„Trecutul este o lumină pusă în negura
prezentului, ca să lumineze căile viitorului.”
Nicolae Iorga
Consider că asemenea cuvinte din titlu se cuvin pe deplin întregului colectiv care a lucrat timp de peste un deceniu pentru consolidarea și restaurarea Castelului „Ioan Oteteleșanu”, aflat la o aruncătură de băț de București, în spațiul Platformei de Fizică din Măgurele. Când vorbim de marile împliniri în domeniul construcțiilor, ne vin în minte clădirile care ne taie răsuflarea prin fantezia lor uimitoare, prin frumusețea și prin rapiditatea înălțării lor, ca urmare a evoluției năucitoare a științei și tehnicii și a generoaselor susțineri financiare. Și e bine că e așa, acesta este mersul firesc al omenirii. Fiecare generație a folosit noi metode de a crea şi de a remodela spațiul de locuit, așa cum vedem astăzi, chiar și la modificările aduse în apartamentele de bloc.
Dar, pe lângă aceste noi frumuseți, mai există și o altă categorie de clădiri demne de asemenea aprecieri, clădirile de patrimoniu, clădiri cu destinație specială: istorică, artistică, arhitecturală, care, de câteva decenii, pe nedrept, au fost uitate și până nu demult considerate clădiri nocive. Acestea au multe de oferit celor însetați de curiozitatea să afle aspecte din țara noastră din vremurile cu mulți ani vechime.
Clădirile moderne, frumoase în semeția lor, stau cu fața spre prezent și spre viitor, în timp ce toate clădirile care aparțin patrimoniului, din care face parte și Castelul pus în discuție, sunt amprenta gândurilor oamenilor de odinioară. Ele ne transportă în trecut, reflectă momentul şi istoria care le-au dat naştere și pe care abia o deslușim prin pâcla cețoasă a vremii. Prin valorile lor din trecut, reprezintă o resursă prețioasă a culturii contemporane și din aceste motive trebuie să le arătăm prețuire. Vorbim de frumoasele edificii aduse la lumină și înzestrate cu noi funcţiuni, care să permită, în acelaşi timp, conservarea lor, dar şi păstrarea ecourilor venite din profunzimea spiritului românesc de odinioară. Proaspăt readuse la viață, ele ajută la modificarea în bine a omului de rând. Legendele lor ne vorbesc despre evenimente importante învăluite în taină, ne spun cu căldură despre bunul gust de odinioară și despre o anume față a României pe care nu o cunoaștem prea bine. Vuiesc multe și colorate amintiri despre frumusețea acestor construcții românești și nu puțini au fost turiștii care le-au vizitat și le-au dus faima în depărtate zări ale lumii.
Un mare merit al arhitecților este acela că nu vor să accepte ca istoria să fie călcată în picioare și, pe lângă sublimul reconstrucției lor, ei creează punți între trecut și prezent, desfundă izvoarele și trasează căi însorite spre istoria încremenită între ziduri pentru a o transmite generaţiilor viitoare. Cu deosebită satisfacție constatăm că în ultimul deceniu bate un vânt prielnic pentru clădirile patrimoniului național. Și acestea nu sunt puține, așa cum am citit undeva, sunt cam 29.000 de monumente istorice în România.
România este o ţară pe întinsul căreia, în mijlocul furtunilor istoriei sau în vremuri mai liniştite, geniul de constructor al nenumăraţilor „meşteri mari, calfe și zidari”, rămași în anonimat, a putut să se exprime prin ridicarea unor bijuterii de arhitectură. Reconstrucția acestor clădiri este o artă deosebită și cere o muncă laborioasă. „Numesc arhitectură muzică înghețată”. (Johann Wolfgang von Goethe).
În mersul nostru prin istorie atât de șchiopătat, reabilitarea și reconstrucția Castelului „Ioan Oteteleșanu” constituie un suflu pur românesc revitalizant. Zidurile lui captează ecouri din profunzimea spiritului românesc de odinioară, sunt ziduri încărcate de povești ale unui trecut care ne definește pe noi ca români. Acest Conac, căruia la început i se spunea Castel şi aşa îi voi spune şi eu, face parte dintr-o serie de reședințe aristocratice. Aceste reședințe nobiliare, înconjurate de parcuri în stil romantic, formează o pagină de farmec cu totul deosebit. Aici se ducea o viață despre care, așa cum am amintit, foarte mulți oameni nici nu au habar, încât, când le descoperă, le vine să lase capul în jos de jenă că nu cunosc istoria și țara noastră.
