Ioan Popoiu: Doamna Silvia Andrucovici, sunteți cunoscută mai ales ca fiind soția celui care a plecat la Domnul, scriitorul Vasile Andru. Ați mai apărut în jurnalele literare cu câteva interviuri despre Vasile Andru, însă lumea nu știe nimic despre dvs. Permiteți-mi să vă întreb acum câte ceva despre dvs, dar și despre relația cu Vasile Andru, care v-a fost în egală măsură maestru și soț.

Vorbiți despre locul natal ca despre un tărâm mirific! Unde v-ați născut ? Ce ne puteți spune despre familie și părinți ?

Silvia ANDRUCOVICI : Am venit pe lume  în orașul Tecuci, din județul Galați și am trăit într-un sat, cu tot ceea ce însemna asta în deceniul 8 al secolului trecut. M-am născut atunci când părinții nu se așteptau, după ce copiii născuți înaintea mea erau deja plecați la școli sau zburați de acasă. Am crescut în dragostea părinților, dar și a fraților, surorilor mai mari, cinci la număr, într-un mediu familial matur, cu responsabilități de mic copil. Într-o familie în care părinții se străduiau din răsputeri, pe de o parte să păstreze ceva din mândria de țărani mijlocași, cărora comuniștii le luaseră aproape tot, sub amenințarea temniței, iar pe de altă parte, să-și trimită copiii la școală, ei înșiși cu o mare dorință de a învăța. Părinții mei, în viață încă, trăiesc în Hanu Conachi, un sat din județul Galați. Sunt acum la vârsta înțelepciunii. Au urmat amândoi 7 clase, și, pentru că sunt de aceeași vârstă, erau mereu premianții cu coroniță la sfârșit de an școlar, mama la clasa de fete, tata la clasa de băieți. Mama a rămas cu dorința de lectură și mai târziu; măritată fiind, cu grijile casei, citea în răgazul când era cu vitele la păscut, spunea că se odihnește citind.

 Ioan POPOIU: Timpul copilăriei cum îl percepeți?

Silvia ANDRUCOVICI: Mică fiind, aveam o legătură specială cu pomii, iubeam foarte tare pădurea; mai târziu, primul drum când reveneam acasă de la oraș, era în pădure, unde aveam un stejar, cu care încercam un soi de sentiment aparte… de simbioză. Am avut mereu sentimentul apartenenței, al vetrei, al casei părintești și, în același timp, sentimentul permanenței care decurgeau din acestea. Casa, grădina, părinții erau punctul meu fix, punctul de revenire.

Ioan POPOIU: Spuneți că vă simțeați un copil cu nostalgii edenice, vă rog să insistați..

Silvia ANDRUCOVICI: Cred că nostalgiile mele edenice sunt legate de existența unei grădini fabuloase, care înconjura casa, și în care părinții sădiseră aproape orice pom fructifer… Nu pot uita cu ce bucurie se întorcea tata din grădină cu primele pere coapte, cu primele cireșe sau cu primul pepene. Și cât de generos împărțea cu noi! Părinții iubeau această grădină nespus de mult, plantele erau și ele niște copii ai lor. Tata mergea noaptea în lan și asculta cum crește porumbul. Știa astfel că se arată recoltă bună.

Ioan POPOIU: La un moment dat, ați trăit un adevărat miracol… A fost o întâlnire cu Dumnezeu?

