libertatea religioasă a devenit un principiu fundamental în Constituția Italiei?);

2.) sociologică (religia ca funcție socială);

3.) istorică (a reprezentat religia o sensibilitate culturală în istoria Italiei?);

4.) filosofică (regândirea libertății în spectrul ființial şi metafizic).

A vorbi despre istoria unei țări precum Italia presupune o responsabilitate uriaşă sub aspectul cunoaşterii concrete, întrucât ne raportăm la un spațiu cultural însuflețit de pasiunea metaforică ce a dat viață unei Europe întemnițate în propriul exil ideatic. Iar Massimo Giusio dă dovadă de o asemenea cunoaştere ca urmare subtilităților şi artificiilor tehnice de care se foloseşte în demersul său de a ne face pe noi, cititorii să înțelegem, că dincolo de problematica mundană a libertății religioase în Italia, avem de-a face cu istoria unei provocări teologice şi onto-metafizice în fața căreia moştenitoarea Imperiului Roman s-a aflat de-a lungul istoriei sale.

Continue reading „Tudor PETCU: Italia şi libertatea religioasă” →

Vasilica GRIGORAȘ: GIREL BARBU SUB ZODIA ÎNŢELEPCIUNII

„Copilul râde: Înţelepciunea şi iubirea mea este jocul. Tânărul cântă: Jocul şi înţelepciunea mea e iubirea. Bătrânul tace: Iubirea şi jocul meu e înţelepciunea”. (Lucian Blaga)

Mărturisesc sincer că sunt impresionată de numărul mare de scriitori, poeţi, critici literari şi cititori care au făcut comentarii despre volumul „Anaforisme din Ţara Luanei“, Editura OMEGA, Buzău, 2019. Toţi au exprimat aprecieri elogioase. Acest fapt are o explicaţie cât se poate de simplă. Cartea este atât de bine ticluită şi tâlcuită, încât mă îndeamnă şi pe mine să scriu câteva gânduri.

Oamenii sunt ceea ce învață în timp. În această cheie îl privim și pe Girel Barbu, însă cititorii nu-l apreciază doar pentru ceea ce a învățat și învață, ci pentru harul și iscusința manifestate în arta scrisului.

Apariția volumului „Anaforisme…” nu mă surprinde în niciun chip. Cunoscând o parte din scrierile poetului, eseistului și criticului literar buzoian, consider că un asemenea demers este cât se poate de firesc. Este rodul unor acumulări intelectuale, culturale și spirituale care au găsit terenul fertil în puterea de creație a autorului. Pe cerul universului său literar răsare o nouă stea, care-i încununează opera și-i conferă strălucire.

Ceea ce este demn de apreciat la autor, este puterea de sinteză a ideii. Prin raționamente imbatabile, formulează concluzii perene, valabile în timp și spațiu. Sinteza astfel realizată are la bază o analiză minuțioasă, profundă, temeinică a unei lumi de atitudini și manifestări, variate prin culoare și lumină, intensitate și diluare, sonoritate și tăcere… A scrie aforisme înseamnă a cerceta, a descoperi, a cunoaște. Scriitorul, având calitatea de bun observator este un cunoscător de oameni, cu trăsăturile lor afirmate și definite într-un context socio-uman. Nu se oprește însă aici. Analizează atent faptele și acțiunile care prezintă o anumită certitudine și pregnanță, le dă forme abreviate, miniaturizate și esențializate și după ce dă enunțului o formă coerentă, le oferă celorlalți. Maniera în care sunt scrise aforismele reprezintă calea sigură prin care ajung, fără staționări nepermise la mintea și sufletului cititorului. Ne pun în mișcare, ne provoacă să gândim și pe măsură ce înțelegem, simțim cu adevărat mesajul lor intrinsec.

Autorul se dăruiește pe sine, dar nu oricum, ci invitându-ne la reflecție. Ne propune, ne îndeamnă să stăm de vorbă cu noi, cu eul interior, pentru că acolo este Domnul, Dumnezeul nostru, iar la descoperire ne mirăm de măreția Sa: „Doamne, cât eşti de necuprins, şi totuşi încapi într-o inimă de om!“ Mergând mai departe cu raţionamentul, ne anunţă că „Dumnezeu sălăşluieşte în respiraţia noastră“, de aceea trebuie să-l rugăm neîncetat: „Fă-mă Doamne, sclavul iubirii şi voi fi liber!”. De ce acest lucru? Pentru că a înţeles limpede că: „Dumnezeu bate trupul ca să priceapă sufletul”, şi doar „Crucea este cheia cu care a fost deschis Raiul!”, singura speranţă de iluminare şi înălţare a oricărui muritor.