Domeniul de la Măgurele, care a aparținut cândva doamnei Stanca, soția domnitorului Mihai Viteazul, ne vorbește despre epoca medievală românească, acum reînviată în bună parte. Castelul actual, dăinuind în timp, păstrează amintiri și din alte etape ulterioare, în special, când a devenit proprietatea lui Ioan Oteteleșanu, boier de prin părțile Craiovei, fost ministru de finanțe pe vremea domnitorului A.I. Cuza. După moartea soților Oteteleșanu, neavând urmași, prin testament, Castelul a fost transformat într-un institut de fete. Acesta a fost organizat după modelele școlilor europene și condus timp de 15 ani de Ioan Slavici. Această perioadă a durat până în anul 1948, când reforma învățământului a adus schimbări mari și Castelul a aparținut apoi Institutului de Fizică al Academiei, suferind iarăși mari transformări. Cutremurul din 1977 şi următoarele au luat încet-încet viața Castelului, fiind părăsit. Astfel, s-a făcut loc neîndurătoarei ruinări care l-a adus în stare de colaps. Modificările aduse Castelului de-a lungul anilor, în funcție de destinația ce i s-a dedicat, a creat dificultăți recentei echipe de lucru. Nu i-a fost ușor să stabilească ce forme să păstreze din trecut alături de noutățile impuse de noua destinație a clădirii.
În vremurile noastre destul de răvășite, reconstrucția Castelului „Ioan Oteteleșanu” poate fi considerată, fără dubii, o împlinire cu totul remarcabilă a oamenilor care ne-au redat bucuria de viață și ne-au întărit încrederea că binele poate să fie învingător, iar frumosul poate dăinui. Ei ne-au demonstrat că legenda păsării Phoenix nu este numai o legendă, ci a fost creată plecând de la un adevăr al vieții reale. Pentru aceasta, au lucrat cu dragoste, pasiune și pricepere, specialiști în domeniu cu înaltă pregătire și multă experiență pe șantier, împreună cu sute de muncitori, zidari, fierari, dulgheri etc.
Echipa de lucru a îmbinat armonios prezentul cu trecutul și tangibilul cu intangibilul, a stabilit bine echilibrul dintre conservare şi noile disponibilități de utilizare, asigurându-i astfel un loc în modernitate.
Posedând el însuși trăsături atemporale, la care adăugăm și măiestria echipei de lucru, Castelul a devenit adecvat pentru noi activităţi. Acum Castelul, în haine noi, va găzdui, sub acelaşi acoperiş, departamentele de fizică teoretică, un muzeu-atelier de fizică pentru educarea tinerilor în ştiinţă, sedii de fundaţii de profil, sediul catedrei UNESCO pentru România, centru mass-media şi pinacotecă, o colecţie muzeală, dar va oferi şi adăpost pentru invitaţi din ţară şi din afară, cât şi pentru tineri angajaţi ai institutului sau doctoranzi. Astfel, el va „trăi” toate vieţile lui anterioare.
Astăzi Castelul stă cu ușa deschisă către viitor, dar și către trecut, gata să povestească inspirat din marea sa încărcătură de amintiri întreţesute în plasa timpului care stau la rădăcinile istoriei noastre. Privindu-l în toată splendoarea lui, te îmbie la frumos și eleganță și te îndeamnă să trimiți echipei de lucru un gând de aleasă prețuire pentru dovada certă că „omul sfințește locul”. Privindu-l acum strălucind în farmec, ca o fulgerare, îmi vin înaintea ochilor crâmpeie din viața de altădată, fastuoasele baluri, doamnele cu rochiile foșnind la contactul cu podeaua sau torțele luminând calea spre ieșirea pe terasa Castelului.
Mie, Castelul îmi vorbește într-un grai deosebit. Aici am urmat patru ani (1944-1948) cursurile Școlii Normale „Ioan Oteteleșanu”. Păstrez vie în minte imaginea Castelului de atunci și a spațiului care-l înconjura. Castelul avea două fațade, una spre nord, având în față o enormă grădină de flori și altă fațadă spre sud, privind spre o pădure seculară, o frumoasă peluză, un lac și un izvor. La început, pentru amenajarea acestor spații, Ioan Oteteleşanu, în 1847, le-a încredinţat renumitului arhitect peisagist Karl Frederich Wilhelm Mayer, fostul director al grădinilor imperiale din Viena, cunoscut la noi pentru amenajarea Grădinii Cişmigiu şi a Parcului din Șoseaua Kiseleff. Renumitul arhitect peisagist a creat aici un adevărat rai de frumuseţe.