Silvia ANDRUCOVICI: Am crescut într-un mediu de adulți, în care jocurile mi le făceam de cele mai multe ori singură, în care cuvântul maturilor avea greutate. Locuiam într-o cameră cu părinții, cel puțin iarna, când se făcea focul în sobă, acolo îmi făceam lecțiile, mama gătea, acolo se derulau toate actele vieții. Radioul era singura noastră sursă de informare. Ascultam de fiecare dată, jurnalul de știri. Eram foarte atentă pentru vârsta mea la lucruri pe care un copil nu le-ar băga în seamă. Eterna amenințare cu exacerbarea cursei înarmărilor, auzită la radio,  îmi dădea fiori de teamă. Nu am mărturisit vreodată celor mari aceste temeri ale mele. Erau niște temeri planetare, cosmice, care m-au condus la prima întâlnire cu Dumnezeu. Eram cu vitele la păscut și în singurătatea lanului, spre asfințit, când toate zgomotele zilei se diminuează, se topesc, m-a prins temerea că pământul va dispare într-un nor de fum, într-o conflagrație cosmică. Am început să mă rog cu cuvintele mele de copil. Știam pe vremea aceea doar rugăciunea Tatăl nostru, pe care o spuneam dimineața și seara în fața unei icoane, la care adăugam puținele mele dorințe: să fie pace, mama și tata să fie sănătoși, să iau note bune la școală. Nu știam nimic despre venerarea lui Dumnezeu. Mergeam cu părinții la biserică, mergeam uneori, vara la mănăstire, însă participarea mea se reducea la a privi cu mult interes frescele pictate. Nu mă rugam, făceam câteva gesturi ritualice ghidată de mama, aprindeam o lumânare, făceam cruce… În asfințitul acela, am plâns și l-am rugat pe Dumnezeu să facă ceva, ca lumea aceasta să nu dispară. Era un soi de monolog, în care eu priveam cerul, unde mă așteptam să-mi răspundă cineva, aveam această nădejde. Și răspunsul a venit. Când aproape trecea soarele peste deal, în roșul asfințitului s-au agregat din senin, câțiva nori, care au luat un chip uman, chipul Dumnezeului Tată, cel pictat pe bolta bisericii. Cel puțin, asta era convingerea mea. Am știut în acel moment că rugăciunea mi-a fost ascultată, că Dumnezeu va ține lumea și mai departe. Această experiență m-a ușurat și mi-a dat încredere. Am plecat spre casă și cu un sentiment fragil de fericire. Așa îl definesc acum. Atunci nu știam cum se cheamă.

Ioan POPOIU: A fost dureroasă acea despărțire de mama, la 14 ani… . Unde ați făcut liceul ?

Silvia ANDRUCOVICI: Deși, fiind ultimul copil, părinții m-ar fi vrut aproape de ei, presiunea fraților în a mă trimite mai departe la școală a fost prea mare, așa că am început aventura ruperii de casă la 14 ani. Încă îmi amintesc ce jale și plâns a fost la despărțirea de mama, când am început liceul la oraș și am rămas pe peron, după ce am condus-o la tren. Orașul Galați, un oraș prea industrial, sălbăticit printre furnale și porturi mineraliere, un oraș în care aproape săptămânal puteai să auzi o alarmă care venea din zona industrială, vuind înfiorător, mai mult de jumătate de oră. Un oraș care-mi arăta o față de păcură, fum și vuiete. Un oraș în care nu puteam simți primăvara.

Ioan POPOIU: La 18 ani, în București, orașul vi s-a părut cenușiu, ostil, străin, cum comentați ?

Silvia ANDRUCOVICI: Când am ajuns în București, eram nu doar temătoare de orășeni, uimită de dezinvoltura colegilor; eram un copil cuminte, răbdător, un copil în trup de adult, cu nostalgiile edenice, ale înfrățirii cu pomii, cu pădurea de-acasă… Bucureștiul aveau un aer sinistru în 1989, un oraș gri, cenușiu, în care merele și strugurii se găseau doar la piață, și care erau foarte scumpe pentru puținii mei bani. Acasă, strugurii, merele, bogăția verii și a toamnei se revărsa din plin, părinții dădeau sărmanilor din sat fructele, având ca măsură găleata: o găleată de pere, de exemplu, sau o găleată de nuci… În plus, bucureștenii vorbeau o limbă aspră, dură, care mă intimida, mă închidea într-o cochilie de tăceri.

Ioan POPOIU: Și a venit momentul 89-Revolta din decembrie! Ce-a urmat pentru dvs.?