Întâlnim în carte un tandem interesant, Girel Barbu și cititorul la o agapă, în care protagonistă este înțelepciunea. Fiecare participă cu tot potențialul său intelectual, mental, afectiv; unul scrie, altul citește, unul comunică, altul învață, unul pictează, altul pune în ramă, unul măsoară, croiește și coase, altul îmbracă, unul oferă, altul primește… Filosoful stoic roman, Seneca afirma: „Multe persoane ar fi putut ajunge la înţelepciune, dacă nu ar fi crezut că au atins-o deja“. Cu certitudine, Girel Barbu este unul dintre cei care nu au crezut că au ajuns la înțelepciune. Cine îl cunoaşte pe poet şi i-a citit cărţile poate afirma că autorul a ajuns la înţelepciune cu modestie şi discreţie rar întâlnite astăzi. A atins acea înţelepciune, aşa cum este ea definită de dicţionar: capacitatea superioară de pătrundere cu mintea şi de judecare a lucrurilor, capacitatea de a gândi şi de a acţiona prin folosirea cunoştinţelor, a experienţei, a înţelegerii şi capacitatea de a aplica aceste calităţi în vederea găsirii de soluţii pentru probleme.

Înţelepciunea lui Girel Barbu este de fapt trăirea în acord loial şi profund cu legile firii, reconstituind sistematic atmosfera de viaţă de-a lungul timpului. Abordează o tratare raţionalistă în identificarea adevărului şi a dreptăţii desăvârşite ca valori certe ale umanităţii. Prin modul de a gândi şi meditaţiile asupra vieţii, prin imaginaţie şi logică, prin înţelegerea şi tălmăcirea comportării în acord cu esenţa felului de a fi al omului a ajuns la deprinderea descifrării treptate şi ierarhice a semnelor din natură şi din societate, implicit la cunoaşterea înţelesurilor acestora. Aforismele sale probează şi confirmă naturaleţe, autenticitate, distincţie şi forţă. Întâlnim în acest volum o tratare sapienţială, aforismele fiind destinate în special instrucţiunii morale. Fiecare aforism exprimă un adevăr, iar pe cale de consecinţă are adânci sensuri metafizice şi o certă valoare literară. Şi dacă intenţia autorului are motivare şi finalitate, rostirea enunţului este simplă, însă fără vorbe goale sau de prisos: „Un om cu scaun la cap nu se suie cu picioarele pe masă“.

Girel Barbu este un Mihail Sadoveanu din părţile Luanei, unde „De la Pinu până în rai, nu sunt decât doi paşi de Plai“. O lume de poveste, iar pentru autor este raiul pe pământ. Şi în rai este doar iubire. Astfel, cred că se explică dragostea sa nemărginită pentru meleagurile natale, unde înţelepciunea şi umorul s-au împământenit în lutul firii oamenilor. Adunate din lumea satului, din ograda gospodarului, ne reaminteşte: „Nu te da cocoş, dacă ai orbul găinilor!”, „Porcul rămâne porc, chiar dacă îi pui în rât belciug de aur…”, „Din pielea câinilor răi ies cei mai buni bocanci”, „Într-o ţară de capre, Ţapul ispăşitor e rege”, „E un fermier vestit. Are o herghelie de cai verzi pe pereţi”. Aici îşi găseşte echilibrul lăuntric bine aşezat în matca lui, aici armonia cântă pe strunele fiinţei sale, iar domnia sa îşi alege vocea cea mai potrivită pentru a glăsui în cuvânt.

Continue reading „Vasilica GRIGORAȘ: GIREL BARBU SUB ZODIA ÎNŢELEPCIUNII” →

Aura-Nicoleta LUPȘESCU: Roza mea de vânt (poeme)

FEMEIE

 

Femeie din care om te-ai zămislit

de ai puterea să mori și să învi

de nu știu câte ori în fiecare zi?

Tu ce te naști pentru a naște iară,

să dai un sens a tot ce ne-nconjoară.

Tu cu făptura ta gingasă

ne-nalți la cer și ne topești în iad

femeie ce blestem ai căpătat…

să stăpânești dorința de bărbat.

Nici moartea nu e mai amară,

decât o cursă și un laț

ce le întinzi cu nonșalanță

spre păcătosul de bărbat.

 

 

AȘ VREA SĂ TE-NTÂLNESC

 

Aș vrea să te-ntâlnesc în fiecare dimineață

să văd pe chipul tău bucuria de-a trăi

să te-nvelesc cu mraja mea sfioasă

și să-ți cerșesc a ma iubi.