Ca eleve eram educate în cultul trecutului acestui Castel. Trăiam viu acei ani plini de faimă. Vedeam cu ochii minții acest colț de lume binecuvântat de Dumnezeu. În timpul vieții familiei Oteteleșanu, răsunau baluri fastuoase, la care protipendada bucureșteană se întrecea pe sine. La un an nou a participat și regele Carol I. Aici se desfășurau întâlniri literare și culturale cu prezențe de primă mărime: Mihail Kogălniceanu, Titu Maiorescu, Mihai Eminescu, Ion Slavici… Castelul participa la realitatea din jur. Din însemnările lui Ioan Slavici aflăm multe din viața acestui Castel din acea perioadă și despre vizitele lui Eminescu în parc: „mă duceam acolo de cele mai multe ori cu Eminescu, mai ales după amiaza și stăteam până spre miezul nopții, căci plină era grădina, mai ales serile, când luna-și revărsa lumina peste lac și peste luminișuri, încât parcă te aflai pe celălalt tărâm, între smei, zâne și feți frumoși. Aici stă Castelul singuratic oglindindu-se în lacuri, aici e terasa cu liane, aici erau somnoroasele păsărele care la cuiburi se adună, aici luna iese ‘ntreagă și se ‘nalță așa bălaie, dar tot aici era și teatrul de păpuși și zvonul de vorbe omenești” (Ioan Slavici, Amintirile mele, 1909).
Cam prin anul 2010, alunecând spre timpul când eram elevă aici, împinsă de dorul acelor ani, am făcut o vizită dragului meu Castel. Aveam în minte și în suflet ceea ce scrisesem într-un eseu: „Pe atunci se putea vorbi de o altă dimensiune a şcolii. Era mult profesionalism, dăruire şi talent. Se punea mare accent pe formarea personalităţii, căci acestea se formează după modelul personalităţilor. Ţinuta profesorilor îţi impunea să-i crezi pe cuvânt. Profesorii vorbeau clar, convingător, precis. Ei au ştiut să treacă peste dificultăţile economice, capriciile politice, au avut idealuri pe care le-au urmat în pofida piedicilor. Elita intelectualităţii româneşti lor s-a datorat.”
A fost o vizită care s-a desfășurat la o înaltă temperatură mintal-spirituală, încheiată cu o rană adâncă în piept. M-a impresionat adânc ruina avansată, prin interior bătea vântul în draga lui voie, învârtind gunoaiele, iar bălăriile domneau trufașe. I-am mângâiat zidurile rănite și i-am ascultat plânsul și strigătul de ajutor. Mi-am șters ochii și, mai apoi, mi-am ridicat capul, l-am scuturat ca de o piază rea și cu firea mea optimistă, mi-am spus în sinea mea cuvinte pe care le-am dăltuit în multe din scrierile despre acest monument. Redau un scurt fragment: „Aş închide ochii ca să nu văd ruinele frumuseţilor de odinioară, dar aş lăsa să tresalte amintiri la tot pasul despre vremea când România avea o culoare şi o individualitate. Şi de ce nu, aş lăsa să crească nădejdea că povestea păsării Phoenix n-a fost numai o născocire zadarnică şi Castelul de odinioară să înflorească iarăşi, în haine noi, reprezentând ţara considerată cândva Grădina Maicii Domnului”. Minunata echipă de lucru a luat întruchiparea păsării Phoenix și ne-a redat Castelul în toată splendoarea lui, învăluit în farmec și istorie.
Aceste scrieri despre Castel mi-au purtat noroc. Distinsa Doamnă Dr. Ing. Corina Anca Simion care s-a ocupat cu istoricul acestui Castel în vederea reconstituirii, a găsit publicate pe internet impresiile mele despre timpul școlarizării, m-a căutat și m-a găsit, deși ne aflăm la 8.000 kilometri depărtare, pentru a-i oferi detalii necesare reconstituirii. Ne-am întâlnit în fiecare an când am fost în țară pentru lansarea cărților mele. La fiecare lansare, cu un buchet de flori, m-a onorat cu prezența sa. În fiecare an m-a dus la Măgurele, am făcut cunoștință cu multe persoane din echipa de lucru, am aflat multe despre mersul lucrărilor, am participat la o sfințire parțială, am făcut fotografii pe care le-am publicat în cărțile mele. S-a stabilit o caldă și frumoasă relație cu doamna Dr. Inginer Corina Anca Simion. Mai am de adăugat o desăvârșită admirație și prețuire pentru efortul deosebit în munca de documentare desfășurată în perioada 2010-2012, aducându-şi contribuţia în elaborarea documentaţiei necesare proiectului de reabilitare şi restaurare. Aceeași considerație și prețuire am pentru toată echipa, dar numărul fiind mare, ca să nu fiu nedreaptă prin omisiune, m-am oprit doar la o singură persoană, pentru că am petrecut mult timp împreună.
Această echipă de lucru îmi sugerează ideea că sunt și mulți oameni aflați în afara viiturilor, cei care duc România mai departe, cei care ne dau îndemnul de a merge mai curajos înainte. Mulțumesc întregii echipe de lucru pentru trăirile revelatoare, cele de dincolo de limitele bătătorite ale celor materiale și din plinul inimii rostesc: laudatio marilor împliniri ale acestor oameni însuflețiți de spiritul Meșterului Manole pentru reconstrucția Castelului „Ioan Oteteleșanu”!
––––––
Elena BUICĂ
Pickering, Toronto, Canada
15 februarie 2021