Silvia ANDRUCOVICI: O dată cu Revoluția, pe nesimțite ceva s-a schimbat și în mine. O viață nouă, împrospătată parcă, condusă de dorința de a cunoaște, de a ajunge să înțeleg spiritele mari ale vremii. Eram atât de dornică de cunoaștere, încât la primele apariții Humanitas am așteptat și 4 ore, iarna, afară, în ger să cumpăr o trăistuță cu cărți. Am venit acasă cu un Jurnal al Monicăi Lovinescu, o carte de Cioran, Jurnalul lui Mihail Sebastian,  și un Noica. De altfel nu eram singura în această situație, era o adevărată trezire spirituală, se manifesta atunci o sete de cultură teribilă! Era un timp în care idealiștii au avut din plin hrană!

Ioan POPOIU: Vorbiți despre experiența lecturii, prin cunoașterea marilor spirite ale vremii..

Silvia ANDRUCOVICI:  Cititul la vremea aceea, a fost ghidat sălbatic de notele extrase din aceste cărți inițiatoare. Au urmat alte cărți, i-am citit cu încântare, aș zice că i-am înghițit pe Steinhardt, Virgil Ierunca, Mircea Eliade, Sigismund Freud, Nietsche, Vasile Andru. Aveam o lăcomie teribilă, făceam fișe de cărți necesare și băteam bibliotecile și anticariatele în căutarea lor. Îmi consumam puținii bănuți pe cărți. Hrana mea se reducea la câteva fructe, ceva pâine. De altfel, am rămas multă vreme în poveștile familiei printr-o întâmplare. Tata aflat într-o vizită la București, îmi dă zece lei să-mi cumpăr înghețată, iar eu vin triumfătoare fără înghețată, dar cu Poemele lui Blaga. Cred că am trezit ceva neliniști în familie prin preocupările excesive pentru lectură!

Ioan POPOIU: Cum era viața dvs. de studentă singuratică?

Silvia ANDRUCOVICI:  Ziua stăteam prin biblioteci, seara intram la Ateneu să-mi ostoiesc setea de absolut prin muzică; studenții intrau pe vremea aceea gratis. Eram o singuratică, preocupările mele fiind foarte adesea diferite de cele ale colegilor mei. Mărturisesc la vremea aceea nu aveam dorința de a merge la dans, nu am intrat în discoteci, nu găseam nici un chip de tânăr, care să-mi ocupe visele. Citeam și căpătam certitudini, aveam vise care se deslușeau treptat, un pic altfel față de cele ale colegilor mei, eram din ce în ce mai desprinsă de mentalul generației, evitam mai mereu spiritul gregar. Dorința mea adâncă, mai degrabă o fantezie, era să devin bibliotecarul unui prinț, căruia să-i îndrum prin lecturi, parcursul spiritual și să-i imprim o direcție pacifistă în politică. De aceea citeam mereu, încurajată de experiența povestită de Eliade în Jurnalul unui adolescent miop. Erau și lucruri grele pentru mintea mea de atunci. În sinea mea tânjeam după o îndrumare.

Ioan POPOIU: Și, într-o zi, ați nimerit la conferințele-atelier ale lui Vasile Andru…Înainte de a răspunde, vreau să subliniez că generația noastră, care avea 30 de ani, în anii 80, l-a cunoscut pe Andru, spontan, direct, pe tren, într-o bibliotecă de provincie, la cursurile de la Sibiu sau în apartamentul său din București! Spuneti-ne cum a fost prima întâlnire cu Andru?

Silvia ANDRUCOVICI:  Citisem “Viață și semn”, la recomandarea unei prietene, citisem articolele sale publicate în câteva reviste culturale apărute după revoluție. Când aveam 19 ani,  într-o zi, am nimerit la conferințele sale și n-am mai plecat. Conferințe-atelier. Le ținea într-o sală micuță, la Casa de Cultură de studenților, în care se înghesuiau la propriu, pe niște scăunele, vreo 40-50 de oameni. Erau predominant tineri, studenți și câteva persoane cărunte. Continue reading „Ioan POPOIU: ,,Trăiesc încă sub o cupolă lăsată de cuvintele, gesturile și cugetările lui Vasile Andru”-INTERVIU cu poeta Silvia ANDRUCOVICI” →