Continue reading „Aura-Nicoleta LUPȘESCU: Roza mea de vânt (poeme)” →

Ionuț ȚENE: Actualitatea lui Valeriu Gafencu pentru biserica noastră!

Valeriu Gafencu gândea şi vorbea cu inima. Rugăciunea lui ardea păcatul. Prezenţa lui Valeriu Gafencu era rugăciune. Aşa şi-l amintesc toţi contemporanii. Rugăciunea inimii era singura respiraţie din duh a lui Valeriu Gafencu în gulagul comunist. După iluminarea dumnezeiască din primăvara lui 1943 din celularul Aiudului viaţa lui Valeriu Gafencu a devenit asemenea unei rugăciuni. A ars până la moarte, iar lumina transparentă a trupului şi gândului său trecut prin focul inimii a iradiat toată făptura înconjurătoare sfinţind tot ce atingea.După ce Biserica noastră a suferit o înfrângere grea la referendum, pentru că enoriașii nu au dat ascultare ierarhiei și preoțimii ca să meargă la vot, am recitit din nou pe Valeriu Gafencu, numit de călugărul de la Rohia – Sfântul Închisorilor. S-a dovedit că biserica trebuie să se reîntoarcă la noțiunea inițială de basilica, adică de comunitate a clerului și mirenilor, pentru recâștigarea încrederii în mesajul creștin pentru societatea românească. Pierderea influenței Bisericii în societate, nu poate fi pusă doar pe vina secularizării și politici mass-media de descreștinare în țările UE, ci și pe o pierdere a legăturilor ierarhiei cu rădăcinile și arhetipul creștin. Întoarcerea la izvoare și la învățăturile Sfinților Părinți reprezintă o necesară restaurare a comuniunii și încrederii între cler și mireni. Dacă în 2017 Biserica ar fi canonizat sfinții închisorilor poporul credincios ar fi recâștigat deplin încrederea în Biserică ca instituție, care nu face compromisul cu puterea lumească și trecătoare. Doar Biserica Moldovei face demersuri de canonizare a lui Valeriu Gafencu, un mucenic din închisorile comuniste care a luptat cu păcatul și împotriva regimului ateist. Recitindu-l pe Valeriu Gafencu mi-am adus aminte și de ce a spus Radu Preda despre necesitatea zidirii de biserici în suflete, nu numai în piatră. „Vă cheamă Domnul slavei la lumină, vă cheamă mucenicii-n veşnicii; fortificaţi Biserica creştină cu pietre vii, zidite-n temelii” spunea Valeriu Gafencu din temnița comunistă. E o chemare la o biserică a tuturor. Avem nevoie să construim cu ”pietre vii” Biserica noastră. Sfântul român născut în Basarabia transmitea contemporanilor că „orice bucurie adevărată se câştigă cu preţ de jertfă; orice cetate se cucereşte cu bărbăţie, cu credinţă, cu îndrăzneală, cu încredere în misiunea dată de Dumnezeu şi mai ales cu rugăciune.”

Poporul credincios își va găsi identitatea doar în rugăciune: creștinul se fortifică asemenea lui Valeriu Gafencu „în luptă cu puterile întunericului, cu gândul la Dumnezeu, mi-am găsit pacea în rugăciune”. Mesajul lui Valeriu Gafencu pentru poporul român este ca ”în toate împrejurările roagă-te lui Dumnezeu să se împlinească voia Lui.” Valeriu Gafencu vedea moartea ca o mărturisire de credință: ”Sfârşitul vieţii mele este o ultimă mărturisire ortodoxă”. Biserica noastră trebuie să revină la acțiunea misionară: „Cine crede fără a fi şi un misionar, acela n-a cunoscut frumuseţea credinţei”. Valeriu Gafencu le vorbea cu inima colegilor de celulă. Era un permanent dialog „transparent” cu umanitatea rănită de atacurile hoardelor comuniste, ce promovau absenţa binelui. „Valeriu Gafencu a fost un suflet pur, plin de dragoste adevărată, pentru că a fost în permanent contact cu perfecţiune divină. La umbra crucii şi a calvarului, a simţit dorinţa de a fi lângă Iisus Hristos, ca şi când ar fi aşteptat să-l ocrotească şi să-l ia lângă Dânsul. A înţeles în mod sublim că legea supremă care conduce lumea este Iubirea, în sensul adevărat al Învăţătorului suprem… Continue reading „Ionuț ȚENE: Actualitatea lui Valeriu Gafencu pentru biserica noastră!” →